ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 416/2020

Ședința publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a donației încheiate cu pârâta prin care a transmis acesteia suma de 161.340 Euro, pentru neîndeplinirea formei înscrisului autentic, și în subsidiar, pentru lipsa înscrisului estimativ, să se dispună repunerea în situația anterioara a părților ca efect al pronunțării nulității absolute, respectiv să fie obligată pârâta la plata sumei de 161.340 Euro, echivalentul sumei de 717.640,32 RON la data introducerii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1297 din 28 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 379. A din 12 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a fost respins ca nefondat.

La 18 iunie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 379. A din 12 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În argumentarea motivelor de casare invocate, recurentul a susținut, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 430 - 431 C. proc. civ., art. 350 C. proc. civ. și art. 13 și 1.247 C. civ.

Totodată, recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat decizia și cu încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 250 și art. 265 din același cod.

În dezvoltarea motivelor invocate, recurentul a criticat soluția atacată din perspectiva modului în care instanța de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în litigiul anterior (dosar nr. x/2013), susținând că nu s-a luat în considerare puterea de lucru judecat rezultată din sentința civilă nr. 29/2015 referitoare la pretinsa intenție de gratificare.

Contrar celor reținute de instanța de apel în prezenta cauză, a susținut că există o putere de lucru judecat cu privire la intenția de gratificare, de vreme ce s-a dat eficiență celor susținute de intimata-pârâtă, susțineri îmbrățișate de instanțe cu ocazia soluționării litigiului înregistrat sub nr. x/2013, stabilindu-se că suma a fost transferată cu titlu de "cadou", deci a existat o intenție de gratificare (animus donandi) și nu în baza unui contract de mandat.

De asemenea, a arătat că instanța de apel în mod nelegal a reținut că înregistrarea litigiului anterior, prin care s-a invocat existența unui contract de mandat, echivalează cu negarea implicită a intenției de a gratifica.

Îmbrățișând și validând susținerile intimatei-pârâte, (și susținând că nu a făcut dovada contrară), instanțele anterioare au stabilit implicit și voința recurentului, de vreme ce au stabilit că sumele au fost virate cu titlu de cadou, deci au calificat raportul juridic dintre părți (menționându-se de instanța de apel, chiar în considerentele deciziei nr. 59A/02.02.2016, că instanța de fond în mod corect a calificat raportul dintre părți - instanță de fond care precizase că nu s-a făcut dovada că nu ar fi fost remise cu titlu de cadou) ca fiind o donație.

Totodată, recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva modului în care instanța de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 59 A/2016 pronunțată în primul litigiu, cu referire la declarația de renunțare la orice pretenții față de pârâtă.

A susținut că, în cauză, în mod nelegal instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ., având în vedere că în litigiul anterior, s-au reținut și analizat efectele acestei declarații cu privire la eventuale pretenții decurgând din mandat, întrucât acestea au fost cele deduse judecății în litigiul anterior.

Declarația de renunțare a fost dată exclusiv în legătură cu dreptul de uzufruct viager constituit în favoarea intimatei-pârâte cu privire la apartamentul nr. x și locul de parcare nr. 4.

Această declarație a fost semnată și autentificată concomitent cu declarația intimatei de renunțare la dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului ce îi aparține și nu își poate produce efectele cu privire la toate raporturile juridice încheiate de-a lungul anilor între recurent și intimată.

De asemenea, raportat la argumentele expuse, a considerat că decizia apelată prezintă și motive contradictorii, fiind incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6.

Referitor la aplicarea efectelor declarației autentificate sub nr. x/01.08.2013 de B.N.P.A. "C.", a arătat că hotărârea a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 13 C. civ. și art. 1.247 C. civ.

A susținut că, chiar raportat la cele susținute de instanța de apel este cu atât mai evident faptul că această declarație a avut în vedere alte aspecte și pretenții în legătură cu intimata-pârâtă, întrucât nu ar fi putut renunța la ceva cu privire la care nu mai putea dispune (de vreme ce acești bani au fost donați).

Conform art. 13 C. civ. - "renunțarea la un drept nu se prezumă", astfel încât, pentru a-și extinde efectele și asupra donației sumei de 161.340 Euro, renunțarea trebuia să facă o referire expresă în acest sens.

