ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1601/2024

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 24.10.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., revocarea contractului de donație autentificat sub nr. x/05.11.2008 de BNP C., pentru ingratitudine.

Prin sentința nr. 5808/05.10.2018, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. și de împrejurarea că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este 241.224 RON.

Prin sentința nr. 1653/05.07.2019, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității și excepția tardivității formulării acțiunii, invocate de pârâtă prin întâmpinare, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1367A/18.10.2021, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a obligat apelantul-reclamant la plata, către intimata-pârâtă, a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A..

- Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 345 C. civ., precum și a prevederilor legale privind îndeplinirea condiției revocării donației privind starea de nevoie a donatorului.

Prevederile art. 345 C. civ. se referă la mandatul tacit acordat reciproc între soți, însă nu se aplică în cazul opoziției ori refuzului unuia dintre soți și, în niciun caz, nu se aplică foștilor soți. Or, divorțul a fost pronunțat, astfel că partea nu avea calitatea de soț, iar fosta soție se opunea încheierii oricărui contract de închiriere tocmai în scopul lipsirii de venituri a fostului soț. Prevederile art. 345 C. civ. fac parte din dispozițiile aplicabile regimului matrimonial al comunității de bunuri, însă acest regim a încetat la momentul introducerii cererii de divorț, potrivit art. 385 C. civ., fiind, astfel, încetat și în momentul judecării partajului.

Relativ la considerentele privind opțiunea reclamantului de a încheia contracte de închiriere, fără acordul coproprietarului, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut o prezumție de rea credință a acestuia, fără ca pârâta să fi probat această atitudine, deși reaua credință se dovedește, iar buna- credință se prezumă. Inclusiv în ipoteza în care s-ar aprecia că prevederile art. 345 C. civ. se aplică și foștilor soți, instanța de apel nu a observat a doua parte a dispoziției legale potrivit căreia cu toate acestea schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților. În raport de compartimentarea apartamentului din București, B-dul x, imobilul nu putea fi închiriat unor persoane fizice, cu destinația de locuință, ci unor persoane juridice, cu destinație comercială, de sediu sau punct de lucru or, în evidențele fiscale și cadastrale imobilul figurează cu destinația de locuință. Pe cale de consecință, apartamentul nu putea fi închiriat doar de către un coproprietar, deoarece se schimba destinația din locuință în spațiu comercial, după cum, acordul coproprietarului era necesar în vederea înregistrării sediului/punctului de lucru al chiriașului (societate comercială) la Registrul Comerțului.

Făcând referire la considerentele de la pagina 13 a hotărârii atacate, recurentul a arătat că instanța de apel a emis greșit o altă prezumție de rea credință, atunci când a considerat că apelantul-reclamant a solicitat atribuirea tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și obligarea sa la sulta către fosta soție demonstrează că acesta avea resurse materiale din care să achite sulta. Învederează că sulta a fost achitată prin vânzarea apartamentului în decembrie 2021 și, contrar celor reținute de către instanța de apel, reclamantul nu a ascuns bani, ci fosta soție a procedat în această manieră, întrucât după încasarea sultei de 124.090,5 euro aceasta a cumpărat împreună cu intimata o vilă cu o valoare de cel puțin 3 ori mai mare.

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat, pe de o parte, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra ingratitudinii intimatei-pârâte, iar pe de altă parte, că motivarea hotărârii vizează doar veniturile părții din anul 2016 (sens în care s-a reținut că partea nu ar fi fost în stare de nevoie), dar nu cuprinde motivele pentru care instanța a apreciat că în anul 2017, respectiv la data introducerii acțiunii, 24.10.2017, nu ar fi existat starea de nevoie deși, conform adeverințelor x din 2017, singurul venit al apelantului a fost pensia în cuantum de 824 RON, iar problemele financiare și de sănătate (o problemă renală s-a dovedit a fi cancer) erau presante.

