ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 26.07.2018, pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate că actul intitulat contract de donație încheiat între B., în calitate de donator, și C., în calitate de donatar, autentificat sub nr. x/05.04.2018, de D., a fost încheiat în frauda sa; să se declare contractul de donație menționat inopozabil față de reclamant, astfel încât să își poată îndestula creanța din bunul imobil donat, respectiv cota de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x Arad (CF vechi nr. x); obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Valoarea obiectului litigiului. Bunul ca face obiectul contractului de donație în raport de care se solicită constatarea fraudei la lege are o valoare de 280.000 RON.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad. Prin sentința nr. 215/30.10.2018, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis acțiunea; a constatat că actul intitulat "contractul de donație" încheiat între B. în calitate de donator și C. în calitate de donatar, autentificat sub nr. x/05.04.2018, de D., a fost încheiat în frauda creditorului reclamant; a declarat contractul de donație inopozabil față de creditorul reclamant, astfel încât acesta să-și poată îndestula creanța din bunul imobil donat, respectiv cota de 1/2 din imobilul înscris în CF nr. x Arad (CF vechi nr. x); a obligat debitorul pârât B. la plata, către creditorul reclamant A., a sumei de 6400 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Prin decizia nr. 108/08.05.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul pârâților împotriva sentinței, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara a declarat recurs pârâtul B.. Criticile formulate au vizat următoarele aspecte, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: - Instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra inexistenței caracterului subsidiar al acțiunii revocatorii, câtă vreme, în absența unor dovezi privind starea de insolvabilitate a debitorului, acțiunea revocatorie nu este admisibilă, ceea ce demonstrează că aceasta nu poate fi promovată decât în mod subsecvent față de o acțiune sau procedură destinată recuperării prejudiciului suferit de creditor. - Decizia din apel reține în mod eronat că ar fi îndeplinite condițiile referitoare la starea de insolvabilitate a debitorului și respectiv, la frauda acestuia. Astfel, cu privire la starea de insolvabilitate în dosar nu a fost administrată nicio probă directă care să demonstreze că valoarea pasivului patrimonial o depășește pe cea a activului, reținându-se fără nicio dovadă că "însumarea valorii părților sociale și a dreptului de uzufruct se situează sub aceea a debitului de 800.000 euro datorat creditorului". În realitate, o astfel de dovadă a stării de insolvabilitate ar putea consta într-un proces-verbal întocmit de executorul judecătoresc care să constate neidentificarea unor bunuri urmăribile ori închiderea dosarului execuțional în contextul în care în cadrul executării silite nu a fost posibilă recuperarea întregii creanțe. Inversând sarcina probațiunii cu privire la starea de insolvabilitate, instanța de apel a apreciat că susținerile pârâtului debitor potrivit cărora, din demersurile efectuate în faza de executare silită, ar rezulta că acesta deține părți sociale în valoare de 2.676.917 RON, la care se adaugă dreptul de uzufruct în proporție de 20% asupra unui imobil, nu pot fi luate în considerare, fiind ca atare, dovedită starea de insolvabilitate. Or, valoare de 2.676.917 RON a fost stabilită pe baza unui raport de expertiză întocmit în dosarul execuțional și pe de altă parte, valoarea dreptului de uzufruct, deși nu a fost încă determinată de către executor, urmează a fi avută în vedere în cadrul demersurilor ce vor fi întreprinse în procedura execuțională. La fel, executorul judecătoresc nu a dispus încă evaluarea părților sociale deținute de recurent la celelalte trei societăți pe care le deține: E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L.. - Hotărârea instanței de apel este nelegală și în ce privește analiza condiției fraudei debitorului. Pe acest aspect, s-a susținut că instanța a înlăturat nejustificat și în lipsa oricăror probe venite din partea reclamantului, susținerile pârâtului potrivit cărora proximitatea momentului încheierii contractului de