ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 14 mai 2014, S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu B., C., D. și E., în principal, în temeiul art. 1562 și următ. C. civ., declararea inopozabilității față de reclamantă a contractelor de donație frauduloase indicate, încheiate de pârâți în dauna creditorilor lui B., iar în subsidiar, în temeiul art. 1238 alin. (2) raportat la art. 1246 alin. (1) și art. 1250 C. civ., constatarea nulității absolute, pentru cauză ilicită, a contractelor de donație menționate și, în consecință, repunerea părților în situația anterioară încheierii acestor acte juridice.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 1.113 din 7 octombrie 2016, a admis, în parte, acțiunea. A declarat inopozabile față de reclamantă și în limita creanței izvorâte din contractul de credit nr. x/2007, contractele de donație autentificate sub nr. x/2012, y/2012, z/2012, w/2012, t/2012, s/2012, q/2012, r/2012, în ceea ce privește cota devălmașă deținută de pârâtul-debitor B. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea față de pârâta C. I-a obligat pe pârâții B., D. și E. la cheltuieli judiciare față de reclamantă în sumă de 97.848,74 RON.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 1.129 din 2 noiembrie 2018, prin care s-a respins, excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, ca nefondată. S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B., D. și E. împotriva sentinței pronunțate de tribunal, în contradictoriu cu intimata - reclamantă S.C. A. S.A. și intimata - pârâtă C. S-a respins cererea intimatei S.C. A. S.A. de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta și pârâții.

Prin motivele circumscrise pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., F. S.A. (fostă A. SA) a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei și a încheierii din 19 octombrie 2018 și casarea, în parte, a celor două hotărâri, cu consecința trimiterii spre rejudecare instanței de apel în ceea ce privește soluția de respingere, ca neîntemeiată, a capătului accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată.

A susținut că instanța a încălcat principiul contradictorialității în modalitatea prevăzută de art. 14 alin. (4) și (6) C. proc. civ., precum și regulile de procedură privitoare la limitele reprezentării reglementate la art. 81 din cod.

A arătat că instanța a calificat în mod eronat mențiunea reprezentantului său cu privire la solicitarea cheltuielilor pe cale separată ca fiind o renunțare în sensul art. 81 C. proc. civ.

În fața unei astfel de manifestări, în opinia recurentei, instanța era în primul rând datoare să pună în discuția părților calificarea poziției F., precum și eventuala necesitate a unor formalități suplimentare.

Or, în speță, curtea de apel, a luat pur și simplu act de precizarea orală făcută în cadrul dezbaterilor, fără a semnala vreun viciu al acestei manifestări de voință.

Distinct de acestea, recurenta a opinat că din analiza prevederilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ., cererea privitoare la obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată nu are natura unui act de dispoziție în sensul textului de lege, prin urmare nici renunțarea la o atare solicitare neimpunând un mandat special.

Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut că instanța a interpretat greșit textul legal, apreciind că sfera drepturilor acordate de reclamantă apărătorilor săi, prin contractul de asistență juridică, este insuficientă, hotărârea atacată fiind de un formalism excesiv.

Chiar dacă s-ar aprecia că este vorba de un act de dispoziție, iar nu de o simplă cerere făcută în cadrul procesului, mandatul acordat apărătorului, ce presupune realizarea oricăror acte de procedură, este pe deplin suficient.

Referitor la incidența motivului prevăzut la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea prevederilor art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 1349 - 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În concret, recurenta a susținut că instanța i-a refuzat nepermis dreptul la acțiune, constând în posibilitatea deducerii eventualelor cheltuieli ocazionate de judecarea apelului pe cale separată într-un proces distinct pe temeiul culpei procesuale constând în respingerea apelului, respectiv al răspunderii civile delictuale.

A mai arătat că în speță nu a înțeles să solicite cheltuielile în cadrul apelului promovat nedepunând nici dovezile privitoare la realizarea acestora până la închiderea dezbaterilor, iar în acest context, instanța nu putea să verifice cererea sub aspectul temeiniciei.