Pe de altă parte, intimata deține 2 apartamente, primite drept donație de la recurent, astfel încât avea posibilitatea de a închiria unul dintre imobile, în scopul de a obține venituri suplimentare, intimata fiind angajată și asociat al unei societăți, însă refuză în mod categoric să-i ofere alimente sau sprijin moral și medical tatălui său.

Recurentul a expus situația de fapt, în sensul că la finalul anului 2016, intervenise separarea de soție, care i-a luat toate bunurile, astfel încât acesta a rămas într-o vilă fără bunuri și fără venituri, soția refuza să prelungească termenul contractului de închiriere, iar cele două imobile erau consumatoare și nu aducătoare de venituri, motiv pentru care partajul era nu doar pasul juridic următor, ci și o necesitate dacă dorea să poată valorifica în vreun mod bunurile comune prin închiriere sau vânzare. În luna octombrie încep formalitățile de partaj și veniturile rezultate din chirii sunt utilizate în vederea achitării cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și taxe de timbru, fiul recurentului a promovat examenul de admitere la facultate, iar starea de sănătate a reclamantului se înrăutățește. Cu toate acestea, fiica recurentului o sprijină pe mama sa și refuză să acorde ajutor tatălui său, astfel încât acesta a fost nevoit să înregistreze cererea dedusă judecății.

Recurentul solicită a se aprecia asupra atitudinii intimatei, asupra limbajului și acțiunile sale care a culminat cu depunerea unor acte false atât în apel (cerere de intervenție), cât și la fond (contract de închiriere).

Recurentul a mai arătat că nu putea valorifica în perioada 2016-2017 prin vânzare sau închiriere bunurile comune, spre deosebire de pârâtă care avea posibilitatea de a închiria al doilea apartament, primit drept donație de la reclamant, putând, astfel, să își suplimenteze veniturile și să îi procure alimente reclamantului.

Față de aceste motive, recurentul a arătat că sunt îndeplinite ambele condiții, reclamantul fiind în nevoie la data depunerii acțiunii, 24.10.2017 (în 2017 având doar veniturile din pensia sa modică, iar starea sa de sănătate era grav deteriorată), iar intimata este ingrată, dovedind lipsă de recunoștință față de donator și un comportament imoral.

Arată recurentul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra ingratitudinii intimatei-pârâte.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20.03.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 12.06.2024.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar argumentele recurentului reprezintă simple nemulțumiri ale părții, ce nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Relativ la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că argumentele recurentului privind interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 345 C. civ. de către instanța de apel reprezintă interpretări personale ale acestuia, nedovedite, ce sunt contradictorii prevederilor legale pretins a fi aplicate eronat. Învederează că nu corespund realității argumentele recurentului privind lipsa acordului coproprietarului de a închiria apartamentul nr. x din imobilul situat în București, în contextul în care toate contractele de închiriere a tuturor imobilelor au fost încheiate doar de recurent, iar toate sumele reprezentând chirii au fost încasate, întotdeauna doar de către acesta (coproprietarul neavând acces în imobil). În cauză nu a existat un refuz al coproprietarului privind închirierea imobilelor. Arată intimata că nu este dovedit argumentul privind schimbarea destinației imobilului din locuință în spațiu comercial, după cum nu corespunde adevărului afirmația privind săvârșirea, de către intimată, a falsului în înscrisuri private și uz de fals, invocate, fără justificare, de către recurent, prin avocat, în contextul în care nu a formulat o cerere de înscriere în fals.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a arătat că recurentul deține din anul 2002 o avere de peste 1.000.000 euro, iar începând cu anul 2017 recurentul nu a mai declarat la organele fiscale toate veniturile pe care le realiza din închirierea imobilelor deoarece se afla în procedura de partaj cu mama intimatei și nu dorea să împartă aceste bunuri.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale cu privire la revocarea donației, recurentul nu a dat dovadă de bună credință nici în fața instanței de fond, nici în căile de atac, acesta nu s-a aflat în stare de nevoie, iar intimata nu a refuzat în mod nejustificat să-i asigure alimente donatorului.

