ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2388/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea declarației autentificate sub nr. x din 5.02.2018 de notar public E., precum și a declarației autentificate sub nr. x din 17.08.2017 de notar public F., invocând vicierea consimțământului prin eroare și dol. Prin sentința civilă nr. 6925 din 8 noiembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D., în favoarea Tribunalului București.

Sentința Tribunalului București, secția a IV a civilă Prin sentința civilă nr. 1598 din 19 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă a fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei, în condițiile art. 307 din C. proc. civ., formulată de reclamantă; a fost respinsă cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții C., D. și B. S.R.L., ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 1000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1857 din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1598 din 19 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă; a fost obligată apelanta să plătescă intimatei suma de 1472,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Prin recursul declarat, reclamanta susține încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, arătând că excepția de necompetență materială a fost invocată în condiții de legalitate, la primul termen de judecată în fața primei instanțe. Învederează că instanța de apel a apreciat greșit legalitatea încheierii prin care Tribunalul București a respins excepția necompetenței sale materiale, reținând că cererea dedusă judecății nu reprezintă o cerere referitoare la ziduri și șanțuri comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească, pentru care sunt incidente dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., care stabilesc competența în primă instanță a judecătoriilor, ci o cerere având ca obiect nulitatea a două acte juridice neevaluabile în bani, respectiv două declarații notariale, aspect ce atrage competența de soluționare a cauzei de către tribunal, în condițiile art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Arată că, în raport cu conținutul declarațiilor notariale a căror anulare se solicită, cauza trebuie calificată ca fiind un litigiu prevăzut de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., învederând că, prin actele juridice contestate, părțile au stabilit o limită convențională a dreptului de proprietate asupra imobilelor deținute, constând în agrearea unei derogări de la distanța minimă prin acordul părților, derogare ce poate opera doar dacă acordul este exprimat printr-un înscris autentic, conform art. 612 C. civ. O altă critică formulată vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurenta arătând că instanța de apel nu a procedat la o examinare reală a criticilor vizând necompetența instanței de judecată, ci s-a limitat la simple aprecieri cu caracter general și la preluări din considerentele încheierii primei instanțe prin care a fost respinsă excepția necompetenței sale materiale, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Recurenta susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care arată că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (5), art. 16 și art. 255 din C. proc. civ. prin respingerea nelegală a probelor solicitate de reclamantă. Referitor la critica privind respingerea probei cu martorul G., învederează că existența pe rolul instanțelor a două dosare între acesta și intimați, prin care martorul a înțeles să conteste anumite acte emise de autorități, nu conduce automat la concluzia existenței unei relații de dușmănie cu intimații sau a unei legături de interese cu reclamanta. Afirmă că martorul nu este implicat în raportul juridic dedus judecății și, în lipsa unor probe evidente în privința relației de dușmănie cu intimații, respingerea probei testimoniale cu acest martor, în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., a privat-o pe reclamantă de posibilitatea de a demonstra prin orice alt mijloc de probă veridicitatea situației de fapt expuse, aspect de natură a produce o vătămare a drepturilor procesuale ale acesteia. Instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al recurentei întrucât a apreciat ca fiind inadmisibilă proba cu interogatoriul reclamantei, solicitat în cadrul probei cu cercetarea la fața locului, deși proba cu interogatoriu a fost administrată intimaților. Susține că interogatoriul reclamantei prezintă relevanță deosebită în raport cu obiectul litigiului, iar această probă poate fi încuviințată în temeiul art. 351 din C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat greșit că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru procedura falsului, reținând eronat că reclamanta nu a indicat înscrisul cu privire la care formulează solicitarea și nu a expus motivele care au stat la baza demersului de denunțare