ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2020

Ședința publică din data de 1 iulie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 22 decembrie 2014, sub nr. x/2014, astfel cum a fost modificată la data de 24.09.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., declararea inopozabilității, pe calea acțiunii revocatorii, a contractului de donație autentificat sub nr. x/19.12.2013 de B.N.P. E., în temeiul art. 1562 și următoarele din C. civ.

Prin încheierea din data de 22 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol. Totodată, în temeiul art. 96

2

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2015, cu modificările și completările ulterioare, dosarul a înaintat secției a V-a Civilă a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 23 noiembrie 2015, sub nr. x/2014*.

Prin sentința civilă nr. 951 din 07 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei de interes și, în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca lipsită de interes.

Prin decizia civilă nr. 278/A/2019 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. (fostă S.C. A. SA), împotriva sentinței civile nr. 951/07.09.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C. și D., a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Împotriva deciziei civile nr. 278/A/2019 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții C. și B..

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel neanalizând condiția interesului din perspectiva actualității acestuia, ci a dat o interpretare proprie atât definiției interesului și efectelor acestuia, cât și dispozițiilor art. 1562 C. civ.

Recurentul-pârât a mai arătat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că bunul în cauză a fost ipotecat în favoarea unui alt creditor și adjudecat la licitație publică de către un terț, iar în raport de obiectul cauzei, prin care se solicită inopozabilitatea sau nulitatea contractului de donație, ulterior adjudecării de către terț a imobilului donat, nu se aduce niciun folos practic intimatei, deoarece prin pronunțarea unei astfel de soluții, imobilul nu se reîntoarce în patrimoniul pârâtului.

De asemenea, a susținut că deși cererea de apel a intimatei reclamante a avut drept motiv principal faptul ca instanța de fond nu a dat atenția cuvenită atunci când a admis excepția lipsei de interes circumstanțelor executării silite, prezentate pe larg în cuprinsul memoriului de apel, precum și a faptului că nu a verificat un posibil excedent rezultat în urma executării silite, instanța de apel nu a găsit întemeiate aceste motive de apel, dar cu toate acestea a admis apelul, în baza unor teorii proprii, apreciind că instanța de fond a greșit pentru că nu a făcut o suficientă cercetare a fondului.

Conchizând, recurentul-pârât a arătat că reclamanta avea posibilitatea să atace procesul-verbal de adjudecare și distribuire a sumelor pe calea unei acțiuni separate și nu în cadrul procesual existent.

Prin cererea sa de recurs, recurenta pârâtă C., a precizat că înțelege să critice atât soluția din dispozitiv, cât și considerentele deciziei recurate în ceea ce privește constatarea existenței interesului băncii în continuarea demersului judiciar declanșat de aceasta, respectiv că, în opinia sa în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că sunt nelegale considerentele instanței de apel privind neatacarea soluției de respingere a excepției lipsei de interes bazată pe împrejurarea caracterului de bun comun al imobilului. Astfel, a precizat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că există o soluție de respingere a excepției lipsei de interes, pronunțată de prima instanță, prin încheierea din 2 martie 2016.

În acest sens, recurenta a expus raționamentul primei instanțe în respingerea excepției lipsei de interes, în raport d ecare a concluzionat că prima instanța nu a analizat chestiunea existenței unei coproprietăți asupra bunului imobil ce face obiectul cauzei.

În consecință, a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut existența efectului autorității de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase, în condițiile în care nu a fost analizată de către instanță.

Recurenta a mai susținut că hotărârea atacată este nelegală și prin prisma faptului că nu cuprinde considerentele pe care se sprijină, instanța de apel omițând să motiveze statuarea vizând caracterul definitiv al acestei chestiunii litigioase neanalizate și să indice actul procedural prin care prima instanță s-a pronunțat în sensul celor arătate.

Totodată, recurenta a arătat că decizia este nelegală și pentru nerespectarea principiului contradictorialității, respectiv a limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ. întrucât nu și-a întemeiat excepția lipsei de interes pe raționamentul existenței stării de coproprietate asupra bunului, aceasta fiind o apărare de fond a acesteia, evocată în mod constant pe parcursul procesului.

Recurenta a susținut, de asemenea, că în mod nelegal, instanța de apel a constatat existența interesului în continuarea demersului judiciar al băncii, după înstrăinarea imobilului din patrimoniul terțului subdobânditor, deși nu a fost învestită cu o astfel de critică de apel din partea băncii.

De asemenea, a arătat că soluția instanței de apel este contradictorie, reținând pe de-o parte, că există interes în cauză, pentru că apelanta-reclamantă și-a arătat interesul în urmărirea, în tot sau în parte, a sumei încasate de către terțul dobânditor în urma înstrăinării silite a bunului, iar pe de altă parte, aceeași instanță a statuat că nu poate tranșa chestiunea vocației concrete a băncii de a urmări aceeași sumă de bani.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept substanțial, respectiv art. 1562 și următoarele C. civ., reținând, eronat, că efectele admiterii acțiunii pauliene exced unei posibilități prevăzute de lege - urmărirea bunului și făcând referire la eventuale demersuri/acțiuni pe care banca le-ar putea declanșa împotriva terțului subdobânditor, bazate pe admiterea acțiunii pauliene ori interesul băncii în urmărirea sumei dobândite de către terțul dobânditor în cazul înstrăinării silite a bunului, fără a specifica, în concret, în ce constau aceste demersuri, de ce sunt condiționate de admiterea acțiunii pauliene sau dacă banca le-a exercitat efectiv.

