Decizia nr. 2248/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 663/2018 a Tribunalului Timiș

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2017, pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2017, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 45.000 euro și a sumei de 12.350 euro, sume cu care pârâtul s-a îmbogățit fără justă cauză, în detrimentul său.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 663/PI din 2 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Hotărârea instanței de apel: Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului și anularea sentinței apelate, iar după rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță și apel. Prin Decizia nr. 176 din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B., împotriva Sentinței civile nr. 663/PI din 2 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că prima instanța a apreciat în mod greșit starea de fapt dedusă judecății și, analizând probele administrate, a pronunțat o soluție nelegală de respingere a cererii introductive, fără a intra în judecata fondului, iar instanța de apel, analizând apelul formulat împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Timiș, a aplicat greșit normele de drept material relative la prescripția extinctivă, reglementate prin Decretul nr. 167/1958, și a pronunțat o soluție nelegală. Instanța de fond a analizat și admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la data efectuării plăților către pârât, respectiv 26 iunie 2007 și 27 octombrie 2007, date de la care au început să curgă cele două termene de prescripție și care s-au împlinit la data de 26 iunie 2010, respectiv 27 octombrie 2010. Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că, conform prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție poate fi întrerupt prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Nu există însă nicio prevedere legală din care să rezulte faptul că recunoașterea trebuie făcută înlăuntrul termenului de prescripție, așa cum, în mod nelegal, au reținut instanțele fondului. Prima instanță a reținut în mod corect că pârâtul a recunoscut încasarea sumei de 45.000 euro pe parcursul litigiului civil înregistrat sub nr. x/2012, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, precum și prin înțelegerea încheiată la data de 4 aprilie 2014, depusă la dosarul cauzei. Astfel, recunoașterea pârâtului intimat dă naștere unui nou termen de prescripție, pentru suma de 45.000 euro, în folosul apelantului, termen care începe să curgă de la data de 4 aprilie 2014, iar raportat la această dată, cererea de chemare în judecată este formulată înlăuntrul termenului de 3 ani, motiv pentru care se impune respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune. De asemenea, recurentul a solicitat a se observa că dosarul civil înregistrat sub nr. x/2012 a fost soluționat abia în anul 2016, întrucât a fost suspendat din pricina formulării unei plângeri penale care a ținut în loc procesul civil. Cu privire la actul întreruptiv al cursului prescripției, recurentul a susținut că părțile au încheiat o înțelegere la data de 04.04.2014, prin care au stabilit ca vânzarea să se facă pentru întreaga suprafață de teren sau pentru suprafața reprezentând cota aferentă sumei de 45.000 euro, în termen de 30 de zile de la data încheierii înțelegerii. Pârâtul nu a înțeles să se prezinte la notarul public pentru încheierea în formă autentică a vânzării imobilului și a refuzat să restituie sumele de bani achitate de reclamant. Din materialul probator administrat, a rezultat faptul că sunt îndeplinite condițiile legale ale îmbogățirii fără justă cauză, prevăzute de art. 1345 C. civ., în sensul în care pârâtul și-a mărit patrimoniul, în mod nelegal, cu sumele de 45.000 euro, respectiv 12.350 euro, în detrimentul patrimoniului reclamantului, motiv pentru care se impune ca instanța să îl oblige pe acesta la restituirea acestor sume, dobândite fără temei legal sau convențional. Recurentul a susținut că a remis pârâtului suma de 45.000 euro, cu titlu de avans, la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv 26 iunie 2007, iar la data de 27 octombrie 2007, a achitat pârâtului suma de 12.350 euro, pentru ca acesta să aibă resursele financiare necesare îndeplinirii obligațiilor sale contractuale, această suma reprezentând avans din diferența de 55.000 euro, pe care trebuia să o achite promitentului vânzător, la data perfectării contractului de vânzare - cumpărare. Așa cum rezultă din înscrisul anexat la dosarul cauzei, coroborat cu declarația martorului C., suma de 12.350 euro a reprezentat: 5.000 euro - contravaloarea sultei pe care pârâtul trebuia să o achite coproprietarului pentru a obține ieșirea din indiviziune; 2.350 euro - taxele notariale aferente ieșirii din indiviziune și succesiunii, iar suma de 5.000 euro, diferența până la suma de 50.000 euro, reprezentând jumătate din prețul vânzării. Pârâtul-intimat a recunoscut obligația sa pe tot parcursul existenței raportului juridic ce face obiectul acestui dosar, părțile acționând împreună pentru clarificarea situației de fapt și a situației juridice a acestui imobil, în vederea perfectării și finalizării promisiunii de vânzare-cumpărare încheiat între părți și a încetării acțiunii de ocupare a terenului, exercitată de către numita D. Partea de teren neocupată de numita D. este și în prezent în folosința lor și este împrejmuită de un gard construit de ei, pentru a împiedica alte eventuale ocupări abuzive a suprafeței de teren care este liberă. Astfel, pârâtul a recunoscut dreptul și obligația sa, fapt ce conduce la suspendarea termenului de prescripție despre care se face vorbire, pe toată această perioadă. Intimatul B. nu a formulat întâmpinare la recursul astfel formulat și nici punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 176 din data de 7 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 27 noiembrie 2019, cu citarea părților. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, în acest sens fiind dispozițiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 din C. proc. civ., conform cărora: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)". Având în vedere această caracteristică esențială a căii de atac a recursului, nu pot fi evaluate, în acest context procedural, aspectele de netemeinicie a deciziei instanței de apel invocate de recurent, privind modul în care instanța de apel a statuat asupra situației de fapt, consecutiv aprecierii probelor administrate în cauză, relativ la modalitatea în care a fost realizată plata prețului vânzării, la faptul că părțile s-au înțeles, acționând împreună pentru clarificarea situației de fapt și a situației juridice a acestui imobil, în vederea perfectării și finalizării promisiunii de vânzare-cumpărare încheiat între părți și a încetării acțiunii de ocupare a terenului, exercitată de către numita D.. Astfel, se poate observa că recurentul nu susține, în conținutul motivelor de recurs, o încălcare expresă și reală a unor norme de drept, ci solicită prezentei instanțe de control judiciar, cu depășirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă, o reevaluare a probelor administrate în etapele procesuale anterioare, care, pentru considerentele de drept enunțate, nu pot forma obiect al controlului instanței de recurs. În același sens, nu pot forma obiect al recursului apărările noi formulate în dezbaterile orale în fața instanței de recurs și care tind la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, privind faptul că nu antecontractul încheiat între părți constituie temeiul acțiunii deduse judecății, ci înțelegerea încheiată între părțile litigante la data de 4.04.2014, acestui fapt opunându-i-se dispozițiile art. 478, 479 și 494 C. proc. civ. În consecință, instanța de recurs va analiza criticile de nelegalitate vizând modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile privind prescripția dreptului la acțiune referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune, în cazul unei acțiuni având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză, termen necontestat în cauză, și la eventuala întrerupere a acestui termen prin recunoașterea făcută de partea adversă, cu nuanțările necesare în ceea ce privește pretinsa curgere a unui nou termen de prescripție sau faptul posesiei unei porțiuni a imobilului în litigiu, critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind instituția prescripției extinctive. În acest sens, se poate reține că părțile au încheiat la data de 26 iunie 2007 o promisiune de vânzare - cumpărare, autentificată sub nr. x la B.N.P.A. E., prin care reclamantul s-a obligat să cumpere imobilul înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top. x, până la data de 15 aprilie 2008, dată la care urma să fie încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Prețul imobilului a fost stabilit la suma de 100.000 euro, din care, la data încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, reclamantul a achitat suma de 45.000 euro, iar diferența de 55.000 euro urma să o achite la data perfectării actului de vânzare-cumpărare, respectiv până la data de 15 aprilie 2018. Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 31 iulie 2017, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca instanța să dispună obligarea acestuia la restituirea sumelor de 45.000 euro, respectiv 12.350 euro, pe care reclamantul pretinde că a achitat-o pârâtului în data de 27 octombrie 2007, pentru ca acesta să achite cheltuielile necesare pentru plata impozitelor și a ieșirii din indiviziune, sume cu care pârâtul s-a îmbogățit fără justă cauză, în detrimentul său. Prima instanță a reținut că termenul de prescripție de 3 ani, raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și la temeiul juridic al acțiunii, a început să curgă de la data efectuării plății acestor sume, acesta fiind momentul când reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, pentru restituirea sumei de 45.000 euro, achitată la data încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, respectiv la data de 26 iunie 2007, termenul de prescripție a început să curgă de la acea dată și s-a împlinit în data de 26 iunie 2010, iar pentru suma de 12.350 euro, achitată la data de 27 octombrie 2007, termenul de prescripție a început să curgă de la acel moment și s-a împlinit în data de 27 octombrie 2010. În verificarea soluției dată excepției dreptului material la acțiune, instanța de apel a apreciat corect raționamentul instanței de fond și a reținut că atât înțelegerea din 4 aprilie 2014, cât și promovarea litigiului civil înregistrat sub nr. x/2012 (având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic), invocate de apelant drept cazuri de întrerupere a termenului de prescripție, au intervenit ulterior împlinirii acestui termen și nu pot avea efect întreruptiv. În ceea ce privește susținerea că înțelegerea din 4 aprilie 2014 ar reprezenta un nou temei pentru curgerea unui nou termen de prescripție de 3 ani, instanța de apel a constatat că litigiul de față a fost întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, și nu pe răspunderea contractuală, și că termenul de prescripție de 3 ani, care, în opinia apelantului-reclamant, ar curge de la data încheierii înțelegerii - 4 aprilie 2014, s-a împlinit la 4 aprilie 2017, iar acțiunea pendinte a fost introdusă la data de 31 iulie 2017, ulterior împlinirii prescripției. Prin prezentul recurs, recurentul susține că un nou termen de prescripție a început să curgă pentru restituirea sumei de 45.000 euro de la data de 4 aprilie 2014, data înțelegerii între părți, prin care au stabilit ca vânzarea să se facă pentru întreaga suprafață de teren sau pentru suprafața reprezentând cota aferentă sumei de 45.000 