a înscrisului ca fals. Susține că este evident faptul că a înțeles să valorifice în procedura falsului declarația nr. 460 din 5 februarie 2018 întrucât niciodată nu a consimțit la edificarea unui imobil cu regim de înălțime P+2E+nivel mansardat, iar acesta este înscrisul în cuprinsul căruia se menționează un regim de înălțime diferit față de cel comunicat reclamantei la momentul la care și-a exprimat acordul. Învederează că prin notele scrise depuse la dosar a motivat denunțul, arătând că persoanele responsabile de falsificarea înscrisului sunt intimații/notarul public. Instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale referitoare la procedura falsului întrucât a condiționat valabilitatea cererii de denunțare a falsului de formularea unei plângeri penale cu privire la infracțiunea de fals. Invocă dispozițiile art. 304 și art. 305 din C. proc. civ. și arată că instanța a adăugat la lege prin instituirea unei astfel de condiții. Cât timp a arătat autorul și/sau complicele la infracțiunea de fals, precum și motivele pe care se întemeiază cererea, instanța era obligată să înainteze de îndată înscrisul denunțat ca fals către parchetul competent pentru cercetarea acestuia, împreună cu procesul-verbal care s-ar fi încheiat în acest scop. Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material care reglementează eroarea ca viciu de consimțământ și dolul, respectiv art. 1206-1213, art. 1214 și art. 1215 C. civ. Instanța de apel a apreciat greșit că nu pot fi primite susținerile reclamantei vizând lipsa acordului cu privire la construirea unui imobil cu regim de înălțime P+2E+nivel mansardat întrucât aceasta ar fi consimțit la conținutul înscrisurilor prin semnarea lor și arată că și-a dat consimțământul în condițiile unei false reprezentări cu privire la persoanele care vor locui și imobilul care se va edifica. Relativ la vicierea consimțământului prin eroare, în mod eronat s-a reținut prin decizia atacată că nicio probă administrată nu confirmă faptul că identitatea celor care urmau a construi reprezenta, la data întocmirii declarațiilor, un element esențial în absența căruia reclamanta nu și-ar fi dat consimțământul pentru construirea imobilului și nu ar fi fost de acord cu autentificarea declarației notariale, în cuprinsul căreia nu sunt cuprinse precizări exprese în acest sens și nici nu s-a dovedit că o astfel de condiție ar fi fost exprimată de reclamantă. Instanța de apel a reținut greșit faptul că menționarea în declarație a calității de soți a intimaților nu este de natură a sprijini împrejurarea că reclamanta consideră această calitate ca fiind esențială, precum și imposibilitatea opunerii la edificarea unei construcții vecine pe considerente ce țin de persoanele care urmează a locui, având în vedere că aceste motive nu sunt protejate juridic de dispozițiile art. 27 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, care prevăd situațiile în care este necesar acordul proprietarului vecin în procedura de eliberare a autorizației de construire. Invocă dispozițiile art. 1207 C. civ., potrivit cărora este prezumat absolut, inter alia, caracterul esențial al erorii asupra calităților substanțiale ale obiectului prestației ori ale altei împrejurări considerate esențiale de către parte, în absența căreia actul nu s-ar fi încheiat, precum și asupra identității persoanei ori asupra unei calități a acesteia, în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Cu referire la probele administrate în cauză, arată că, având o falsă reprezentare asupra realității la încheierea declarațiilor notariale, consimțământul reclamantei a fost viciat prin eroare, care a fost una esențială și determinantă întrucât atât identitatea celor care urmau a construi, cât și înălțimea imobilului au reprezentat elemente esențiale atunci când s-a procedat la autentificarea actelor juridice atacate. Referitor la vicierea consimțământului prin dol, arată că s-a reținut, în mod nelegal, că transmiterea dreptului de proprietate către societatea pârâtă nu reprezintă o dovadă a faptului că intimații au urmărit ascunderea unor împrejurări pe care, dacă le-ar fi cunoscut reclamanta, nu ar fi consimțit în sensul celor cuprinse în cele două declarații. Recurenta invocă dispozițiile art. 1214 alin. (1) C. civ. și arată că elementul obiectiv al dolului, constând în manoperele dolosive ale intimaților, este reprezentat de omisiunea acestora de a prezenta reclamantei întregul plan prefigurat, respectiv transformarea imobilului într-un bloc de locuințe, în scop investițional, precum și de discuțiile prin care intimații i-au prezentat o situație de fapt contrară realității. Relativ la elementul subiectiv al dolului, susține că intenția intimaților este relevată de conduita adoptată imediat ce au obținut autorizația de construire, aceștia cesionând respectiva autorizație odată cu transferul dreptului de proprietate asupra imobilului către o societate constituită de intimați exclusiv în scopul edificării de construcții.