Astfel, exceptând faptul că această declarație nu a făcut vreo referire la renunțarea la vreo donație, reținerile instanței de apel sunt contrare principiului conform căruia nu se poate renunța la dreptul de a invoca nulitatea absolută, întrucât conform art. 1247 alin. (4) C. civ. aceasta din urmă nu poate fi confirmată, deci cu atât mai mult nu se poate invoca nici măcar posibilitatea de a renunța la acest drept.

Niciunde în declarația notarială nu se prevede faptul că renunță la dreptul de a invoca nulitatea absolută a donației și nici, implicit, la dreptul de a solicita repunerea părților în situația anterioară, ca efect al constatării nulității absolute.

Suplimentar față de argumentele expuse cu privire la existența în cauză a unui animus donandi, a învederat că instanța de apel a pronunțat decizia și cu încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 250 C. proc. civ. și art. 265 C. proc. civ., recurentul raportându-se la faptul ca transferul sumelor de bani (realizat prin transfer bancar) a fost efectuat fără vreo explicație sau a unor detalii referitoare la scopul acestui transfer, cât și față de relația foarte apropiată pe care o avea cu intimata-pârâtă.

A considerat că în prezenta cauză, aceste elemente aveau puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 18 ianuarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare și, constatându-se că recursul reclamantului este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant A., la data de 14 februarie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În cadrul recursului formulat, recurentul-reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat și efectele lucrului judecat și prevederilor art. 350 din C. proc. civ.

Recurentul a criticat soluția atacată din perspectiva modului în care instanța de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul anterior (dosar nr. x/2013) susținând că nu s-a luat în considerare puterea de lucru judecat rezultată din sentința civilă nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, menținută prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, referitoare la pretinsa intenție de a o gratifica pe pârâtă și că greșit s-a dat eficiență puterii de lucru judecat referitoare la declarația de renunțare la oricare pretenții față de pârâtă, autentificată sub nr. x/01.08.2013 de B.N.P.A. "C.".

Din analiza susținerilor subsumate acestei critici Înalta Curte reține că prevederile art. 430 din C. proc. civ. și art. 431 din C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat și efectele lucrului judecat, au fost în mod legal interpretate și aplicate de instanța de apel.

În referire la chestiunea litigioasă a încheierii între părți a unui contract de donație, care să aibă ca obiect suma de 161.340 Euro, instanța de apel în mod just a reținut că sentința civilă nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, menținută prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, nu are putere de lucru judecat în ceea ce privește proba existenței lui animus donandi în persoana reclamantului, câtă vreme în argumentarea acestor hotărâri, instanțele anterioare nu au realizat în concret, o astfel de analiză.

Prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a reținut faptul că "Reclamantul apelant nu a dovedit în cauză, încheierea nici măcar în formă verbală, a contractului de mandat invocat, conform art. 2013 C. civ.." și s-a constatat "Inutilitatea analizei în continuare a motivelor de apel: (...) relativ nedovedirii în cauză a titlului de cadou invocat de intimata pârâtă în privința primirii sumei de 161.340 Euro, prin prisma inclusiv a întrunirii cerințelor dispozițiilor art. 1011 C. civ., a necesității dovedirii intenției de a gratifica "animus donandi".

Totodată, prin decizia mai sus menționată s-a reținut:

"Caracterul inutil al acestor ultime analize evocate, decurge din faptul că atât timp cât apelantul reclamant solicită obligarea pârâtei intimate la plata respectivei sume de bani în temeiul obligației de a da socoteală invocate a fi născute în temeiul unui contract de mandat, iar în cauză nu s-a realizat dovada încheierii contractului de mandat, soluția de plano care se impune este aceea de respingere a acțiunii întemeiate pe această cauză juridică, devenind nerelevant titlul (evident diferit de cel evaluat și infirmat în prezenta cauză, al acordării cu titlu de mandat) sub care pârâta intimată a dobândit de la apelantul reclamant suma respectivă".

Astfel, cele două chestiuni ce fac obiect de judecată în prezenta cauză nu au fost analizate și deci nu se poate reține caracterul decizoriu al considerentelor.

Simpla constatare a instanței în decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, că pârâta a răspuns la interogatoriu, că suma i-a fost transferată cu titlu de cadou, care se limitează la reproducerea reprezentării/perceperii pe care pârâta a avut-o cu privire la suma primită, fără a fi validată sau cenzurată de către instanța de apel, nu reprezintă un considerent decizoriu intrat în puterea de lucru judecat din perspectiva dovedirii intenției reclamantului de a-i dona pârâtei suma în litigiu, la momentul transferului bancar al acestei sume.