În opinia acesteia, întrucât bunul a fost înstrăinat unui terț, efectul acțiunii pauliene nu se poate produce față de acesta și prin urmare acțiunea nu poate fi admisă, deoarece în materia acțiunii pauliene nu se aplică regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis și nici quod nullum est nullum producit effectum, specifice numai nulității actelor juridice, așadar, în măsura în care bunul a ieșit din patrimoniul dobânditorului, acțiunea pauliană nu poate fi admisă decât dacă este îndreptată (și) împotriva subdobânditorului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 06 mai 2020.

Prin aceeași încheiere au fost respinse excepțiile de netimbrare și de nulitate a recursurilor declarate de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 278A/2019 din data de 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, invocată de intimata-reclamantă A. S.A.

Ca urmare a incidenței prevederilor înscrise în art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul Românei și a art. 63 alin. (1) din Decretul nr. 240/2020, judecata recursului a fost suspendată de drept; prin rezoluția din data de 22.05.2020, în aplicarea art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, în cauză a fost stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 17.06.2020.

La 17 iulie 2019, recurentul-pârât B. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă, solicitând admiterea recursului pentru motivele invocate de această recurentă.

La 6 august 2019, intimata-reclamantă A. S.A. a depus o întâmpinare comună la cele două recursuri formulate în cauză, solicitând respingerea recursurilor ca netimbrate, nemotivate, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat în referire la criticile vizând considerentele deciziei recurate că, inclusiv în ipoteza în care acestea ar fi eronate, acest fapt nu prezintă vreo consecință asupra raționamentului instanței în privința existenței interesului promovării acțiunii, acesta fiind unul complet.

A mai arătat intimata că recurenta pârâtă a invocat excepția lipsei de interes din două perspective privitoare la situația imobilului care face obiectul derivat al contractului de donație atacat cu acțiunea revocatorie, respectiv a pretins că bunul donat prin contractul din 19.12.2013 ar fi ipotecat în favoarea unui alt creditor, F. S.A. și că acesta s-ar fi aflat, anterior gratificării pârâtei D., în proprietatea devălmașă a celor doi soți G., astfel încât imobilul nu ar fi putut fi oricum urmărit silit în mod direct și imediat.

Este adevărat că în cuprinsul motivării excepției (de respingere) prima instanță nu a antamat expres această chestiune, însă în același timp din cuprinsul încheierii rezultă că instanța s-a pronunțat asupra excepției astfel cum a fost ridicată. Prin urmare, există temeiuri serioase pentru a considera că problema coproprietătii asupra bunului imobil a fost verificată de instanța de fond și considerată inaptă de înfrânge interesul reclamantei în promovarea acțiunii.

Pe de altă parte, această critică nu relevă un viciu al deciziei atacate, ci eventual al încheierii primei instanțe, care nu a făcut obiectul vreunei căi de atac.

A mai susținut intimata că instanța de apel nu putea încălca regulile după care funcționează devoluțiunea în apel din moment ce atât fundamentarea excepției, cât și apărările față de aceasta au făcut parte din cadrul procesual. În plus, dacă recurenta a dedus respectivul argument doar ca o apărare de fond, atunci motivul de recurs este în sine lipsit de interes întrucât instanța de apel nu a analizat pe fond acest argument, el urmând a fi valorificat în urma reluării judecății, astfel că nu se poate pretinde nici vreo vătămare generată de omisiunea analizării respectivului argument pe excepție, fiind mai presus de orice dubiu că pârâtei nu are cum să-i fie opusă (pe fond) autoritatea de lucru judecat a dezlegării (pe excepție).

În referire la criticile comune formulate de ambii recurenți vizând soluția dată excepției lipsei de interes prin decizia recurată, intimata a arătat că, din moment ce vizează însăși acțiunea, chestiunea interesului trebuie raportată la toate circumstanțele și împrejurările cauzei inclusiv la potențialele acțiuni ce pot decurge din cauza pendinte, respectiv că este evident că interesul poate consta inclusiv în crearea premiselor promovării unei acțiuni subsecvente prin care să se ajungă la recuperarea măcar în parte a prejudiciului.

În opinia intimatei, art. 1565 alin. (1) din C. civ. nu precizează că hotărârea de admitere a acțiunii revocatorii nu poate genera niciun alt efect în raporturile creditor-terț, privite distinct ori suprapuse peste raporturile creditor-debitor, astfel că, întreaga construcție argumentativă a recurenților conduce la un rezultat greu de acceptat din punct de vedere juridic și anume la lăsarea nesancționată a fraudei la lege.

Mergând pe interpretarea restrictivă a prevederilor Noului C. civ. propusă de aceștia, rezultă că, inclusiv în ipoteza în care s-ar ajunge la constatarea faptului că donația s-a făcut diminuând vădit gajul general, beneficiarul liberalității nu ar putea fi supus nici măcar la repetițiunea părții din prețul imobilului care i-a revenit cu titlu de profit. O atare teză ar proteja dreptul terțului fraudulos care luptă să conserve un câștig clar determinat (certat de lucro captando) în dauna interesul creditorului fraudat care se luptă să nu adâncească o pagubă (certat de damno vitando) și ar încuraja debitorii să își fraudeze creditorii prin mecanismul patentat de pârâți.

Intimata arată că excedează verificării interesului cenzurarea mijlocului procesual pe care are posibilitatea de a-l folosi pentru a urmări diferența încasată de donatară în urma simulacrului de executare silită ce a generat ieșirea bunului din patrimoniul acesteia, respectiv că, nu se poate susține că obținerea inopozabilității donației nu deschide de principiu, cele două căi identificate în mod just de instanța de apel: cea pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză și cea pe temei delictual.