Prin motivele circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., B., D. și E. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, admiterea excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, iar în cazul în care excepția nu va fi găsită întemeiată, respingerea cererii.

Au arătat că excepția este una de fond, peremptorie, absolută, astfel încât invocarea ei la respectivul moment procesual a fost făcută cu respectarea C. proc. civ., atât din punctul de vedere la termenului cât și al stadiului procesual cu trimitere la art. 247 din cod.

Au susținut că în raport de obiectul cauzei deduse judecății, prin care se solicită inopozabilitatea sau nulitatea contractelor de donație, ulterior dării în plată, nu se aduce niciun folos practic intimatei, deoarece prin pronunțarea unei asemenea soluții, imobilele nu s-ar aduce în patrimoniul recurenților.

Instanța de apel a analizat excepția lipsei de interes din perspectiva art. 33 coroborat cu art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., dar nu a reținut corect situația factuală, toate probele administrate în cauză conducând la concluzia că interesul (folosul practic urmărit de creditoare) nu mai este actual.

Au mai arătat că din contractele de dare în plată a reieșit că valoarea imobilelor a fost mai mică decât valoarea creanței din contractele de împrumut și de ipotecă, astfel încât terții dobânditori mai au drept de creanță asupra donatoarelor pentru diferența de sumă neacoperită.

În opinia recurenților, această situație de fapt are relevanță tot în admiterea excepției lipsei de interes deoarece în urma dării în plată au rămas sume de bani din care intimata - reclamantă își poate îndestula creanța, nejustificând interesul.

Recurenții au susținut încălcarea de către instanță a dispozițiilor privind caracterul devolutiv al apelului.

Astfel, deși a reținut că respectivele contacte de dare în plată au fost încheiate la aproape un an de la data formulării motivelor de apel, a admis aceste înscrisuri ca probe, dar nu a stabilit corect situația de fapt, încălcând art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenții au precizat că administrarea corectă a respectivelor înscrisuri dovedea că acțiunea pauliană nu poate fi admisă, aceasta fiind un mijloc de conservare și nu de realizare efectivă a debitului.

În opinia recurenților, nu a fost corect reținută nici situația de fapt asupra stării de insolvabilitate a apelanților și nici existența fraudei debitorului, instanța constatând greșit faptul că respectivele contracte de donație au fost încheiate în scopul diminuării patrimoniului.

Aspectul diminuării patrimoniului trebuia analizat la momentul încheierii actelor și nu ulterior, în condițiile în care dificultățile de rambursare au apărut la abia un an de la data semnării contratelor de donație și acestea nu s-au produs ca urmare a relei lor credințe ci din faptul că banca a transformat creditul din euro în CHF urmat de creșterea explozivă a valorii francului.

La data încheierii actelor niciunul dintre donatari nu a fost declarat insolvabil în condițiile art. 12 C. civ., sub acest aspect condiția prejudiciului nefiind îndeplinită.

Debitorul creditoarei A. era G. S.R.L., recurentul având calitatea de garant, iar la data încheierii contractelor de donație, creditorul nu era scadent, astfel că nu a primit nicio notificare cu privire la întârzierea de plăți sau la declararea anticipată a creditului.

Prin întâmpinarea formulată de recurenții - pârâți s-a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului reclamantei.

Prin întâmpinarea recurentei - reclamante s-a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului pârâților, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

În susținerea nulității recursului, s-a arătat că deși unicul motiv de recurs de care s-au prevalat pârâții este cel subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în cadrul criticilor privind greșita respingere a lipsei de interes se reproșează instanței nereținerea corectă a situației factuale, care nu poate constitui motiv de nelegalitate.

