ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 228/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 15.12.2017, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a solicitat să se declare inopozabil față de aceasta contractul de donație nr. x/18.12.2014, autentificat de către BNI C., pentru partea de proprietate a debitorului bugetar A., contract încheiat între donatorii A. și D. (soție) și donatarul B. în frauda intereselor Statului Român, reprezentat, în speță, prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților precum și trecerea imobilelor ce au aparținut debitorului A. și care au făcut obiectul contractului de donație, în proprietatea acestuia, pentru a se putea continua executarea silită asupra bunurilor deținute de către debitorul obligației fiscale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin Sentința civilă nr. 459 din 30.03.2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamantei, ca prescrisă. A obligat pe reclamantă la plata către pârâtul A. a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 155 din 10 octombrie 2018, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei și a obligat apelanta să plătească intimatului pârât A. suma de 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod eronat că acțiunea este prescrisă, considerând că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care Agenția Naționala de Administrare Fiscală a luat cunoștință de încheierea contractului. Potrivit dispozițiilor art. 1564 C. civ.: "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat". Prin Adresa nr. x/01.11.2017, emisă de Agenția Naționala de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. x/15.11.2017, i s-a adus la cunoștință faptul că debitorul bugetar A. și-a înstrăinat nuda proprietate prin contractul de donație nr. x/18.12.2014, autentificat de BNP C., respectiv, la câteva zile de la data pronunțării Sentinței civile nr. 12879/24.11.2014 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1725/30.09.2015 a Tribunalului București, prin care instanța a admis cererea de întoarcere a executării silite, formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în dosarul de executare nr. 518/2012, aflat pe rolul BEJA E., F. și G. și a dispus restituirea sumei de 287.273.80 RON. La 12.12.2017 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în judecată, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timișoara la 15.12.2017, sub nr. x/2017. Față de cele arătate, recurenta solicită să se constate că acțiunea a fost formulată prin raportare la data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a luat la cunoștință, iar de la această dată, respectiv 15.11.2017 și până la formularea cererii de chemare în judecată, respectiv 15.12.2017, nu a trecut termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 1564 C. civ. În ceea ce privește obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2380 RON cheltuieli de judecată către intimații pârâți, solicită cenzurarea soluției primei instanțe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată efectiv de avocat în prezenta cauză. Arată că, pentru soluționarea apelului a fost necesar un singur termen de judecată. Pentru a se asigura o echivalență între munca prestată și onorariu, prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instituie o limitare în ceea ce privește onorariul de avocat. În sensul celor expuse, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 ianuarie 2019 și repartizat completului de filtru CF x. Prin rezoluția din 14 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimații A. și B., care au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 octombrie 2019 completul de judecată a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei civile nr. 155 din 10 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, și a fixat termen de judecată a recursului la 30 ianuarie 2020, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică, referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1564 C. civ. și care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Curtea de apel, soluționând critica din apel formulată de reclamantă, vizând soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului la acțiune, a reținut că Agenția Naționala de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara este organul de executare prevăzut de lege (Codul de procedură fiscală) în vederea recuperării creanței pe care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților o are împotriva intimatului pârât A., ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 12879/24.11.2014 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin Decizia civilă nr. 1725/30.09.2015 a Tribunalului București. Instanța de apel a mai reținut că organul fiscal este mandatat prin lege să execute creanța pe care reclamanta o are împotriva pârâtului A., ceea ce înseamnă că luarea la cunoștință a încheierii contractului de donație de către organul de executare abilitat de lege pentru executarea creanței reclamantei determină începerea curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 1564 C. civ., Agenția Naționala de Administrare Fiscală