În opinia intimatei, pentru constatarea existenței interesului este suficientă dovedirea vocației de îndestulare, aceasta fiind probată prin însăși actele de executare ce confirmă că o parte din valoarea în care a trecut bunul însumând 2.457.148,19 euro se află în posesia donatarei, iar critica potrivit căreia se înfrânge regula potrivit căreia prin admiterea acțiunii terțul dobânditor nu devine el însuși un debitor al creditorului din acțiunea pauliană nu poate fi primită pentru că s-ar ajunge la concluzia ilogică, că dacă bunul ar fi ieșit din patrimoniul donatarei nu prin vânzare, ci în urma unei calamități, iar donatara ar fi încasat contravaloarea poliței de asigurare, aceasta ar însemna că banca nu mai poate recupera prejudiciul în limita sumei obținute cu titlu de despăgubire care are natura unei liberalități.

Precizează intimata că nu a susținut niciodată teza că urmare a admiterii acțiunii pauliene va dobândi un nou debitor, ci exclusiv faptul că va fi îndreptățită să urmărească suma ce a excedat sarcinii și care ar reveni debitorului pe temeiul unei aplicații a subrogației reale cu titlu particular, situația de fapt suprapunându-se perfect pe efectul enunțat de teza finală a art. 1565 alin. (1) din C. civ.

Se susține că se ignoră faptul că dacă sunt constatate îndeplinite condițiile admiterii acțiunii revocatorii, atunci toată suma încasată de donatară cu titlu de preț - excedent peste valoarea sarcinii - este deținută fără titlu, respectiv că, posibilitatea acesteia de a obține bunul ori valoarea care l-a înlocuit parțial ori total este justificată inclusiv de teza a II-a a art. 1565 alin. (2) teza I din C. civ.

Or, chiar dacă s-ar admite că acest drept se naște după admiterea acțiunii, de acesta neuzându-se până la acest moment, manifestarea de voință poate fi și una tacită, iar în speță, atitudinea donatarei care s-a lăsat executată silit la o valoare mult inferioară valorii de piață în schimbul diferentei de preț de 2.457.148,19 euro, trădează în mod neechivoc decizia acesteia de a păstra bunul pentru sine.

În opinia acesteia, recuperarea prejudiciului în maniera descrisă de instanță este pe deplin compatibilă cu menținerea executării silite respectiv consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul H. S.R.L.

În ceea ce privește critica recurentei C. întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se arată că intimata a susținut pe tot parcursul soluționării cauzei în apel întrunirea condiției interesului prin prisma existenței unei posibilități de recuperare măcar în parte a prejudiciului, fără a restrânge prin nicio afirmație posibilitățile de acțiune ulterioare admiterii prezentei acțiuni, astfel încât niciuna dintre ipotezele vehiculate de instanță nu poate fi considerată a depăși limitele cadrului procesual în apel.

Pe de altă parte, în cauză a operat o devoluțiune integrală a soluției privitoare la respingerea excepției lipsei de interes.

De asemenea, intimata a susținut că nu este incidentă o ipoteză care să releve contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, respectiv că instanța de apel a fost sesizată exclusiv cu verificarea unui interes în promovarea acțiunii ulterior înstrăinării succesive a bunului, iar nu și cu verificarea admisibilității/temeiniciei acțiunilor subsecvente în baza cărora s-ar putea ajunge la recuperarea prejudiciului de la donatară.

De altfel, tranșarea pe calea soluționării unei excepții a unei vocații concrete (dincolo de vulnerabilizarea deciziei în fața instanței de recurs) ar fi putut cauza serioase dificultăți instanței de fond, a cărei libertate de apreciere pe chestiuni de fond ar fi fost știrbită.

Relativ la caracterul actual al interesului aceasta a învederat că simpla împrejurare că acțiunile și demersurile ce ar putea fi promovate depind de verificarea unora sau a tuturor condițiilor promovării acțiuni revocatorii nu înseamnă că interesul nu este un actual, deoarece în mod evident, dacă există căi de recuperare - iar acestea au fost indicate de instanță - există și interes.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce privește criticile recurentei pârâte subsumate motivelor de recurs prevăzute de de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ., vizând considerentele deciziei recurate relative la existența coproprietății asupra bunului imobil donat:

Formulând aceaste critici, recurenta pârâtă a susținut, printr-un prim argument, nelegalitatea considerentului instanței de apel privind neatacarea soluției de respingere a excepției lipsei de interes întemeiată pe împrejurarea caracterului de bun comun al imobilului donat, arătând că, în expunerea raționamentului său, instanța de apel a plecat de la premisa eronată că aceasta ar fi argumentat, în fața primei instanțe de judecată, excepția lipsei de interes în considerarea calității bunului donat de bun comun, concluzionând că, prin încheierea din data de 2 martie 2016, prima instanță ar fi respins acest argument, cu consecința reținerii eronate a autorității de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase neanalizate.

Aceste susțineri nu pot fi validate.

Astfel, așa cum corect s-a reținut în decizia apelată, prin întâmpinarea formulată în prima fază procesuală, la data de 14.04.2015, recurenta pârâtă a invocat excepția lipsei de interes în formularea acțiunii pauliene, excepție în susținerea căreia a arătat, pe de o parte, că bunul donat este bun comun, iar pe de altă parte, că imobilul respectiv este ipotecat în favoarea F. S.A., fiind suspus executării silite.