Tot așa, s-a reproșat instanței încălcarea caracterului devolutiv al apelului, respectiv a unor norme de procedură, afirmându-se nemijlocit că instanța nu a stabilit corect situația de fapt, încălcând art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, sub un al treilea aspect s-a criticat greșita reținere a stării de insolvabilitate a donatorului, respectiv a existenței fraudei acestuia, astfel încât toate argumentele tind către dovedirea netemeiniciei unor aspecte din decizia atacată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 1.129 din 2 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori, și s-a constatat, în ce privește recursul declarat de pârâți împotriva aceleiași decizii, că nu există unanimitate referitor la încadrarea criticilor în motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., acordându-se termen de judecată în ședință publică la data de 15 ianuarie 2020, cu citare părți, pentru dezbaterea acestui aspect, iar în subsidiar, asupra fondului recursului.

La termenul de judecată din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 489 C. proc. civ., a declarat admisibil, în principiu, recursul declarat de pârâți, apreciind că în memoriul de recurs există critici care se circumscriu dispozițiilor art. 488 din cod, deși se regăsesc și critici de netemeinicie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de pârâții D., B. și E., Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că statuând cu privire la nulitatea recursului pentru nemotivare, dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că o atare sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pe cale de consecință, indicarea greșită a motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea, revenind instanței de recurs sarcina de a le subsuma motivului de casare prevăzut de norma de drept menționată.

Verificând criticile de nelegalitate, astfel cum acestea au fost dezvoltate de pârâții D., B. și E., Înalta Curte constată că pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât pârâții pretind că au fost încălcate regulile de procedură care guvernează judecata în apel, apreciind că, în raport de înscrisurile noi administrate cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. în această fază procesuală (actele de dare în plată), instanța de apel avea obligația de a reevalua situația de fapt, cu consecința respingerii cererii deduse judecății pentru lipsa interesului, justificat de împrejurarea că reclamanta nu mai poate executa bunurile de la pârâte ca urmare a faptului că nu se mai găsesc în patrimoniul acestora, deoarece le-au înstrăinat, împrejurare de fapt apreciată a fi, totodată, și o condiție de exercițiu ale acțiunii pauliene care, neîndeplinită fiind, impunea aceeași soluție.

Apreciază pârâții că soluției de respingere a cererii deduse judecății pentru motivele mai sus arătate nu i se puteau opune limitele efectului devolutiv al apelului, statuate prin dispozițiile art. 477 și urm. C. proc. civ., astfel cum eronat s-a reținut prin hotărârea recurată.

Analizând această critică de nelegalitate, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

În drept, interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii în justiție, este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câștigării procesului.

Cercetarea existenței interesului de a acționa se impune a fi realizată pe tot parcursul judecății, dat fiind faptul că astfel se poate stabili dacă reclamantul a formulat cu adevărat o cerere temeinică, prin intermediul căreia urmărește realizarea unui drept sau apărarea unui interes legitim sau, dimpotrivă, o cerere lipsită de un interes real și realizabil.

În cazul acțiunii pauliene, acțiune ce face obiectul prezentului proces, interesul creditorului reclamant este reprezentat de nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obținerii, ulterior, a prestației pe care acesta, debitorul, i-o datorează.

Aceasta, întrucât, urmarea admiterii acțiunii revocatorii, actul de înstrăinare a bunului dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca și cum acesta n-ar fi ieșit din patrimoniul debitorului și având dreptul de a fi plătit din prețul acestuia [art. 1565 alin. (1) C. civ.].

Dacă terțul dobânditor, între data dobândirii bunului și data pronunțării hotărârii de admitere a acțiunii revocatorii, a înstrăinat la rându-i respectivul bun, creditorul este cel care are a stabili cu privire la modalitatea în care urmează să acționeze cu privire la această chestiune.

Această împrejurare de fapt, înstrăinarea de către terț a bunului între data dobândirii și data pronunțării hotărârii de admitere a acțiunii revocatorii, nu pune însă în discuție lipsa de interes a creditorului în promovarea acțiunii revocatorii împotriva debitorului său și a terțului dobânditor și cu atât mai puțin nu constituie un fine de neprimire al acțiunii pauliene.

Totodată, statuând prin dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la efectul devolutiv al apelului (potrivit căruia: Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.), legiuitorul a stabilit, în același cod, și limitele devoluțiunii prin dispozițiile art. 477 (Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat) și art. 478 (Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță).