desfășurând activitatea de executare silită în beneficiul creditoarei, instituție publică. Întârzierea aducerii la cunoștința reclamantei de către organul de executare mandatat prin lege a împrejurării că pârâții au încheiat contractul de donație, nu are efecte asupra curgerii termenului de prescripție între creditoare și debitor, momentul de început al acestui termen fiind data la care Agenția Naționala de Administrare Fiscală a avut cunoștință de prejudiciul invocat, care rezultă din actul atacat. La această dată, potrivit celor expuse mai sus, creditoarea reclamantă trebuia să cunoască prejudiciul, conform dispozițiilor art. 1564 teza a doua C. civ. În recurs, reclamanta reiterează susținerea formulată în apel, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de faptul că debitorul bugetar A. și-a înstrăinat nuda proprietate prin contractul de donație nr. x/18.12.2014, făcând referire la prima teză a art. 1564, fără a critica argumentat soluția instanței de apel, care se bazează pe teza a doua a articolului menționat. Trebuie observat că textul stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, anume, un moment subiectiv, constând în data la care titularul acțiunii revocatorii a luat cunoștință de prejudiciul ce rezultă din actul atacat, precum și un moment obiectiv, constând în data la care titularul trebuia să cunoască despre existența prejudiciului. În considerentele instanței de apel nu se contestă susținerea recurentei, în sensul că a luat cunoștință de încheierea contractului de donație ca urmare a informării nr. x/01.11.2017, emisă de Agenția Naționala de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. x/15.11.2017, ci se reține că, date fiind raporturile juridice existente între cele două autorități ale statului, reclamanta ar fi trebuit să cunoască prejudiciul încă de la data la care organul fiscal a luat cunoștință de încheierea contractului. Aceste considerente ale instanței de apel nu sunt combătute în nici un fel în memoriul de recurs, recurenta reclamantă limitând-se la reluarea acelorași afirmații, făcute și în cererea de apel, privitoare la data la care a luat cunoștință efectiv de încheierea contractului de donație. Având în vedere că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1564 teza a doua C. civ., pe fondul aprecierii naturii raporturilor existente între cele două instituții publice, respectiv, recurenta creditoare și Agenția Naționala de Administrare Fiscală, care este mandatată prin lege să desfășoare activitatea de executare silită în beneficiul creditoarei, iar aceste constatări nu sunt criticate de către recurentă în memoriul de recurs, Înalta Curte reține că, raportat la situația de fapt stabilită, dispozițiile legale au fost corect aplicate. Cea de-a doua critică din recurs vizează cheltuielile de judecată stabilite în sarcina recurentei prin sentința primei instanțe, precum și cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin decizia din apel. În ceea ce privește cheltuielile acordate de prima instanță, critica din apel a fost respinsă cu motivarea că tribunalul a acordat în mod legal și temeinic întreaga sumă de 2.380 RON, având în vedere complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocatul pârâților concretizată în redactarea actelor de procedură, adunarea materialului probator și reprezentarea în fața instanței (apărătorul pârâților argumentând atât cele două excepții soluționate de prima instanță, cât și aspectele privind fondul pricinii, care nu au mai fost, însă, antamate de tribunal, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune). În recurs, nu se formulează critici de nelegalitate privind modul de soluționare a acestui motiv de apel, recurenta reclamantă rezumându-se să solicite cenzurarea soluției primei instanțe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată efectiv în prezenta cauză. Aceeași solicitare este formulată de recurentă și cu referire la suma de 2.380 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligată către intimatul pârât prin decizia din apel. Înalta Curte constată că instanțele de fond, exercitându-și dreptul suveran de apreciere, au stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată în raport de valoarea, complexitatea pricinii și de activitatea desfășurată în concret de avocatul pârâților, în acord cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Această apreciere scapă cenzurii instanței de recurs, fiind o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate. În condițiile în care ambele instanțe de fond s-au raportat în mod corect la criteriile legale și au realizat o apreciere proprie asupra incidenței acestora, criticile referitoare la cuantumul concret stabilit exced motivelor legale de casare, întrucât nu constituie critici care privesc greșita aplicare a legii, ci constituie critici care privesc exercitarea dreptului de apreciere de către instanța de apel. Această apreciere suverană a instanței de ultim grad de jurisdicție în fond nu este, însă, supusă controlului instanței de recurs. Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei civile nr. 155 din 10 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.