ÎCCJ, decizie (scj.ro #85117)

Certificat de atestare a

dreptului de proprietate. Procedura prealabilă. Termene.

Constituția

României

, art.15, art.21

Legea

nr.29/1990

, art.5

Legea

nr.7/1996

, art.22, 26 și 27

Ulterior intrării în vigoare

a dispozițiilor art.21 alin.(4) din Constituție, republicată, îndeplinirea

procedurii prealabile nu mai este obligatorie în cazul actelor

administrativ-jurisdicționale, întrucât jurisdicțiile speciale administrative

sunt facultative și gratuite.

Procedura recursului

administrativ grațios sau ierarhic este, în continuare, obligatorie, acest fapt

rezultând din dispozițiile art.15 din Constituție, republicată, și în

considerarea faptului că procedura instituită prin art.5 din Legea nr.29/1990

nu poate fi calificată drept o procedură jurisdicțională specială, nefiind

întemeiată pe contradictorialitate, egalitatea părților, publicitatea

dezbaterilor și dreptul la apărare.

În cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

momentul de la care începe să curgă termenul înăuntrul căruia poate fi

îndeplinită procedura prealabilă, este reprezentat de data înscrierii în cartea

funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului cu privire la care a fost

emis certificatul, moment de la care acest drept devine opozabil terților,

astfel cum rezultă din dispozițiile art.22, art.26 și art.27 din Legea

cadastrului și a publicității imobiliare, nr.7/1996.

I.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

decizia nr.1040 din 21 februarie 2005

Notă

: Legea nr.29/1990 a fost abrogată prin art.31 alin.(2) din Legea

nr.554/2004.

Prin sentința civilă nr.292/2004, Curtea de Apel Bacău a admis în parte

acțiunea reclamantei R.D.A. promovată în contradictoriu cu Ministerul

Industriilor și Resurselor și S.C. „D.F.” S.A. Bacău și, pe cale de consecință,

a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate emis în favoarea societății pârâte pentru suprafața de 3094 mp

identificată conform variantei I a raportului de expertiză.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că certificatul

de atestare contestat, nu a fost comunicat reclamantei decât prin adresa

nr.1084/1999 a Primăriei Gîrleni în raport de care, introducerea acțiunii la

data de 29 mai 2000, este în termen. Faptul comunicării individuale este

obligatoriu, iar înscrierea în registrul de transcripții, nu echivalează cu o

comunicare a actului înscris.

Aceeași instanță a mai considerat că lipsa procedurii administrative prealabile

introducerii acțiunii nu constituie motiv de inadmisibilitate a acesteia

deoarece, potrivit art.21 alin.4 din Constituție, republicată, aceste proceduri

au devenit facultative. Pe de altă parte, instanța de fond a mai reținut că

recursul grațios este inutil deoarece actul contestat a intrat în circuitul

civil.

În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a arătat că terenul în

litigiu a fost dobândit de societate în baza H.G. nr.834/1991, fiind folosit de

aceasta și, totodată, fiind necesar desfășurării activității sale, iar, în ceea

ce privește întinderea, se justifică atribuirea acelei suprafețe determinate

prin raportul de expertiză ca fiind de 3094 mp.

Împotriva acestei sentințe civile, în termenul legal prevăzut de art. 301

C.proc.civ., au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Comerțului și

S.C. ”D.F.” S.A. Bacău, pentru considerentele care vor fi arătate în

continuare.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece a înlăturat

aplicarea dispozițiilor art.1 din Legea nr.29/1990, în vigoare la acea dată,

care prevăd obligativitatea procedurii administrative prealabile în cazul

acțiunilor fondate pe această lege.

Aceeași instanță a ignorat faptul că acțiunea reclamantei a fost introdusă cu

depășirea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin.5 din Legea nr.29/1990,

calculat de la data luării la cunoștință de existența actului administrativ a

cărui anulare o solicită. Prin urmare, aceasta trebuia respinsă ca fiind

tardivă.

Prin motivele de recurs s-a mai arătat și faptul că instanța de

fond nu putea dispune anularea unui act administrativ în condițiile

inexistenței unui motiv de nulitate.

Ori, faptul dobândirii terenului în baza unui titlu legal, respectiv

exproprierea, precum și faptul incertitudinii amplasării fostei proprietăți a

reclamantei-intimate peste terenul atribuit pârâtei S.C. „D.F.” S.A., nu pot

constitui motive de nulitate.

Recursurile sunt fondate.

Prin sentința civilă nr.6168/1993 a Judecătoriei Bacău, a fost admisă acțiunea

petentei G.M. și, în consecință, fără a fi pronunțată în contradictoriu cu vreo

altă parte, a fost reconstituit dreptul de proprietate al acesteia asupra

suprafeței de 5 ha pe raza localității Gîrleni, individualizat prin vecinătăți.

În considerarea acestui drept, la data de 29 mai 2000, reclamanta R.D.A. a

solicitat anularea titlurilor de proprietate emise cu privire la acest teren

atât în favoarea S.C. „D.F.” S.A. cât și a unor persoane fizice, părți pe care

le-a chemat în judecată și cărora le-a indicat titlurile de proprietate prin

care le-a fost atribuit terenul în suprafață de 5 ha aparținând reclamantei ca

succesoare a proprietarei G.M..