În cauză prezintă relevanță dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 478 C. proc. civ. care prevăd următoarele: Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe și, respectiv: Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

În speța supusă analizei, astfel cum arată și pârâții, înscrisurile noi de care au înțeles să se folosească în fața instanței de apel nu au fost indicate în motivarea apelului, cerință impusă de dispoziția legală menționată, întrucât nu existau la acel moment, 20 iunie 2017, ele fiind întocmite de pârâtele D. și E. ulterior declarării apelului, la 10 noiembrie 2017 și, respectiv, la 16 mai 2018.

Împrejurarea că respectivele înscrisuri au fost administrate la judecata în apel nu împiedica însă instanța de apel să le analizeze și să statueze că valorificarea lor de către pârâți ca mijloace de probă direct în apel în susținerea apărării potrivit căreia cererea dedusă judecății nu putea fi primită în raport de conținutul noilor înscrisuri, ar echivala cu depășirea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

De altminteri, împrejurarea de fapt relevată de respectivele înscrisuri (faptul că imobilele nu se mai află în patrimoniul pârâtelor D. și E.) nu era de natură să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt a litigiului din perspectiva raportului juridic dedus judecății, având ca obiect acțiunea revocatorie formulată de reclamanta creditoare împotriva debitorului său și a terților dobânditori ai bunurilor de la acest debitor și, contrar susținerilor părții pârâte, nu reprezintă o condiție a cărei neîndeplinire să împiedice exercițiul acțiunii deduse judecății ori finalizarea procesul pendinte.

Această împrejurare de fapt, înstrăinarea de către pârâtele D. și E. a imobilelor pe parcursul procesului, poate determina analizarea consecințelor respectivelor acte de înstrăinare asupra drepturilor creditoarei reclamante în ceea ce privește imobilele pe care intenționa să le urmărească în cazul admiterii definitive a acțiunii revocatorii, analiză care însă se poate realiza doar la cererea acestei părți, care justifică interes din această perspectivă, și într-un cadru procesual adecvat, care presupune chemarea în proces a tuturor părților interesate.

În procesul pendinte, contrar susținerilor pârâților, reclamanta justifică, în continuare, un interes actual în conservarea patrimoniului debitorului său, B., cât timp creanța sa, a cărei existența este neîndoielnică, fiind certă, lichidă și exigibilă, nu a fost plătită de debitor, adică un interes actual în finalizarea acțiunii revocatorii îndreptate împotriva debitorului său și a pârâtelor, care cu intenție și în frauda intereselor sale, au încheiat contractele de donație ce au avut ca efect diminuarea patrimoniului cu care debitorul garanta executarea.

Așa fiind, pentru considerentele menționate care, în parte, le completează pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte găsește a fi nefondată critica formulată de pârâți împotriva soluției pronunțate de instanța de apel asupra excepției lipsei de interes.

Cât privește celelalte critici, prin care pârâți invocă greșita stabilire a situație de fapt de către judecătorii fondului, cu consecința statuării eronate asupra momentului diminuării patrimoniului debitorului, a existenței stării de insolvabilitate și a fraudei, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile și și-au format convingerea asupra temeiniciei cererii revocatorii deduse judecății, iar nu critici de nelegalitate în înțelesul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Aceste chestiuni de fapt sunt date în competența exclusivă a instanțelor de fond și ele nu pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs deoarece, astfel cum prevăd dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de pârâții D., B. și E., ca nefondat.

Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 14 alin. (4) C. proc. civ. prevăd dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

La rândul ei, instanța este obligată să supună dezbaterii toate împrejurările de fapt sau de drept invocate de părți în cadrul ședințelor de judecată, cu respectarea principiului publicității (prevăzut de art. 17 C. proc. civ.), întrucât, potrivit alin. (6) al art. 14 C. proc. civ., aceasta urmează să-și întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Omisiunea punerii în dezbatere publică a unora dintre chestiunile litigioase, cum ar fi: existența unei cereri accesorii valabil formulate, limitele mandatului reprezentantului convențional al uneia dintre părți, existența sau nu a unei renunțări valabil formulate la judecata uneia dintre cererile deduse judecății, este o omisiune esențială care atrage nulitatea actului de procedură astfel întocmit, în condițiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ., întrucât părțile sunt puse în imposibilitate de a-și exprima punctul de vedere și de a formula apărări.