donație de cel al pronunțării hotărârii penale s-a datorat exclusiv datei la care a fost finalizată procedura demarată pentru clarificarea situației juridice a imobilului, ceea ce a presupus desfășurarea unui proces civil, obiect al dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Arad (privind partajul judiciar solicitat asupra bunului imobil, de către B. în contradictoriu cu UAT Municipiul Arad și moștenitorii lui H.). Acest dosar a fost, la rândul lui, suspendat până la soluționarea celui având ca obiect obligarea UAT Arad la emiterea unui act administrativ vizând înstrăinarea cotei-părți deținute din imobil, către recurent (dosar nr. x/2017). Deși instanța a reținut că de la momentul pronunțării hotărârii în dosarul menționat și până la momentul încheierii contractului de donație au trecut 3 luni, a ignorat că în baza sentinței s-a născut o obligație de plată a lui B. către Municipiul Arad, îndeplinită la data de 01.02.2018, conform actului notarial transmis spre intabulare la CF. Ca atare, intimatul-creditor nu a dovedit frauda debitorului, condiție impusă de dispozițiile art. 1.562 alin. (1) C. civ. în sarcina creditorului, ci, dimpotrivă, proximitatea celor două momente - al discuțiilor clarificatoare cu pârâții în cadrul dosarului nr. x/2015 și al încheierii contractului de donație - naște cel puțin prezumția în favoarea debitorului că nu a avut intenția și nici reprezentarea vreunei fraudări a creditorului său. - Nu este îndeplinită cerința fraudei debitorului și pentru că recurentul nu a avut niciodată reprezentarea că imobilul i-ar aparține în mod efectiv, ci doar că avea îndatorirea, transmisă de la părinții săi, de a reglementa situația juridică a imobilului și de a transfera mai departe dreptul de proprietate fiicei sale, nepoata foștilor proprietari. Aspectele legate de clarificarea situației juridice a imobilului și procedura care depășeau posibilitățile financiare ale fiicei sale (donatara) au fost cele care i-au determinat pe bunici să nu încheie contractul de donație direct cu aceasta, iar nu starea de minoritate, care n-ar fi reprezentat un impediment, cum reține și motivează instanța de apel. - Aprecierea instanței în sensul că pârâtul a cunoscut că prin contractul de donație își creează o stare de insolvabilitate dat fiind faptul că acest contract a fost încheiat la o perioadă foarte scurtă de timp de la momentul la care Curtea de Apel Timișoara a pronunțat hotărârea penală reprezintă doar o presupunere neconfirmată de vreo altă probă. În realitate, instanța a pronunțat hotărârea pe considerentul că insolvența debitorului este dovedită de trecerea unei perioade foarte scurte de timp între pronunțarea hotărârii penale și încheierea contractului de donație.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant A. a invocat excepția de nulitate a recursului, pentru neîncadrarea în ipotezele expres reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia. Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 21.10.2019, recurentul-pârât a solicitat respingerea excepției de nulitate și admiterea recursului.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29.01.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul, constatând posibilitatea încadrării criticilor în motive de nelegalitate și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 25.03.2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit următoarelor considerente. - Susținerea caracterului subsidiar al acțiunii revocatorii - care nu ar putea fi primită până ce creditorul nu a epuizat orice alte proceduri destinate recuperării creanței - este lipsită de bază legală. Pentru a exista o astfel de cerință de admisibilitate, ea trebuie să-și găsească reglementarea legală, cum se întâmplă, de exemplu, în situația acțiunii în îmbogățire fără justă cauză (de in rem verso) care nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat (art. 1.348 C. civ.). Or, din reglementarea dată de C. civ. (art. 1.562 - 1.565) acțiunii revocatorii nu rezultă că realizarea dreptului creditorului care recurge la acest mijloc de valorificare a creanței este subordonată epuizării altor acțiuni, pentru a se putea trage concluzia caracterului subsidiar al celei revocatorii. În realitate, făcând trimitere la starea de insolvabilitate a debitorului care trebuie să fie demonstrată și la faptul că aceasta