euro, în termen de 30 zile de la data încheierii înțelegerii. O altă teză susținută de recurent a fost aceea a întreruperii termenului de prescripție, în considerarea faptului că, pe tot parcursul existenței raportului juridic, intimatul a recunoscut dreptul său și, corelativ, obligația ce îi incumbă acestuia. Conform dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Potrivit art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare a fost stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Articolul 8 din Decretul nr. 167/1958 statuează că: Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei. Instanța supremă reține că principala critică formulată în cauză vizează aplicarea legii din perspectiva stabilirii începutului cursului prescripției extinctive, prin prisma celor două repere pe care norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 le impune: unul subiectiv, al cunoașterii de către reclamant a pagubei și a celui răspunzător de ea și, altul, obiectiv, al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În acest context procesual, Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției, stabilind că momentul curgerii termenului de prescripție se stabilește în raport de momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare - 26 iunie 2007, când a fost remisă intimatului suma de 45.000 euro, și în raport de data de 27 octombrie 2007, când a achitat suma de 12.350 euro, reprezentând avansul din diferența de 55.000 euro pe care trebuia să o achite promitentului vânzător la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, de la acel moment, partea a avut reprezentarea pagubei produse și a persoanei răspunzătoare. În ceea ce privește cazurile de întrerupere ale cursului prescripției extinctive, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 statuează că: prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului ei, constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerii unei alte prescripții extinctive. Așadar, cauzele întreruptive produc efectul prevăzut de lege dacă ele intervin după ce prescripția a început să curgă, întrucât dacă intervin înainte ca prescripția să fi început să curgă efectul produs va fi de întârziere a începutului prescripției. Totodată, dacă intervenirea cauzelor întreruptive se produce după împlinirea termenului de prescripției, atunci acestea sunt lipsite de efecte, deoarece dreptul la acțiune era deja stins. Astfel, contrar susținerilor recurentului, care reproșează instanței de apel faptul că nicio reglementare legală nu impune ca recunoașterea să intervină în interiorul termenului de prescripție, așa cum această instanță a reținut, această interpretare, deși nu are o consacrare legală expresă, decurge din interpretarea logică a textului, întrucât numai curgerea unui termen poate fi întrerupt, iar după epuizarea acestui termen, nu mai putem vorbi de o cauză de întrerupere a sa. Tot astfel, nu se poate reține nici faptul că înțelegerea din 4 aprilie 2014 ar reprezenta temeiul pentru curgerea unui nou termen de prescripție de trei ani pentru acțiunea dedusă judecății, întrucât aceasta este întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, iar nu pe răspunderea contractuală, iar, în recurs, nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată. În același sens, deși se invocă faptul că Dosarul civil nr. x/2012, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, a fost soluționat abia în anul 2016, recurentul ignoră din nou dispozițiile ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată (...). Prescripția nu este însă întreruptă, în cazul în care s-a pronunțat încetarea procesului sau dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată ori dacă s-a perimat, astfel încât cererea sa, fiind respinsă, nu poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune. În ceea ce privește faptul posesiei de către recurent unei porțiuni a imobilului în litigiu, invocat ca aspect distinct în dezbaterile asupra recursului, instanța reține că acesta este un aspect de fapt ce nu a fost dovedit în fața instanțelor fondului, singurele care au atributul stabilirii situației de fapt, dar că, oricum, acest argument nu poate determina reformarea soluției dispuse în cauză, câtă vreme recurentul confundă instituția prescripției extinctive (care constituie o sancțiune pentru neexercitarea dreptului înăuntrul termenului prevăzut de lege) cu cea a prescripției achizitive (care, cu respectarea anumitor condiții reglementate legal privind posesia, reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate). Pentru argumentele expuse, constatând că, prin criticile formulate, recurentul A. nu a adus argumente legale, pertinente de natură să demonstreze existența unui alt moment de la care să înceapă a curge termenul de prescripție și, astfel, acțiunea dedusă judecății să fie considerată introdusă în termen, instanța de recurs apreciază că instanțele fondului au procedat corect atunci când, având de verificat termenul înăuntrul căruia a fost introdusă acțiunea în valorificarea unui drept subiectiv patrimonial, au constatat că acesta nu a fost respectat și că s-a pierdut, prin efectul prescripției extinctive, dreptul la acțiune în sens material, astfel încât nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În același sens, în cauză, nu s-a invocat și nu s-a demonstrat existența unor cauze de amânare a începerii cursului prescripției, ori de suspendare sau întrerupere a acesteia, astfel încât rezultă că a avut loc o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu cele ale art. 16 din același act normativ, atunci când s-a constatat că promovarea acțiunii în anul 2017, pentru recuperarea unui pretins prejudiciu din anul 2007, s-a realizat în afara termenului prescripției extinctive. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 176 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.