Instanța de apel a constatat că prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 02.03.2016 Tribunalul București, soluționând această excepție, a analizat exclusiv aspectul vizând existența ipotecii asupra imobilului întrăinat, context în care a făcut referire la scopul acțiunii pauliene, precum și la raporturile pretinse de către reclamantă, față de pârâtul B. și a concluzionat că reclamanta are interes în promovarea acestei acțiuni, acesta constând în folosul patrimonial pe care urmărește să îl obțină prin declararea ca inopozabil a contractului de donație.

De asemenea, s-a reținut că prin sentința apelată, excepția lipsei de interes în formularea acțiunii pauliene a fost apreciată ca fiind întemeiată, ca urmare a executării ipotecii, cu consecința ieșirii bunului din patrimoniul donatarei.

În considerarea raționamentului expus de tribunal în cuprinsul celor două acte procedurale analizate, instanța de apel a concluzionat că prima instanță nu a analizat, subsecvent verificării condiției de exercițiu a interesului în formularea acțiunii revocatorii, toate argumentele invocate de recurentă în susținerea acestei excepții, ci a omis să cenzureze argumentul recurentei pârâte referitor la existența coproprietății asupra bunului imobil donat, context în care, răspunzând susținerilor din întâmpinarea la apel formulate de aceeași recurentă, la data de 28.07.2017, întemeiate inclusiv pe calitatea de bun comun a bunului înstrăinat, a constatat că, aceasta nu este îndreptățită la a reitera o atare susținere prin întâmpinare, ca efect al omisiunii sale de a declara apel împotriva soluției de respingere a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii pauliene (și deci de a critica omisiunea tribunalului de a analiza excepția lipsei de interes întemeiată pe existența coproprietății asupra imobilului donat).

Rezultă așadar că instanța de apel nu și-a construit raționamentul judiciar pe o premisă greșită, ci a examinat această chestiune litigioasă prin raportare la conținutul actelor procedurale realizate în cauză de către recurentă, respectiv de prima instanță.

În consecință, este fără suport în considerentele deciziei recurate argumentul recurentei în sensul că prin considerentele deciziei recurate s-a reținut autoritatea de lucru judecat asupra acestei chestiuni litigioase, în privința căreia instanța de apel a reținut, fără echivoc, că nu a fost analizată de către prima instanță.

În acest context, va fi înlăturată și critica aceleiași recurente în sensul că o atare soluție, care ar viza pretinsa reținere a autorității de lucru judecat nu cuprinde considerentele pe care se sprijină.

A mai susținut recurenta pârâtă că, în speță, nu a fost respectat principiul contradictorialității și nici limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 477 din C. proc. civ., întrucât, în fața instanței de apel, nici apelanta reclamantă, nici instanța din oficiu, nu a pus în discuția părților existența interesului, prin prisma faptului că pârâta ar fi invocat ca temei al acestei apărări starea de coproprietate asupra imobilului și respingerea acesteia de prima instanță de fond, iar acest aspect nu rezultă nici din cuprinsul actelor de procedură de la dosarul cauzei și nici din încheierea de dezbateri.

Analizând aceste susțineri, Înalta Curte reține că principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, astfel încât acestea trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanța. Astfel, în timp ce părțile au obligația de a prezenta situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, precum și de a își expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanței îi revine obligația de a dispune citarea părților și comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuția lor orice chestiune de drept procesual sau substanțial ori chestiune de fapt, precum și de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Or, în speță, deși este real că prin cererea de apel, apelanta reclamantă nu a antamat existența interesului său în formularea acțiunii pauliene din perspectiva apărării formulate de pârâtă, în prima fază procesuală, vizând calitatea de bun comun a imobilului donat (raportându-se, în mod firesc la statuările primei instanțe care au justificat soluțiile relative la excepția lipsei de interes în formularea acțiunii pauline, adoptate prin încheierea din 02.03.2016 și, respectiv prin sentința civilă apelată), nu s-ar putea imputa instanței de apel încălcarea principiului contradictorialității și nici nerespectarea limitelor devoluțiunii în apel.

Aceasta întrucât prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta pârâtă a susținut, în apărare, pe lângă aspectul vizând ieșirea bunului donat din patrimoniul terțului dobânditor ca efect al urmăririi sale silite de către creditorul ipotecar, imposibilitatea declarării inopozabilității față de aceasta a actului atacat, pretinzând că deține un drept de proprietate asupra imobilului, respectiv că era în sarcina reclamantei să identifice bunurile proprii ale debitorului său și să formuleze acțiunea doar în contradictoriu cu acesta ori să solicite partajul asupra acestui bun imobil, anterior înstrăinării lui, așadar a reiterat și dezvoltat ambele teze care au justificat în fața primei instanțe excepția lipsei de interes invocată de această parte.

Ca urmare, nu s-ar putea reține că instanța de apel, dând un răspuns acestei apărări, și-ar fi întemeiat hotărârea pe aspecte neaduse în dezbatere de către părțile litigante.

Tot astfel, art. 477 din C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum care semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel și a apărărilor din întâmpinare, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea ce constituie obiect al dezbaterii în apel.

Trebuie observat însă că, în speță, prin criticile din recurs, recurenta nu tinde la a evidenția o ipoteză de nelegalitate a raționamentului instanței de apel care a statuat în sensul că în lipsa unui apel formulat de pârâtă împotriva încheierii sus menționate, efectele apelului reclamantei care a vizat sentința apelată, nu pot fi extinse asupra unei excepții pe care prima instanță, deși legal învestită, a omis a o analiza, ci, invocând nerespectarea art. 477 din C. proc. civ., aceasta se limitează la a pretinde că excepția lipsei de interes nu ar fi fost fundamentată pe existența stării de coproprietate asupra bunului donat, ci, această chestiune a coproprietății a reprezentat doar o apărare de fond.