ar presupune parcurgerea altor proceduri prealabile pentru a se statua asupra insolvabilității, recurentul-pârât are în vedere una din condițiile care trebuie constatate pentru admiterea acțiunii revocatorii. Nu este vorba însă despre un fine de neprimire și de subsidiaritatea unei astfel de acțiuni, în contextul în care, așa cum s-a arătat, nicio dispoziție legală nu condiționează un asemenea demers în justiție de epuizarea altor căi procedurale. - Critica referitoare la modalitatea în care instanța de apel, analizând condițiile referitoare la insolvabilitatea și frauda debitorului, a constatat că sunt îndeplinite, justificând acțiunea revocatorie și inopozabilitatea contractului de donație față de reclamantul-creditor este, de asemenea, nefondată. Astfel, în contextul în care creanța de recuperat a reclamantului este de 800.000 euro (așa cum rezultă din sentința penală nr. 2577/19.12.2017 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia penală nr. 366/A/29.03.2018 a Curții de Apel Timișoara) susținerea disponibilităților financiare și a solvabilității debitorului ar fi presupus dovedirea unui activ patrimonial care să depășească valoarea menționată a creanței. Or, pretinzând în mod eronat că instanța de apel ar fi inversat sarcina probațiunii, recurentul susține că n-ar fi fost luată în considerare semnificația actelor efectuate în procedura executării silite, în cadrul căreia a rezultat că acesta deține părți sociale în valoare de 2.676.917 RON (echivalentul a 570.000 eu) și un drept de uzufruct reprezentând 20% din valoarea unui imobil (achiziționat cu prețul de 29.000 eu). În realitate, instanța de apel dă eficiență juridică acestor elemente și constată că prin însumarea acestor valori se ajunge la o sumă inferioară celei datorate. Afirmația că valoarea de 2.676.917 RON - stabilită pe baza raportului de expertiză întocmit în dosarul execuțional - reprezintă doar prețul de pornire în licitația organizată în scopul vânzării părților sociale și că, cel puțin teoretic, această valoare ar putea crește, nu-i poate susține recurentului critica de nelegalitate. Pe de o parte, pentru că dovada stării de solvabilitate trebuie făcută în concret, la momentul la care se pune problema recuperării creanței iar nu cu referire la un eveniment incert ca realizare. Pe de altă parte, împrejurarea că respectivele părți sociale au, conform raportului de expertiză de care se prevalează recurentul, o valoare contabilă de circulație negativă nu îndreptățește, o dată în plus, teza acestuia, a posibilității unei supraevaluări în cadrul executării silite. În mod asemănător, referirea la celelalte trei societăți pe care le deține recurentul (E., F. S.R.L., G. SRL) și la faptul că părțile sociale deținute la acestea încă nu au fost evaluate de executor nu demonstrează o stare contrară celei reținute de instanțele fondului, cu atât mai mult cu cât cele trei societăți figurează cu activitate financiară zero, astfel încât nu se arată ce element al activului patrimonial ar fi fost ignorat, apt să conducă la concluzia unor venituri care să depășească debitul înregistrat. - Este total eronată susținerea recurentului conform căreia starea de insolvabilitate a debitorului n-ar putea fi stabilită decât de către executorul judecătoresc, în baza unui proces-verbal care să constate neidentificarea unor bunuri urmăribile ori închiderea dosarului execuțional. În realitate, învestită fiind cu o acțiune revocatorie, instanța de judecată, în virtutea plenitudinii sale jurisdicționale, este cea care analizează solvabilitatea debitorului ca o condiție de admitere a acțiunii. Aprecierea în sens contrar a recurentului este tributară aceleiași teze eronate a acestuia, legată de caracterul subsidiar al acțiunii revocatorii, subordonat oricăror altor proceduri prealabile sesizării instanței, de valorificare a creanței. În concluzie, statuarea instanței de apel, conform căreia situația activului debitorului este inferioară datoriilor exigibile ale acestuia, ceea ce atrage starea de insolvabilitate, este corectă și în acord cu dispozițiile art. 1417 alin. (2) C. civ. - În ce privește condiția fraudei debitorului și aceasta a fost stabilită în mod corect de către instanțele fondului, pe baza întregului context factual, rezultat din analiza probelor administrate în fața acestora și nu, așa cum greșit susține