Cât privește dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este de observat că statuând că partea care pierde procesul va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, ele stabilesc, de asemenea, și condiția necesară pentru ca instanța de judecată să dispună cu privire la această chestiune, anume existența unei cereri valabil formulate de către partea care a câștigat procesul.

Aspectele relative la limitele învestirii instanței cu judecata cererii/cererilor accesorii având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, analizate din perspectiva posibilității formulării unor acte de dispoziție de către reprezentanții convenționali ai părților în limitele mandatului conferit, nu se confundă cu dovedirea existenței și a cuantumului cheltuielilor de judecată, chestiuni de fond care se verifică în raport de dispozițiile art. 452 C. proc. civ., ulterior statuării asupra existenței sau nu a unei cererii valabil formulate de partea care a câștigat procesul.

Pe cale de consecință, aceste chestiuni de drept se impun a fi dezbătute, analizate și soluționate distinct prin considerentele hotărârii, ele neputând constitui deopotrivă fundamentul unei unice soluții.

În speță, verificând lucrările dosarului din apel, Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. S.A. a fost reprezentată în proces prin trei avocați ai aceleiași case de avocatură, care s-au legitimat cu delegația avocațială seria x nr. x/2017, potrivit căreia sunt împuterniciți să desfășoare următoarele activități: redactare și semnare întâmpinare și orice alte acte de procedură .

Conform mențiunilor încheierii de dezbateri din data de 19 octombrie 2018, reclamanta S.C. A. S.A. a fost reprezentată în proces de unul dintre avocați care a solicitat să se ia act că nu solicită cheltuieli de judecată.

Încheierea de ședință menționată nu consemnează nicio dezbatere cu privire la existența unei contradicții între poziția procesuală exprimată oral de reprezentantul convențional al reclamantei (apreciată a fi o renunțare la judecată) și cea consemnată de aceiași reprezentanți convenționali în întâmpinare, potrivit căreia partea reclamantă solicită cheltuieli de judecată și nici cu privire la limitele mandatului dat de reclamantă reprezentanților convenționali, din perspectiva dispozițiilor art. 81 alin. (1) C. proc. civ.

În atare condiții, soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, justificată, pe de o parte, de împrejurarea că reprezentantul convențional nu avea mandat de renunțare la judecata cererii accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, iar, pe de altă parte, pentru lipsa dovezilor privind existența și întinderea acestora, chestiuni care însă nu au făcut obiectul dezbaterilor publice consemnate în încheierea de ședință din 19 octombrie 2018, încalcă dreptul la apărare și contravine principiului contradictorialității, prevăzute de dispozițiile art. 13 și 14 C. proc. civ.

Acest fapt este de natură să creeze părții reclamante o vătămare care nu poate fi acoperită, motiv pentru care actul de procedură astfel întocmit de instanța de apel este lovit de nulitate absolută.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte argumente formulate în susținerea acestei critici, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă și va casa, în parte, hotărârea instanței de apel în privința soluției date asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce privește această cerere.

Având în vedere soluția de respingere a recursului declarat de pârâții D., B. și E., Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel.

Având în vedere motivul care a determinat admiterea recursului declarat de reclamantă și care vizează exclusiv chestiunea cheltuielilor de judecată avansate la judecata în apel a cauzei, chestiune care prezintă un grad de dificultate redus din perspectiva conținutul apărărilor formulate de părțile litigante, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a obliga pe pârâți la plata doar a sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către reclamanta F. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D., B. și E. împotriva Deciziei nr. 1.129 din 2 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul declarat de reclamanta F. S.A. (fostă A. SA) împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia în ceea ce privește soluția dată cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe asupra acestui aspect.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Obligă pe recurenții - pârâți la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă F. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 ianuarie 2020.

GGC - ED