Subliniind că recursul nu poate fi analizat decât în limitele legalei învestiri a instanței de recurs cu analiza unor motive de nelegalitate care să evidențieze, în concret, ipoteze de aplicare greșită a legii raportat la anumite situații factuale, astfel că, în speță, analiza acestei critici de nelegalitate trebuie circumscrisă, în lumina principiului disponibilității procesului civil exclusiv susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că acest argument nu poate fi validat, fiind contrar conținutului actelor de procedură realizate în cauză de către recurentă, din care rezultă, că aceasta a înțeles să fundamenteze lipsa de interes a reclamantei în formularea acțiunii pauliene, susținând inclusiv calitatea sa de coproprietar al bunului donat, aspect reiterat și în apel.

Împrejurarea că, în opinia acesteia, chestiunea coproprietății asupra bunului donat, reprezintă și o apărare de fond, nu are aptitudinea de a justifica incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. în speță, dat fiind că instanța de apel s-a limitat la a constata că această chestiune nu a fost deloc analizată de tribunal, în apel nefiind tranșat fondul raportului juridic litigios și nici aspectul dacă, un atare argument poate reprezenta o apărare de fond. Aceasta întrucât, nefiind incidentă o nulitate necondiționată și expresă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că pentru a fi incidentă sancțiunea nulității deciziei recurate, era necesar ca recurenta să justifice vătămarea procesuală care i-a fost produsă - condiție care, în speță, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei anterior reliefate, nu este îndeplinită, câtă vreme nu rezultă din actele dosarului că instanța și-ar fi depășit atribuțiile, ci, dimpotrivă, a soluționat apelul în limitele învestirii.

Criticile subsumate motivelor de recurs formulate de recurenta pârâtă prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., respectiv criticile formulate de recurentul pârât, care vizează soluția adoptată în apel în ceea ce privește existența interesului reclamantei în continuarea demersului său judiciar, în condițiile înstrăinării bunului donat din patrimoniul terțului dobânditor, au, de asemenea, caracter nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că dată fiind similitudinea criticilor și a motivelor de recurs înfățișate de cei doi recurenți, urmează ca acestora să li se răspundă, prin următoarele argumente comune:

Recurenta pârâtă pretinde că, în speță, instanța de apel a realizat o greșită analiză a elementelor necesar a fi îndeplinite referitoare la interes - personal, legitim si actual- pentru ca acesta să fie justificat în prezenta cauză, apreciind în mod nelegal că efectele admiterii acțiunii pauliene exced posibilității prevăzute de lege, în cazul admiterii cererii - aceea de a se urmări bunul înstrăinat prin actul declarat inopozabil.

Totodată, recurentul pârât a invocat că decizia recurată cuprinde o interpretare proprie a definiției interesului și a efectelor acestuia, precum și a dispozițiilor art. 1562 C. civ.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 33 din C. proc. civ. interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câștigării procesului.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze beneficiul pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Astfel, interesul, înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanța dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca și a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic, factual sau juridic (în sensul unor repercusiuni pozitive asupra drepturilor și obligațiilor legale ale reclamantului) și trebuie să fie constatat de instanță, în mod nemijlocit, în fiecare cauză, ținând seama de circumstanțele proprii, specifice obiectului dedus judecății.

În speță, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune pauliană prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., declararea inopozabilității contractului de donație autentificat sub nr. x/19.12.2013 de B.N.P. E..

Înalta Curte reține că potrivit art. 1562 din C. civ. acțiunea pauliană reprezintă un mecanism juridic de protecție conferit de lege creditorilor, în virtutea dreptului lor de gaj general, ce poate fi utilizat de creditor pentru a-și conserva dreptul de gaj general și care nu asigură acestuia un drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor. Astfel, prin intermediul acțiunii pauliene, creditorul urmărește sancționarea eventualei fraude a terțului achizitor sau a îmbogățirii fără just temei a acestuia, acțiunea revocatorie având natura unei acțiuni personale.

Rezultă că în cazul acțiunii pauliene, interesul creditorului reclamant trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obținerii, ulterior, a prestației pe care acesta, debitorul, i-o datorează.

Ca atare, interesul în formularea/continuarea acțiunii pauliene nu trebuie limitat la verificarea posibilității executării silite a bunului, ca efect al admiterii cererii de constatare a inopozabilității actului juridic pretins fraudulos, așa cum se invocă în recurs, ci, trebuie raportat la scopul acestui mijloc procesual - repararea prejudiciului înregistrat de reclamant prin încheierea actului pretins fraudulos și la aptitudinea acestuia de a proteja interesele creditorului.

Aceasta întrucât acțiunea pauliană își găsește temeiul în dreptul de creanță - drept personal al creditorului față de debitorul său - și are ca obiect protecția dreptului de gaj de care poate dispune primul asupra patrimoniului celui de al doilea.

În acest sens, deși este real că actul atacat de creditor, prin care se transferă proprietatea unui bun determinat, nu devine nul prin admiterea acțiunii pauliene, ci rămâne valabil între debitor și terțul dobânditor, trebuie observat că soluția inopozabilității presupune că actul juridic fraudulos nu va produce efecte în raportul dintre creditorul reclamant și terțul pârât, în sensul că primul se va comporta ca și cum actul nu s-ar fi încheiat, respectiv bunul transmis prin încheierea actului respectiv nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului; o atare consecință nu echivalează însă cu recunoașterea, în favoarea creditorului, a unui drept real asupra bunului înstrăinat prin actul fraudulos și nici cu o încuviințare a unei executări silite a acestuia.

