ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2364/2012

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 254 din 23 mai 2011 Curtea de Apel București a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a recunoscut sentința penală din 18 aprilie 2005 pronunțată de Judecătoria de Instrucție nr. 4 din Terrassa - Spania privind pe condamnatul C.N. și s-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 20 ani închisoare, din care a fost dedusă perioada executată de la 21 septembrie 2003 până la 19 aprilie 2005 și de la 20 aprilie 2006 la zi.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că prin sentința penală din data de 18 aprilie 2005 pronunțată de Judecătoria de Instrucție nr. 4 din Terrassa - Spania, definitivă la data de 25 mai 2006, s-a dispus condamnarea cetățeanului român C.N. la pedepsele de 5 ani și 1 zi de închisoare, respectiv 30 de luni și o zi amendă, cu o cotă zilnică de 6 EUR și răspunderea personală subsidiară de o zi de privare de libertate pentru fiecare două cote zilnice neplătite, pentru săvârșirea a două delicte de determinare coercitivă la prostituție.

Prin aceeași sentință, s-a dispus condamnarea cetățeanului român la trei pedepse de câte 12 ani închisoare pentru săvârșirea a trei delicte de agresiune sexuală.

În conformitate cu legislația spaniolă relevantă, prin hotărârea din data de 29 septembrie 2006, s-a dispus ca persoana condamnată să execute maxim 20 de ani închisoare.

Ca situație de fapt, instanța a reținut că, la data de 13 septembrie 2003, numitul C.N. a adus-o în Spania pe minora F.B.  în scopul exploatării sale sexuale pe teritoriul acestei țări. După ce au rămas două zile în Barcelona, condamnatul C.N., alături de cetățeanul român I.G., au convenit cu proprietarul clubului "O.N." să îi permită minorei să întrețină relații sexuale în local. Ca urmare a acestor negocieri, partea vătămată F.B. a întreținut de două ori relații sexuale, sumele de bani obținute fiind remise numitului C.N.

Totodată, la data de 15 septembrie 2003 (în două rânduri) și la data de 16 septembrie 2003, prin constrângere și amenințări, persoana condamnată a întreținut relații sexuale cu minora-parte vătămată.

Totodată, din actele dosarului, a rezultat că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 129 lit. a), b), c), d), f) din aceeași lege, în sensul că:

- persoana condamnată C.N. este cetățean român cu domiciliul în România; în acest sens, inadvertența strecurată în hotărârea de condamnare - care se referă la Z.N. - a fost lămurită anterior sesizării instanței, prin verificarea datelor de identitate și a pașaportului persoanei condamnate. În urma acestor verificări a rezultat că persoana condamnată de autoritățile spaniole este cetățeanul român C.N., cu datele de stare civilă menționate în sentința penală, indicarea numelui Z. fiind, probabil, rezultatul unei erori materiale;

- hotărârea penală de condamnare este definitivă din data de 25 mai 2006;

- la data primirii cererii de transferare sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale;

- transferul a fost consimțit de către condamnat în mod liber și în deplină cunoștință de cauză a consecințelor juridice ce decurg din transfer;

- din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.

În privința efectelor transferului prevăzute de art. 144 din Legea nr. 302/2004, Curtea apreciază că pedeapsa finală de 20 de ani închisoare aplicată condamnatului C.N. corespunde ca natură și durată exigențelor legii române, respectiv dispozițiilor art. 53 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 34 alin. (2) C. pen.

Instanța de apel, în examinarea prezentei cereri, raportat la pedeapsa rezultantă aplicată condamnatului de către statul de condamnare și pentru care s-a dispus transferarea acestuia în vederea continuării executării acestei pedepse de 20 ani a reținut că, potrivit art. 34 alin. (2) C. pen. pedeapsa rezultantă nu poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăși nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 ani, prevăzută de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen.

Împotriva Sentinței nr. 143/F din 30 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat recurs recurentul-condamnat C.N., solicitând admiterea recursului, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 385

9

pct. 9 și 17

2

C. proc. pen.

Examinând recursul declarat în cauză de recurentul-condamnat C.N. Înalta Curte de Casație și Justiție prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Analizând actele și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și temeinică.

În privința hotărârii penale a cărei recunoaștere se impune în procedura de față, Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 149 alin. (4) coroborat cu art. 134 alin. (2) lit. a), b) din Legea nr. 302/2004, numai hotărârea de condamnare definitivă este susceptibilă să producă consecințe juridice pe teritoriul României și se impune, așadar, a fi recunoscută în procedura transferului. Documentele referitoare la stadiul executării pedepsei urmează a fi avute în vedere doar la stabilirea duratei sancțiunii executabile, fără a fi susceptibile de a produce, prin ele însele, efecte juridice pe teritoriul statului de executare, date fiind diferențele între sistemele juridice aplicabile.

Aceste documente nu au, de altfel, o relevanță juridică de sine-stătătoare, ele făcând corp comun cu hotărârea penală de condamnare.

Opțiunea statului de executare pentru continuarea executării pedepsei finale nu justifică o examinarea prealabilă și distinctă a cuantumului fiecărei pedepse aplicate pentru infracțiunile concurente, deoarece recunoașterea hotărârii străine în procedura transferului tinde la crearea cadrului legal pentru executarea pedepsei finale în România, iar nu la verificarea conformității hotărârii străine cu legea română sub toate aspectele sale de drept.

Înalta Curte, în examinarea recursului, raportat la pedeapsa rezultantă aplicată condamnatului de către statul de condamnare și pentru care s-a dispus transferarea acestuia în vederea continuării executării acestei pedepse de 20 ani reține că, potrivit art. 34 alin. (2) C. pen. se prevede că pedeapsa rezultantă nu poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăși nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 ani, prevăzută de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen.

În raport de acest text de lege se reține că durata pedepsei rezultante aplicată condamnatului de autoritățile judiciare din Spania, 20 ani închisoare, nu este incompatibilă cu legislația română, acest cuantum se încadrează în limitele generale ale pedepsei prev. de art. 53 C. pen., considerente față de care se va respinge ca nefondat recursul recurentului-condamnat, în cauză nefiind îndeplinite cerințele art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul C.N., iar acesta va fi obligat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul C.N. împotriva Sentinței penale nr. 143/F din 30 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4 iulie 2012.

Procesat de GGC - AA