Intimata a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.300 RON, reprezentând onorariu de avocat și a precizat că nu își exprimă acordul privind soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în ipoteza în care se va constata că acesta este admisibil.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul formulat în raport de motivele invocate și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce vor fi arătate:

- Deși îndreptățită critica recurentului privitoare la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 345 C. civ. de către instanța de apel, prin reținerea posibilității acestuia de a încheia singur acte de administrare pe seama bunurilor comune în virtutea dreptului de administrare concurentă a soților și de a dobândi în acest fel resurse materiale existențiale, aceasta nu lipsește de fundament legal soluția pronunțată, de respingere a apelului ca nefondat.

Pentru a-și fundamenta concluzia în sensul că reclamantul nu se afla în stare de nevoie în perioada de referință avută în vedere - 2016-2017 - instanța de apel a reținut, printre altele, că în temeiul art. 345 C. civ., reclamantul ar fi putut realiza singur acte de administrare a bunurilor comune prin închirierea acestora, așa cum, de altfel, a acționat și prin formularea acțiunii în evacuare.

Bunurile în raport de a căror existență instanța de apel a concluzionat asupra neîndeplinirii condiției legale de revocare a donației, constând în starea de nevoie în care trebuie să se afle donatorul, sunt cele dobândite în timpul căsătoriei reclamantului cu mama pârâtei, căsătorie ce a fost desfăcută pe calea divorțului pronunțat prin sentința civilă nr. 14190/30.06.2015 a Judecătoriei sector 1, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2054A/25.05.2016 a Tribunalului București, în urma unei cereri formulate la 2.03.2015.

Or, potrivit art. 385 alin. (1) C. civ. "În cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț", dacă, în aplicarea dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, soții nu au cerut și instanța nu a stabilit o altă dată a încetării acestuia (data separației în fapt), ceea ce însă nu s-a întâmplat, așa după cum reține sentința civilă nr. 3258/20.04.2021 a Judecătoriei sector 1 care, dispunând partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de către foștii soți, a reținut că data încetării regimului comunității legale este data introducerii cererii de divorț (2.03.2015).

Prin urmare, la data judecării prezentei cauze în apel nu se mai putea reține, pentru perioada de timp supusă evaluării (2016-2017), existența dreptului autonom al reclamantului de a încheia acte de administrare asupra bunurilor comune în virtutea gestiunii paralele (sau concurente) specifică gestionării bunurilor comune ale soților, consacrată legal în cuprinsul art. 345 din C. civ.

Totuși, în conformitate cu prevederile art. 356 din C. civ. "Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia" sau până la ieșirea lor din indiviziune, ceea ce s-a realizat în cauză prin sentința civilă nr. 3258/20.04.2021 a Judecătoriei sector 1, rămasă definitivă prin neapelare. De la data încetării regimului comunității de bunuri și până la realizarea partajului (2015 - 2021), perioadă ce o include și pe cea evaluată de instanța de apel în soluționarea prezentei cereri în revocarea donației, actele de conservare, de administrare și de dispoziție asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei reclamantului se aflau sub regimul legal general reglementat în cuprinsul art. 640 - 641 din C. civ.

Aceasta înseamnă că actele de administrare - a căror exercitare autonomă a fost văzută ca posibilă de către instanța de apel în temeiul art. 345 C. civ. - puteau fi îndeplinite, de principiu, cu acordul coproprietarului (fostei soții), cu precizarea specifică însă că, potrivit art. 641 alin. (4) C. civ., doar în cazul locațiunilor mai mari de 3 ani legea prevede că nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor, sub sancțiunea inopozabilității actului față de coproprietarul care nu ar fi consimțit expres ori tacit la încheierea acestuia (art. 642 C. civ.).

Rămâne însă valabilă afirmația că reclamantul putea valorifica prin închiriere proprietatea comună din B-dul x (a cărei folosință o deținea) măcar printr-o locațiune sub 3 ani, iar un eventual refuz ori opoziția fostei soții, invocată constant în cauză, trebuia demonstrară distinct, iar nu asociată ori dedusă doar din încetarea regimului matrimonial între soți ori din separarea lor totală, niciuna din cele două instanțe de fond nereținând vreo dovadă pe acest aspect.