În acest context, cât timp actul pretins fraudulos și vătămător continuă să existe și să producă efecte juridice, între părțile acestuia, este eronată susținerea din recurs în sensul că interesul reclamantei devine unul ipotetic, incert, lipsit de actualitate ca efect al imposibilității urmăririi bunului ieșit din patrimoniul terțului dobânditor, în realitate, pentru satisfacerea condiției interesului actual fiind necesară constatarea faptului că titularul cererii nu este lipsit de orice beneficiu din promovarea acțiunii pauliene.

Astfel, excluderea interesului de a exercita acțiunea pauliană pentru că beneficiul rezultat din soluționarea pe fond acesteia este doar "factual" sau pentru că există numai o "șansă de obținere a beneficiului" sau o oportunitate, iar nu o certitudine absolută, indiferent de evenimentele viitoare, ar echivala cu o îngrădire nepermisă a dreptului reclamantei de acces la justiție, contrară art. 6 din CEDO.

Recurenta pârâtă a pretins că, odată ieșit imobilul din patrimoniul subdobânditoarei, ca efect al executării ipotecii instituite asupra acestuia, de către un alt creditor, reclamanta nu mai justifică un interes actual în continuarea acțiunii pauline, întrucât, în opinia acesteia, acțiunea pauliană admisă vizează, în mod exclusiv, bunul înstrăinat prin actul declarat inopozabil, iar nu patrimoniul terțului dobânditor, care nu devine, el însuși, un debitor al creditorului din acțiunea pauliană (și, din acest motiv, nu poate fi urmărit personal de către creditorul din acțiunea pauliană, adică nu i se poate atrage răspunderea personală).

Or, nici acest argument nu poate susține nelegalitatea deciziei recurate, în considerentele deciziei recurate nefiind inserat un raționament care să întemeieze atare premisă - aceea că prin admiterea acțiunii pauliene terțul dobânditor ar deveni, el însuși debitor al creditorului din acțiunea pauliană.

Înalta Curte reține, totodată, că potrivit art. 1565 alin. (1) din C. civ., simpla formulare a acțiunii pauliene nu are drept consecință indisponibilizarea bunului înstrăinat, astfel că între data dobândirii bunului, de către subdobânditor, și data pronunțării hotărârii de admitere a acțiunii revocatorii, acesta poate fi înstrăinat sau executat silit.

Legiuitorul nu a reglementat însă situația specială în care bunul iese din patrimoniul dobânditorului, fiind înstrăinat sau executat silit, anterior soluționării acțiunii pauliene, către un subdobânditor, cum este cazul în speță, și nici situația în care terțul subdobânditor ar fi la adăpost de acțiunea pauliană.

Cu toate acestea, art. 1565 alin. (2) din C. civ. instituie un drept de opțiune în favoarea terțului căzut în pretenții, în acțiunea pauliană, între a efectua plata către creditorul reclamant și a abandona bunul în mâinile acestuia.

Așadar, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că, interesul reclamantei în continuarea acțiunii pauline nu poate fi negat ca urmare a constatării imposibilității urmăririi bunului înstrăinat, însuși legiuitorul permițând ca repararea prejudiciului cauzat creditorului prin însărăcirea frauduloasă a debitorului să poată fi realizată inclusiv prin plata unei sume de bani egală cu acest prejudiciu de către terțul care a înstrăinat bunul.

În plus, inopozabilitatea față de creditor a actului fraudulos încheiat de debitor operează numai în limitele valorii creanței, astfel că, în ipoteza în care valoarea creanței este mai mică decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar parțială, până la concurența creanței creditorului.

Rezultă, așadar, că de esența acțiunii pauliene nu este executarea bunului înstrăinat, așa cum pretind recurenții.

Se impune, de asemenea, observat că, nici norma legală anterior evocată și nici art. 1652- 1563 din C. civ. nu condiționează exercitarea acțiunii pauliene de existența bunului în patrimoniul terțului subdobânditor, pe tot timpul procedurii judiciare și nici de pasivitatea altor creditori ai aceluiași debitor (fiind posibil ca tocmai o atare ipoteză să justifice opțiunea dobânditorului de a "păstra" fictiv bunul înstrăinat, ulterior admiterii acțiunii).

Tot astfel, legea nu prevede ca exprimarea dreptului de opțiune de către terțul dobânditor să fie realizată într-o anumită formă sau anterior soluționării acțiunii pauliene, astfel că, deși este real că declararea inopozabilității reprezintă, în principiu, o ficțiune juridică ce permite, de principiu, urmărirea bunului înstrăinat prin actul fraudulos fără a mai fi nevoie de "întoarcerea" acestuia în patrimoniul debitorului, nu se poate aprecia că, în cazul ieșirii bunului din patrimoniul primului dobânditor, indiferent de modalitatea în care se realizează transferul dreptului de proprietate, creditorul nu are posibilitatea de a continua acțiunea începută, îndreptată împotriva acestuia, solicitând sancționarea fraudei la încheierea actului ce se solicită a fi declarat inopozabil și de a aprecia cu privire la modalitatea cea mai adecvată în care urmează să acționeze, în viitor, ca urmare a soluționării acțiunii revocatorii pentru repararea prejudiciului încercat.