Prin sentința civilă nr.1396/12 decembrie 2000, Judecătoria Buhuși a respins

acțiunea ca nefondată față de pârâții persoane fizice și ca inadmisibilă față

de pârâta S.C. ”D.F.” S.A. considerându-se că aceasta, primind o suprafață de

teren de 13.333,49 mp în baza certificatului de proprietate emis în 1996 de

către ministerul de resort, beneficiază de un act administrativ ce nu poate fi

contestat pe calea acțiunii civile, ci pe calea contenciosului administrativ.

Prin decizia civilă nr.703/2001, Tribunalul Bacău, investit cu soluționarea

apelului, a dispus casarea cu trimitere a cauzei cu indicarea disjungerii

acțiunii civile de acțiunea în contencios administrativ, așa încât, prin

sentința civilă nr.116/2002, Judecătoria Buhuși, reinvestită, a dispus

judecarea pe calea acțiunii civile a cererii de anulare a titlurilor de

proprietate emise pârâților persoane fizice.

Pentru soluționarea acțiunii reclamantei în contra  S.C. ”D.F.” S.A., a

fost sesizat Tribunalul Bacău – Secția contencios administrativ, ca instanță

competentă.

Prin sentința civilă nr.61/2002, Curtea de Apel Bacău investită cu soluționarea

conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul Bacău și Judecătoria

Buhuși, a stabilit că ea este competentă a soluționa cauza ce este de natura

contenciosului administrativ și, care, referind-se la un act emis de o

autoritate publică centrală, atrage competența Curții de Apel și nu a

tribunalului. Pe cale de consecință, Curtea de Apel Bacău a admis acțiunea

reclamantei, în sensul celor arătate, prin pronunțarea sentinței civile

nr.292/2004.

În cadrul soluționării litigiului în fața Curții de Apel, a fost invocată

excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, asupra căreia

aceasta nu s-a pronunțat, considerând că, după intrarea în vigoare a

Constituției revizuite, o astfel de procedură a devenit facultativă.

O astfel de interpretare a instanței de fond este însă eronată deoarece art.21

din Constituție, republicată, asigură liberul acces la justiție, cu condiția

respectării însă a tuturor prevederilor și obligațiilor instituite prin legi

speciale. În acest sens, sunt evidente dispozițiile art.15 alin.(1) din

Constituție, republicată, potrivit cărora cetățenii beneficiază de drepturile

acordate lor prin legea fundamentală, precum și prin „alte legi”.

Pe de altă parte, obligativitatea îndeplinirii procedurii administrative

prealabile, instituită prin art.5 din Legea 29/1990, nu poate fi calificată

drept o procedură jurisdicțională specială, nefiind întemeiată pe

contradictorialitate, egalitatea părților, publicitatea dezbaterilor și dreptul

la apărare.

Așadar, textul art.21 din Constituție, republicată, a desființat condiția

prealabilă numai pentru procedura administrativ-jurisdicțională, nu și pentru

procedura recursului administrativ grațios sau ierarhic.

Dimpotrivă, prevederile art.15 din Constituție, republicată, așa cum s-a

arătat, prevăd expres posibilitatea de a se institui prin lege, o procedură

administrativă prealabilă, ca o garanție suplimentară a controlului legalității

actelor realizat chiar de către organul emitent.

Cum acțiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr.29/1990, care constituie

sediul materiei în domeniul contenciosului administrativ, instanța de fond era

obligată să se pronunțe asupra excepției invocate. Aceasta deoarece, conform

art.5 din această lege, obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile nu

poate fi discutată.

Nici în ipoteza în care actul administrativ atacat a intrat în circuitul civil,

așa după cum susține instanța de fond, nu se poate înlătura obligativitatea îndeplinirii

acestei proceduri. Asupra caracterului eventual neconstituțional al

dispozițiilor legale speciale referitoare la obligativitatea procedurii

administrative prealabile cu referire la actele administrative intrate în

circuitul civil, singura competentă să se pronunțe este Curtea Constituțională

și nu instanța judecătorească.

Nepronunțându-se asupra acestei excepții pe care doar a înlăturat-o de la

examinare ca fiind neconstituțională, instanța de fond a greșit, astfel încât,

pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 C.proc.civ., recursul

a fost admis.

Cu privire la excepția de tardivitate a promovării acțiunii, deși respinsă de

către instanța de fond, se impune reexaminarea acesteia având în vedere faptul

că se află în strânsă legătură cu prima excepție, cea a obligativității

îndeplinirii procedurii prealabile. Aceasta deoarece trebuie examinat momentul

de la care curge termenul pentru îndeplinirea ambelor obligații, respectiv

introducerea plângerii și introducerea acțiunii, moment care este diferit în

speță și anume:

-

cel al emiterii certificatului de proprietate, respectiv 10

iunie 1996;

-

cel al încunoștiințării reclamantei prin adresa

nr.1084/1999 al Primăriei Gîrleni;

-

cel al introducerii acțiunii în instanță, respectiv 29 mai

2000;

-

cel al înscrierii în cartea  funciară a certificatului

de proprietate, respectiv 27 iunie 1996.

Acest din urmă aspect, trebuie să fie analizat prin prisma dispozițiilor

art.22, art.26 și 27 din Legea nr.7/1996, potrivit cărora dreptul de

proprietate asupra unui imobil se înscrie în cartea funciară și devine opozabil

terților din momentul înscrierii.

Pentru examinarea celor  două excepții în raport de care, se vor rezolva

și problemele de fond ale speței, recursurile au fost admise, sentința civilă

atacată a fost respinsă și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, aceleiași

instanțe.