Schimbarea destinației imobilului din B-dul x nu era o condiție absolut necesară fără de care închirierea nu era posibilă, așa cum susține recurentul atunci când invocă necesitatea acordului soției la închirierea spațiului amenajat - în fapt doar - spre a fi pretabil desfășurării activităților comerciale.

În primul rând, nu se poate susține că, din acest motiv, imobilul era absolut impropriu închirierii pentru locuire, iar în al doilea rând, schimbarea destinației sale obișnuite (aceea de spațiu de locuit) nu depindea în mod esențial de acordul fostei soții, ci de situația sa juridică concretă, aceea de a fi/constitui o unitate locativă (apartament) situat într-un condominiu/bloc de locuințe.

Chiar confirmând integral critica de greșită aplicare în cauză a art. 345 C. civ. de către instanța de apel (cu toate consecințele deduse de instanță din această dispoziție legală), se menține mai departe ca valabilă concluzia acesteia asupra inexistenței nevoii reale a reclamantului de a primi alimente, condiție cu valoare de situație premisă a acțiunii în revocarea donației pentru ingratitudine. Aceasta întrucât, în analiza sa asupra condiției amintite, instanța de apel a făcut referire la o probă pe care a ordonat-o din oficiu, respectiv adeverința de venituri pe anul 2016 emisă de ANAF din cuprinsul căreia a reținut, pe de o parte, realizarea de venituri suplimentare din chirii de către reclamant la nivelul dublului câștigului salarial mediu brut valabil pe anul 2016, iar pe de altă parte, realizarea de venituri din dobânzi în cuantum, brut de 3.614 RON, indicator al deținerii unor depozite bancare (la nivelul anului 2016) de aproximativ 325.000 RON, pe care reclamantul le-ar fi desființat tocmai pentru a-și construi, valorificând exclusiv adeverințe de venituri pe anul 2017, imaginea unei persoane paupere, aflate deci în stare de nevoie.

Or, această evaluare a instanței de apel a rămas necontestată în calea de atac a recursului, iar pe baza sa curtea de apel a relevat elemente concrete prin care a infirmat teza stării de nevoie în care s-ar fi aflat reclamantul atunci când a solicitat pârâtei ajutorul sub forma furnizării de alimente ori sume de bani. În alte cuvinte, independent chiar de existența unui drept de administrare al reclamantului pe care l-ar fi putut exercita autonom asupra bunurilor comune, condiția revocării actului de donație constând în starea de nevoie a donatorului nu poate fi considerată îndeplinită cât timp s-a constatat că acesta dispunea de suficiente resurse materiale necesare asigurării traiului său, al fiului student ori pentru întreținerea imobilelor deținute în proprietate, chiar neproducătoare de venituri, sau că a lichidat depozite bancare consistente pentru a-și ascunde adevăratele resurse și pentru a-și asigura succesul acțiunii promovate.

Deși nu se circumscrie motivului de recurs invocat cu trimitere la norma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci mai degrabă celui consacrat la pct. 5 al aceluiași articol, Înalta Curte nu poate primi nici critica unei greșite utilizări a prezumției de bună-credință de către instanța de apel, prin inversarea ori substituirea acesteia cu o așa-zisă prezumție de rea-credință. Considerentele instanței de apel nu evocă explicit ori implicit recurgerea la vreuna din aceste prezumții, nici când reține existența unui drept autonom de administrare al reclamantului asupra bunurilor comune pe temeiul gestiunii concurente a soților și nici când valorifică opțiunea din procesul de partaj al bunurilor comune, de a-i fi atribuite în natură cu obligația plății unei sulte în favoarea fostei soții, în ambele ipostaze fiind vorba despre modul în care instanța devolutivă de control judiciar interpretează normele de lege considerate incidente (asupra reținerii greșite a căror instanță de recurs a statuat) ori probele cauzei.