Așa cum corect s-a statuat prin decizia civilă recurată, potrivit regimului său juridic actual, acțiunea pauliană nu se îndreaptă cu precădere împotriva debitorului, ci împotriva terțului cu care debitorul a încheiat actul, care, deși, în temeiul actului pretins fraudulos, devine titularul unui drept de proprietate, ca efect al declarării inopozabilității acestuia, va fi nevoit să suporte riscul de a fi privat de acest bun în limitele însărăcirii creditorului, sau, după caz, de suma de bani egală cu prejudiciul încercat de creditor.

Or, analiza condițiilor impuse de lege pentru declararea unui act juridic ca inopozabil nu poate fi realizată decât sub condiția învestirii instanței cu o atare acțiune, înăuntrul termenului de prescripție, iar în ipoteza încheierii unui act subsecvent de înstrăinare, sub condiția constatării fraudei primului dobânditor.

În consecință, în considerarea naturii dreptului valorificat prin formularea acțiunii pauliene, analiza cerinței interesului trebuie raportată la efectele admiterii acesteia de către instanța de judecată, anume declararea actului juridic atacat ca fiind inopozabil față de creditorul care a introdus acțiunea, astfel că interesul în continuarea acțiunii pauliene nu poate exclude ca folosul urmărit să vizeze crearea premiselor promovării unei/unor acțiuni subsecvente prin care să se obțină recuperarea prejudiciului.

Cum obligația și responsabilitatea terțului dobânditor pot avea la bază atât delictul debitorului, cât și propriul delict sau îmbogățirea nedreaptă a terțului, iar, în speță, prin acțiunea pauliană, reclamanta a pretins că pârâții, membrii ai aceleiași familii, au procedat la un transfer fraudulos al bunului donat, incidența unei ipoteze caracterizate prin aceea că urmărirea și valorificarea bunului înstrăinat nu mai sunt posibile, nu exclude ci, dimpotrivă, poate da naștere unei obligații de a repara prejudiciul încercat de reclamant, ca efect al ieșirii bunului din patrimoniul donatarei, prin acțiunea sau inacțiunea părților actului pretins fraudulos, astfel că împrejurarea că, în cauză, reclamanta s-a limitat, având în vedere situația bunului existentă la momentul sesizării instanței, la a solicita inopozabilitatea donației, nu are aptitudinea de a susține concluzia că interesul reclamantei în acțiunea pauliană și cercetarea fraudei, în prezentul cadru procesual a încetat a mai fi actual.

În acest context, o atare împrejurare de fapt - executarea silită a bunului - nu numai că nu poate susține lipsa unui folos practic prin formularea acțiunii pauliene ci, justifică verificarea condițiilor impuse de lege pentru admiterea acesteia.

În acest caz, interesul judiciar trebuie considerat actual de vreme ce folosul urmărit prin formularea acțiunii pauliene - conservarea dreptului de gaj general continuă să subziste.

În alți termeni, înstrăinarea/executarea silită a bunului transmis prin actul pretins fraudulos nu lipsește de interes actual demersul judiciar al reclamantei, care are, în acest caz, posibilitatea de a cere, chiar pe calea unui alt proces, declararea ca inopozabile a actelor juridice ulterioare celui ce se solicită a fi declarat inopozabil, care au avut drept consecință transferul proprietății, sau chiar a celor prin care au fost constituite garanțiile care au condus la ieșirea bunului din patrimoniul terțului subdobânditor, respectiv poate formula o altă acțiune, grefată pe acțiunea pauliană sau pe condițiile constatate ca fiind îndeplinite ale acesteia, prin care să pretindă atragerea răspunderii donatarei pentru prejudiciul încercat.

În toate aceste situații, subzistă un beneficiu factual și personal al reclamantei, iar acceptarea interpretării excesiv de restrânse a noțiunii de interes de a exercita acțiunea, (care este înainte de orice un instrument pentru eliminarea acțiunilor șicanatoare sau false), așa cum pretind recurenții, ar echivala cu a accepta că interesul formulării acțiunii pauliene sau al continuarii acesteia nu poate exista decât în ipoteza în care aceasta ar fi admisă, întrucât dacă rezultatul ar fi defavorabil, nu există niciun interes. Or, condiția de exercițiu a acțiunii a interesului care impune ca acțiunea să poată aduce un beneficiu reclamantei este distinctă de cea vizând existența însăși a dreptului subiectiv.

Într-adevăr, în speță, elementele aflate la dispoziția instanței nu evidențiază faptul că reclamanta ar fi inițiat demersuri în vederea înlăturării, în condițiile legii, a efectelor juridice deja produse de executarea silită a ipotecii și nici pentru repararea eventualelor prejudicii produse prin această executare silită.

Cu toate acestea, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că interesul reclamantei în a solicita inopozabilitatea actului juridic contestat subzistă independent de modalitatea de soluționare a disputei dintre părți, întrucât schimbarea circumstanțelor care puteau fi prefigurate la momentul sesizării instanței cu acțiunea revocatorie nu are aptitudinea de a lipsi reclamanta de posibilitatea de a recurge la remedii procedurale subsecvente soluționării acțiunii pauliene, cum sunt cele la care se face trimitere în decizia civilă recurată, pentru a obține protecția dreptului său de gaj general.

Astfel, contrar argumentelor din recurs, aceste posibile mijloace procedurale nu semnifică un interes potențial și incert în continuarea demersului din prezenta cauză, ci, dimpotrivă, confirmă finalitatea practică, din punct de vedere juridic, a continuării acestui demers procesual, în concordanță cu scopul și "profitul" acestei cereri.