recurentul, luându-se în considerare ca unic element, cel al proximității încheierii contractului de donație de cel al pronunțării hotărârii penale, titlu executoriu pentru suma de 800.000 euro. Ceea ce este relevant, împrejurare reținută ca atare prin decizia atacată, sub aspectul cerinței fraudei debitorului, este cunoașterea de către acesta a faptului că prin contractul încheiat se creează un prejudiciu creditorului, în sensul provocării sau măririi stării de insolvabilitate. Or, recurentul nu poate susține în mod credibil că nu avea cunoștință de propria sa situație patrimonială pentru ca aceasta, corelată cu data definitivării procesului penal (conform deciziei penale nr. 366A/29.03.2018) și cu cea a încheierii contractului de donație a cărui inopozabilitate se invocă (5.04.2018) să nu îndeplinească teza acțiunii deliberate, de scoatere a unui bun important din patrimoniu cu consecința fraudării drepturilor creditorului. Apărarea recurentului conform căreia încheierea contractului de donație la scurt timp după pronunțarea hotărârii penale s-a datorat faptului că abia la acel moment era clarificată din punct de vedere juridic situația imobilului (urmare a definitivării unui proces civil de ieșire din indiviziune cu unitatea administrativ-teritorială) nu îndreptățește, astfel cum pretinde acesta, concluzia unei simple coincidențe temporale, fără consecințe pe planul subiectiv al intenției de fraudare. Dimpotrivă, clarificarea situației juridice a imobilului constituia un motiv de păstrare a acestuia în patrimoniul creditorului, ca element important al activului acestuia, în vederea satisfacerii unei creanțe de o valoare însemnată, astfel cum trebuie să procedeze un debitor de bună-credință. - În același sens, este lipsită de suport juridic afirmația recurentului conform căreia n-ar fi îndeplinită cerința fraudei și pentru că acesta n-ar fi avut reprezentarea că imobilul i-ar aparține "în mod efectiv", ci doar că ar fi avut îndatorirea transmisă de la părinții săi, de a reglementa situația juridică a imobilului și de a transfera mai departe dreptul de proprietate fiicei sale. În cauză nu s-a dovedit și nici nu s-a pretins existența vreunei simulații, prin interpunere de persoane, cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, pentru ca recurentul să poată pretinde, în mod valabil din punct de vedere juridic, că nu s-a considerat proprietar "în mod efectiv". Susținerea existenței unei datorii morale față de părinți, de a transmite dreptul de proprietate fiicei/respectiv nepoatei nu poate fi primită astfel încât să înlăture caracterul fraudulos al operațiunii. Pe de o parte întrucât, așa cum au reținut și instanțele fondului, nimic nu ar fi împiedicat pe bunicii donatarei să transmită în mod direct acesteia proprietatea imobilului, dificultățile invocate de către recurent în legătură cu demersurile pentru clarificarea situației juridice a bunului putând fi depășite prin aceea că acesta ar fi putut acționa în calitate de reprezentant al fiicei, în aceeași măsură în care a făcut-o în nume propriu. Pe de altă parte, întrucât debitorul unei creanțe exigibile nu se poate prevala de îndeplinirea unei obligații morale pentru a paraliza dreptul unui terț, prin neîndeplinirea unei obligații stabilite pe cale judiciară față de acesta din urmă. - În fine, printr-o ultimă critică, susținând că instanța de apel reține existența stării de insolvabilitate legate de faptul că încheierea contractului de donație s-a făcut la scurt timp după pronunțarea hotărârii penale și că astfel, insolvabilitatea ar decurge din trecerea unei perioade foarte scurte de timp între cele două momente, recurentul este în eroare asupra argumentelor și considerentelor deciziei din apel. Aspectul menționat nu a fost avut în vedere în analiza cerinței insolvabilității debitorului ci, astfel cum s-a arătat anterior, pus în contextul factual, a fost analizat ca element care a conturat o anumită atitudine subiectivă, circumscrisă noțiunii de fraudă, la momentul încheierii contractului de donație. În consecință, conform considerentelor arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, soluția instanțelor de fond care constată îndeplinite cerințele art. 1.562 - 1.563 C. civ. pentru admiterea acțiunii revocatorii fiind legală, astfel încât recursul declarat va fi respins. PENTRU ACESTE MOTIVE,