În speță s-a reținut în mod legal că formularea acțiunii inițiale, soluționată prin sentința nr. 29 din 12 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul respingerii pretenției formulate și menținută prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie infirmă animus donandi, a cărei dovedire este necesară pentru a se constata că părțile au dorit în mod efectiv să încheie o donație, în conformitate cu prevederile art. 1013 din C. civ.

Pentru formarea valabilă a contractului de donație, era necesară dovedirea unei voințe concordante a ambelor părți litigante de a gratifica (în persoana reclamantului) respectiv de a accepta donația (în persoana pârâtei) la momentul încheierii contractului.

Instanța de apel, s-a raportat, în mod legitim la regimul probator aplicabil, apreciind că tribunalul în mod justificat a dat relevanță recunoașterii extrajudiciare a reclamantului, realizată în procesul anterior, în sensul că voința sa reală a constat în remiterea sumei în temeiul unui mandat, recunoaștere căreia instanțele anterioare i-au și dat valență juridică, pronunțând o hotărâre judecătorească opozabilă reclamantului.

Faptul că nu s-a reușit să se dovedească existența unui contract valabil de mandat este o chestiune care nu transformă de jure, operațiunea juridică într-o donație, de vreme ce pentru aceasta ar fi trebuit să se facă dovada existenței lui animus donandi în persoana donatorului.

Critica deciziei recurate din perspectiva modului în care instanța de apel s-a raportat la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 59 A din 2 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, pronunțată în primul litigiu cu privire la declarația de renunțare autentificată sub nr. x/01.08.2013 de B.N.P.A. "C.", nu este fondată, instanța de apel reținând în mod legal incidența în prezenta cauză a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei menționate.

Susținerea recurentului, în sensul că declarația de renunțare a vizat doar chestiunile relative la dreptul de uzufruct este contrazisă cu putere de lucru judecat de decizia nr. 59 A din 2 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, care analizând natura juridică a declarației notariale a stabilit faptul că vizează orice pretenție de ordin financiar, rezultând din relația personală și profesională cu pârâta, până la data autentificării.

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi înlăturată ca nefondată.

Potrivit motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta, printre alte mențiuni motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii judecătorești, ca garanție a procesului echitabil reglementat de art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Prin raportare la aceste considerații Înalta Curte constată că instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege care au stat la baza adoptării soluției sale, a răspuns la toate argumentele deduse de părți, raționamentul fiind logic, clar și concis, neidentificându-se o motivare contradictorie.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondată, instanța de apel aplicând și interpretând corect prevederile art. 13 din C. civ. și art. 1247 din C. civ.

Instanța de apel a apreciat judicios ca lipsite de relevanță argumentele evocate de reclamant privind încălcarea principiului prevăzut de prevederile art. 1247 C. civ. în condițiile în care nu s-a reținut dovedirea intenției reclamantului de a dona suma de bani către pârâtă în anul 2012 și în analiza textelor de lege s-a raportat la dezlegările date prin decizia civilă nr. 59 A din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2013 în care s-a arătat "contrar aserțiunilor apelantului reclamant, declarația reclamantului (. . . . . . . . . . . .) nu ignoră dispozițiile art. 13 C. civ. atât timp cât ea nu este generală ci determinată prin mențiunea apelantului reclamant folosită: nicio pretenție de ordin financiar, moral imobiliar sau de altă natură față de doamna B. (...) rezultând din relația noastră personală și profesională până azi, data autentificării prezentului înscris. Această mențiune are un caracter concretizator, tranșant, inechivoc", reținându-se corect efectele declarației de renunțare.

Critica recurentului privind încălcarea regulilor de procedură indicată în cadrul motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. nu poate fi analizată de către instanța de recurs din această perspectivă.

Această critică va fi subsumată dispozițiilor pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., fiind vorba despre presupusa nerespectare a regulilor de procedură prevăzute de art. 329 din C. proc. civ., art. 250 din C. proc. civ. și art. 265 din C. proc. civ.

Instanța de apel a aplicat corect aceste prevederi când a analizat elementul animus donandi în persoana donatorului, față de considerentele expuse mai sus.

În realitate, argumentele invocate în cadrul acestui motiv de recurs constituie nemulțumiri ale recurentului referitoare la modul în care instanța de apel a soluționat cauza și vizează aspecte de netemeinicie care excedează controlului instanței de recurs.

Pentru considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 379. A din 12 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2020.