Singurul numitor comun al acestor considerente este acela că, pe baza lor, instanța de apel a infirmat teza stării de nevoie în care reclamantul a pretins că s-a aflat începând cu anul 2016, când a solicitat ajutor pârâtei, dar și la data introducerii acțiunii sale, în octombrie 2017, într-o analiză ce a răspuns în mod succesiv argumentelor formulate de reclamant. Infirmarea parțială a unora din aceste considerente, ca urmare a reținerii inaplicabilității dispozițiilor art. 345 C. civ. în raporturile dintre foștii soți ori prin demonstrarea plății sultei datorată soției în urma partajului, nu din resursele presupus deținute de reclamant, ci din sumele obținute în urma vânzării unuia din bunurile atribuite, nu lipsește de suport concluzia instanței de apel care - așa cum s-a arătat - a avut în vedere și alte împrejurări ori elemente probatorii a căror valorificare nu a fost contestată în recurs sub niciun aspect de nelegalitate.

- De asemenea, nefondat a criticat recurentul - circumscris motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - o pretinsă nemotivare a soluției instanței de apel justificat de împrejurarea că, deși a considerat că nu se afla în stare de nevoie nici în 2016 și nici în 2017, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe veniturile apelantului din 2016, fără să arate motivele pentru care a reținut inexistența stării de nevoie, deși adeverințele x din 2017 confirmau că unicul său venit era pensia lunară în cuantum de 824 RON. Pe același temei, recurentul a criticat și o nepronunțare a instanței asupra ingratitudinii pârâtei.

Critica are, mai degrabă, un caracter formal în condițiile în care, așa cum s-a reținut anterior, valorificând proba administrată din oficiu constând în adeverința de venituri realizate de reclamant în cursul anului 2016 emisă de ANAF, instanța a reținut că, la data la care solicita ajutor bănesc pârâtei prin scrisoarea din octombrie 2016, reclamantul realiza un venit net lunar de 5.057 RON (din pensia de 829 RON și din chirii de 4.228 RON), dar și că, în plus, realiza venituri din dobânzi (în cuantum brut de 3.614 RON), indicator al deținerii de către acesta a unor relativ consistente depozite bancare (estimate la valoarea de 325.000 RON), pe care partea le-a desființat tocmai pentru a-și construi imaginea - întemeiat doar pe adeverințele de venituri din anul 2017 și următorii - unei persoane paupere, spre a-și asigura succesul acțiunii sale.

În acest mod, instanța de apel nu a lăsat nemotivată ori neexplicată soluția sa, după cum fără temei critică recurentul, ci relevă cu suficientă convingere, că starea de nevoie pretinsă de reclamant se impune a fi examinată într-un registru mai larg de fapte și segmente de timp, spre a fi evaluată corect în conformitate cu probele administrate, din nevoia de a răspunde și examina complet acuzațiile reciproc aduse în proces de părți (ingratitudinea pârâtei acuzată de reclamant ori intenția acestuia de a se răzbuna pe pârâtă pentru suportul dat mamei în conflictul dintre soți, inclusiv prin asigurarea locuirii în apartamentul obiect al donației), ale căror relații s-au dovedit a fi, în primul rând, puternic deteriorate din pricina unor conflicte majore în familie, cu implicații mai largi. De asemenea, se înțelege cu claritate că, față de ansamblul probator pe care l-a avut de evaluat, instanța de apel a considerat insuficiente și, de altfel, nerelevante adeverințele de venituri pentru anul 2017 procurate de reclamant, de vreme ce, tot sprijinit pe probe concrete, aceasta a stabilit că ele relevă o stare pauperă nereală ori contrafacută a reclamantului, de vreme ce în anul anterior el dispunea inclusiv de economii bancare relativ consistente, a căror existență și dispariție au rămas trecute sub tăcere ori neexplicate în proces, împrejurări ce au determinat-o să confirme, la rândul său, concluzia primei instanțe asupra inexistenței unei reale nevoi a reclamantului de a primi alimente.