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 18 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la 29 noiembrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin prima critică formulată, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a apreciat greșit legalitatea încheierii prin care Tribunalul București a respins excepția necompetenței sale materiale și susține că, în raport cu conținutul declarațiilor notariale a căror anulare se solicită, cauza trebuie calificată ca fiind un litigiu prevăzut de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., întrucât prin actele juridice contestate părțile au stabilit o limită convențională a dreptului de proprietate asupra imobilelor deținute, constând în agrearea unei derogări de la distanța minimă prin acordul părților, derogare ce poate opera doar dacă acordul este exprimat printr-un înscris autentic, conform art. 612 C. civ. Prin cererea de chemare în judecată modificată, reclamanta a solicitat anularea a două acte juridice reprezentate de declarațiile notariale autentificate sub nr. x din 5.02.2018 de notar public E. și sub nr. x din 17.08.2017 de notar public F. pentru motive de eroare, dol și lipsă de consimțământ. Înalta Curte reține că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, nu sunt incidente dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. e) din C. proc. civ., invocate de recurentă, care reglementează competența judecătoriei de soluționare a cererilor referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească. Aceasta întrucât analiza instanței de judecată vizează strict cauzele de nulitate invocate de reclamantă, fiind fără relevanță sub aspectul calificării juridice a cererii faptul că declarațiile a căror anulare se solicită au fost date de reclamantă în considerarea raporturilor de vecinătate cu pârâții. Contrar susținerilor recurentei, conținutul declarațiilor notariale a căror anulare se solicită nu poate determina calificarea litigiului ca fiind unul prevăzut de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. întrucât stabilirea competenței după criteriul materiei se face în funcție de pretenția concretă dedusă judecății, respectiv anularea celor două declarații notariale, acte juridice neevaluabile în bani. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., critica formulată de către recurentă, din această perspectivă, fiind nefondată. Critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii, recurenta susținând că instanța de apel nu a procedat la o examinare reală a criticilor vizând necompetența instanței de judecată, ci s-a limitat la simple aprecieri cu caracter general și la preluări din considerentele încheierii primei instanțe, prin care a fost respinsă excepția necompetenței sale materiale, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta s-a referit la teza privind lipsa motivării soluției prin preluarea în integralitate a argumentelor hotărârii atacate, fără a realiza o examinare reală a criticilor vizând necompetența materială a primei instanțe. Critica este nefondată. Deși recurenta reclamă lipsa unei motivări proprii a instanței de apel, din examinarea deciziei recurate se constată că, răspunzând criticilor formulate împotriva încheierii de ședință din 9 iulie 2020, care vizează greșita soluționare a excepției necompetenței materiale, curtea de apel a reținut, în acord cu prima instanță, că cererea dedusă judecății nu este o cerere referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească pentru a fi incidente dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., ci o cerere având ca obiect nulitatea a două acte juridice neevaluabile în bani, ceea ce atrage competența de soluționare a cauzei de către tribunal, în temeiul art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. În continuarea raționamentului judiciar expus, instanța de apel a reținut împrejurarea că declarațiile notariale a căror nulitate se invocă reprezintă, conform prevederilor art. 27 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, acte juridice care consemnează acordul proprietarului vecin, solicitat în cadrul procedurii de eliberare a autorizațiilor de construire în cazul construcțiilor noi, amplasate adiacent sau în imediata lor vecinătate, dacă sunt necesare măsuri de intervenție pentru protejarea lor, în cazul în care pot fi cauzate prejudicii privind rezistența mecanică și stabilitatea, cum ar fi alipirea la calcan, însă acest fapt nu determină calificarea prezentului litigiu ca fiind unul dintre cele la care se referă prevederile art. 94 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., instanța de apel expunând într-o manieră clară și convingătoare argumentația proprie care a stat la baza respingerii criticilor vizând soluția asupra excepției necompetenței materiale a primei instanțe, urmare a analizării pretenției deduse judecății, în raport cu care se stabilește competența după materie. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (5), art. 16 și art. 255 din C. proc. civ. prin respingerea nelegală a probelor solicitate de aceasta. Sub un prim aspect, învederează că respingerea probei testimoniale cu martorul G., în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., a privat-o pe reclamantă de posibilitatea de a demonstra prin orice alt mijloc de probă veridicitatea situației de fapt expuse, aspect de natură a produce o vătămare a drepturilor procesuale ale acesteia. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. "Nu pot fi martori cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți". Constatând că prin aceste dispoziții legale se stabilește interdicția de audiere în calitate de martori a persoanelor aflate în legături de interese sau dușmănie cu vreuna dintre părți, se reține că această interdicție are în vedere prezumția de subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influența caracterul veridic al declarației acestuia și, invocată fiind incidența dispozițiilor legale anterior menționate, instanța de judecată are rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese sau de dușmănie dintre martor și vreuna dintre părți, respectiv dacă acestea pot justifica respingerea audierii martorului propus. Învestită fiind cu critica vizând respingerea nelegală a probei cu martorul G., instanța de apel a avut a verifica punctual dacă între părți și martorul propus de reclamantă există o relație de dușmănie sau de interese care ar putea să afecteze declarația acestuia și să activeze interdicția de la art. 315 din C. proc. civ., în condițiile în care argumentul esențial al îndeplinirii condițiilor procedurale ale textului de lege evocat a fost existența unor dosare între părți, înregistrate înainte de momentul propunerii acestuia ca martor. Instanța de apel a reținut că împrejurările pe care a fost fundamentată opoziția pârâților a fost dovedită prin înscrisurile administrate în cauză, respectiv prin cererile de chemare în judecată, actele de procedură și hotărârile judecătorești din dosarele nr. x/2018 și nr. y/2018 în care martorul și reclamanta, în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, au solicitat suspendarea și anularea autorizației de construire emise în favoarea pârâților Crăciunescu. Astfel, din probatoriul administrat s-a evidențiat existența unei dispute între reclamantă și persoana propusă drept martor, pe de o parte, și pârâții din prezenta cauză, pe de altă parte, cu privire la circumstanțele edificării construcției pentru care au fost date și declarațiile a căror anulare se solicită în prezenta cauză, fiind dovedită existența unei legături de interese a acestui martor cu reclamanta, ca parte a unui consorțiu procesual, situație pe care instanța devolutivă a evaluat-o, constatând existența unui motiv care împiedică audierea acestuia în cauză. Înalta Curte reține că interdicția instituită la art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. este una relativă, de vreme ce alin. (2) al acestui text de lege permite ca părțile să convină, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și aceste persoane. Prin aceste norme de drept, incapacitatea persoanelor aflate în dușmănie sau cu legături de interese de a depune mărturie este stabilită exclusiv în interesul părților litigante, caz în care se impune ca partea în favoarea căreia a fost consacrată o astfel de interdicție să nu formuleze obiecțiuni cu privire la audierea acestor persoane. Prin urmare, relația de dușmănie sau legătura de interese cu una dintre părți constituie o piedică legală pentru ascultarea sa în proces dacă persoana interesată a ridicat obiecțiuni în privința audierii. Astfel, fiind dovedită relația de dușmănie a martorului cu pârâții și de interese cu reclamanta și reținând că intimații s-au opus, în mod expres, la audierea acestui martor, așa încât nu a existat un acord pentru audierea acestei persoane, de natură să înlăture interdicția instituită de norma de procedură citată, în mod legal a apreciat instanța de apel neîndeplinirea condiției prevăzută de art. 255 din C. proc. civ. vizând admisibilitatea probei. În raport cu aceste considerente, se constată că instanța de apel a aplicat, în mod legal, dispozițiile art. 315 din C. proc. civ., critica subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. fiind neîntemeiată. O altă critică încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează încălcarea dreptului la apărare al recurentei, prin faptul că instanța a apreciat ca fiind inadmisibilă proba cu interogatoriul acesteia la fața locului, deși proba cu interogatoriu a fost administrată intimaților. Susține că interogatoriul reclamantei prezintă relevanță deosebită în raport cu obiectul litigiului, iar această probă poate fi încuviințată în temeiul