A mai susținut recurenta pârâtă că, în măsura în care bunul a ieșit din patrimoniul terțului dobânditor, creditorul nu îl poate urmări silit, personal, pe acesta, ci obligația terțului dobânditor față de creditorul din acțiunea pauliană se poate naște în mod direct, doar ca urmare a activării mecanismului prevăzut de art. 1565 alin. (2) din C. civ., respectiv doar în situația în care acesta, fiind suspus riscului de a-i fi urmărit silit bunul dobândit, iar această posibilitate este reală (adică bunul încă se afla în patrimoniul său), alege să îi plătească creditorului, o sumă reprezentând prejudiciul suferit, însă, o asemenea posibilitate, nu poate fi asemănată cu efectul specific acțiunii pauliene, în lipsa manifestării de voință a terțului și, mai mult, a declarării ca inopozabil a actului, înainte de înstrăinarea bunului din patrimoniul terțului.

O atare construcție juridică ignoră însă faptul că intentarea acțiunii revocatorii nu are ca efect stingerea creanței titularului acțiunii, ci numai asigură condițiile necesare pentru valorificarea acesteia, fiind o acțiune prin care se tinde la a se obține repararea prejudiciului, astfel că interesul în continuarea acțiunii pauline nu poate fi subordonat voinței țerțului dobânditor, care, procedând la înstrăinarea bunului sau neopunându-se la executarea sa silită și alegând să dobândească diferența de valoare rezultată ca efect al scăderii creanței garantate cu ipotecă din valoarea bunului dobândit, nu ar putea pretinde că, în lipsa opțiunii sale, anterior soluționării acțiunii pauliene și declarării inopozabilității actului, demersul creditorului devine lipsit de interes, pentru că s-ar ajunge ca, prin simpla sa manifestare de voință, care tinde la protejarea propriilor sale interese patrimoniale, un drept la acțiune, recunoscut de lege creditorului să nu poată fi exercitat.

Tot astfel, pretinzând că întrucât bunul a fost înstrăinat unui terț, care nu este parte în proces, efectul acțiunii pauliene nu se poate produce față de acesta și prin urmare, cererea nu poate fi admisă, dat fiind că, în materia acțiunii pauliene nu joacă regula resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis și nici quod nullum est nullum producit effectum, specifice numai nulității actelor juridice, astfel că în măsura în care bunul a ieșit din patrimoniul dobânditorului acțiunea pauliană nu poate fi admisă decât dacă este îndreptată (și) împotriva subdobânditorului, recurenții pârâți nu afirmă lipsa de interes a creditorului în continuarea acțiunii revocatorii împotriva debitorului său și a terțului dobânditor, acest argument tinzând, în realitate, la circumstanțierea unei condiții de admisibilitate a acțiunii pauliene a cărei analiză excede însă prezentului cadru procesual, în care pot fi analizate exclusiv chestiunile ce vizează interesul reclamantei în continuarea acțiunii pauliene.

De altfel, de vreme ce executarea silită a bunului s-a realizat doar ulterior sesizării instanței, fiind independentă de voința reclamantei, nu se poate imputa acesteia din urmă omisiunea de a stabili complet cadrul procesual subiectiv și obiectiv, la data formulării cererii de chemare în judecată, pentru a se susține că acțiunea a devenit lipsită de interes, ca efect al ieșirii bunului din patrimoniul donatarei, așa cum nefondat pretind recurenții.

O altă susținere a recurenților vizează faptul că interesul în formularea acțiunii nu poate fi dedus din perspectiva unor potențiale acțiuni/demersuri pe care aceasta le-ar putea declanșa ulterior prezentei pricini, dar care ar depinde de eventuala soluționare (favorabilă sau chiar defavorabilă) a prezentei cauze, respectiv că o astfel de soluție nu poate fi la îndemâna reclamantei, atâta vreme cât acest bun a fost ipotecat în favoarea altui creditor și adjudecat la licitație publică de către un terț, iar executarea silită este o procedură reglementată de lege, publică și desfășurată în maximă strictețe și transparență, caz în care creditoarea avea posibilitatea să atace procesul-verbal de adjudecare și distribuire a sumelor pe calea unui proces separat și nu în cadrul procesual existent.

Or, analiza cerinței interesului în continuarea acțiunii pauliene nu permite instanței ca, în prezentul cadru procesual, să poată specula asupra îndreptățirii reclamantei de a se îndestula din diferența de preț, rezultată în urma adjudecării imobilului, consemnată pe numele donatarei și nici asupra posibilității contestării sau întoarcerii executării silite sau a temeiniciei posibilelor demersuri avute la îndemână de reclamantă pentru repararea prejudiciului încercat, întrucât, s-ar ajunge, nepermis, la nesocotirea atât a principiului disponibilității procesului civil, cât și regulilor care guvernează devoluțiunea în apel.

Cum soluționarea unui mijloc de apărare cum este excepția lipsei de interes, nu presupune, ci, dimpotrivă, exclude cercetarea pe fond a unui raport juridic litigios, în mod corect a apreciat instanța de apel că îndreptățirea reclamantei de a obține reparația prejudiciului prin intermediul acestor mijloace subsecvente reprezintă aspecte care exced limitelor în care a învestită și pentru lămurirea cărora cadrul procesual nu este cel adecvat.

De altfel, aceste argumente ignoră faptul că interesul în declanșarea, respectiv continuarea acțiunii pauline nu poate fi limitat la analiza posibilității executării silite a bunului ci, verificarea acestei condiții de exercițiu a acțiunii reclamantei se impune a fi raportată la natura și efectele acțiunii revocatorii, anterior relevate respectiv la sancționarea fraudei la încheierea actului ce se solicită a fi declarat inopozabil și repararea prejudiciului înregistrat de reclamant prin încheierea acestuia.

De asemenea, câtă vreme insta