Astfel fiind, în mod evident, critica nemotivării stării de nevoie a recurentului cu referire la adeverințele de venituri realizate de acesta în cursul anului 2017 este nejustificată.

Nepronunțarea instanței de apel asupra ingratitudinii intimatei-pârâte, examinată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. tot ca un viciu al nemotivării hotărârii, constituie, de asemenea, o critică nefondată în condițiile în care considerentele deciziei din apel au precizat că, în analiza apelului, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 476 alin. (1), (47)7 și 478 din C. proc. civ., examinându-se apărările apelantului circumscrise tezei refuzului donatarei de a oferi donatorului alimente, în timp ce cazul de ingratitudine manifestat prin pretinse injuriile grave aduse donatorului, deși examinat în fond de tribunal, întrucât a fost doar enunțat în finalul declarației de apel, a fost confirmat pe baza celor invocate și cercetate în fața primei instanțe, care a reținut nedovedirea sa.

Însă, atunci când pretinde că instanța de apel în mod culpabil nu s-ar fi pronunțat asupra ingratitudinii pârâtei, recurentul are în vedere ceea ce a susținut cu ocazia dezbaterilor, respectiv necesitatea unei analize prioritare a instanței asupra ingratitudinii pârâtei și abia ulterior a condiției stării sale de nevoie.

Această teza nu poate fi primită întrucât ingratitudinea care stă la baza revocării unei donații nu poate fi văzută într-o existență ori o manifestare abstractă tocmai întrucât, așa cum a explicat tribunalul în considerentele hotărârii sale (necontestat în căile de atac formulate reclamant), donația în cauză este una pur gratuită, care nu implică obligații pozitive pentru donatar, ci doar obligații negative, de a se abține de la săvârșirea unor fapte dintre cele descrise în cuprinsul art. 831 C. civ. de la 1864, care pot constitui temei al revocării donației. În raport cu motivele cererii de chemare în judecată, instanțele de fond au reținut că au avut a cerceta revocarea donației ce s-a încheiat între părți pentru motivul ingratitudinii manifestată de pârâtă sub forma injuriilor grave aduse donatorului - stabilit ca nedovedită - și prin refuzul de alimente. Acest din urmă caz devine incident și presupune dovedirea cu prioritate a stării de nevoie a donatorului, ingratitudinea neputând fi văzută într-o manifestare abstractă, ci în dependentă relație cu o preexistentă stare de nevoie a donatorului, teză care și aceasta a fost infirmată în cauză.

De altfel, interpretarea și aplicarea legii (art. 831 din C. civ. de la 1864) în acest înțeles, explicate ca atare încă din sentința tribunalului și menținute în apel, au rămas necontestat în cauză de către reclamant, astfel că acesta nu poate critica cu succes o nepronunțare sub forma nemotivării de către instanța de apel a ingratitudinii pârâtei, condiție care, așa cum o spun explicit considerentele deciziei din apel, nu s-a mai impus a fi cercetată, dată fiind neconfirmarea condiției, cu valoarea unei situații premisă, a stării de nevoie în care să se fi aflat reclamantul.

În considerarea tuturor acestor motive, care au limitat examinarea în recurs doar la acele critici ce au putut fi încadrate în motivele legale de recurs arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondată calea de atac declarată, confirmând ca legală decizia instanței de apel și reținând că nu poate da curs solicitărilor din partea finală a memoriului prin care, de o manieră incompatibilă judecății în recurs, s-a solicitat - după expunerea în sinteză a situației de fapt a cauzei și modului în care ar trebui privită situația personală a recurentului în perspectiva soluționării cauzei - "să observați și apreciați asupra atitudinii intimatei-pârâte din prezentul dosar, asupra limbajului și acțiunilor sale care au culminat cu depunerea unor acte false în apel (...)".

De asemenea, ca parte căzută în pretenții, recurentul va fi obligat să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 6 300 RON constând în onorariu avocațial pentru plata căruia au fost depuse înscrisuri doveditoare la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1367 A din 18 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 6300 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2024.