art. 351 din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 351 din C. proc. civ., interogatoriul este mijlocul prin care partea interesată încearcă să obțină mărturisirea judiciară a părții potrivnice, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să ducă la soluționarea procesului. Astfel, acest mijloc de probă poate fi utilizat doar pentru a obține recunoașterea părții adverse cu privire la un fapt pe care cealaltă parte își întemeiază pretenția sau apărarea, dispozițiile procedurale neprevăzând posibilitatea ca partea să se poată chema pe ea însăși la interogatoriu. În conformitate cu dispozițiile art. 255 din C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului, iar art. 258 alin. (1) din același act normativ statuează că " Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere." Așadar, încuviințarea sau respingerea probelor trebuie să fie fundamentată pe îndeplinirea sau neîndeplinirea cerințelor prevăzute la art. 255 din C. proc. civ., atât sub aspectul admisibilității probei, cât și în privința pertinenței, concludenței și utilității acesteia. Reținând că reclamanta a solicitat proba cu propriul său interogatoriu, contrar dispozițiilor art. 255 din C. proc. civ., respingerea, ca inadmisibilă, a probei solicitate nu este de natură să afecteze dreptul părții la apărare, în condițiile în care, potrivit art. 13 alin. (2) din C. proc. civ., părțile au dreptul să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral, însă cu respectarea dispozițiilor legale. Totodată, se observă că reclamanta a formulat critici în apel cu privire la necesitatea administrării interogatoriului în cadrul cercetării la fața locului întrucât sunt necesare cercetări cu privire la consimțământul acesteia și modalitatea în care s-a format și nu pentru a se constata de către completul de judecată anumite împrejurări obiective existente în respectiva locație. Or, în acest context, este pertinentă statuarea instanței de apel potrivit căreia reclamanta confundă mijlocul de probă reprezentat de cercetarea la fața locului, în cadrul căreia părțile pot fi ascultate, susținerile acestora fiind consemnate într-un proces-verbal întocmit potrivit art. 347 alin. (1) din C. proc. civ., cu interogatoriul la locuința părții, în ipoteza în care partea chemată la interogatoriu este împiedicată din motive temeinice să vină în fața instanței, conform art. 357 alin. (1) din C. proc. civ. În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta reclamă încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (5), art. 16 și art. 255 din C. proc. civ. prin respingerea nelegală a probelor solicitate de aceasta. Corelativ dreptului la apărare, al cărui conținut este reglementat de art. 13 din C. proc. civ., revine instanței de judecată obligația de a asigura exercitarea efectivă și deplină a prerogativelor acestuia, atât prin punerea în discuție a tuturor cererilor părților, inclusiv a celor referitoare la probe, cu respectarea principiului contradictorialității, respectiv prin soluționarea efectivă a acestora, cu motivarea corespunzătoare a dispoziției de admitere sau, după caz, de respingere a acestora, dar și prin ascultarea tuturor susținerilor părților, în fiecare etapă a cercetării procesului și la momentul dezbaterii în fond a acestuia. Totodată, dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. impun judecătorului să dea dovadă de stăruință pentru a afla adevărul în cauză, iar atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt legale, pertinente și concludente. În cauză, nemulțumirea recurentei vizează respingerea probelor solicitate de aceasta. Se reține, similar instanței de apel, că instanța de judecată nu are obligația de a administra toate probele solicitate de parte, întrucât, potrivit art. 258 alin. (1) din C. proc. civ., probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele de admisibilitate prevăzute de lege. În contextul analizei realizate anterior relativ la proba cu martori și proba cu interogatoriu, respinse, în mod legal, întrucât nu erau admisibile potrivit dispozițiilor procedurale, nu poate fi fi reținută o încălcare a normelor procedurale care consacră principiile de drept invocate de recurentă, pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. O ultimă critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează considerentele hotărârii privind neîndeplinirea condițiilor legale pentru procedura falsului, sens în care recurenta învederează că a indicat înscrisul cu privire la care formulează solicitarea, a expus motivele care au stat la baza demersului de denunțare a înscrisului ca fals și a indicat persoanele responsabile de falsificarea înscrisului. Afirmă că instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale referitoare la procedura falsului, întrucât a condiționat valabilitatea cererii de denunțare a falsului de formularea unei plângeri penale cu privire la infracțiunea de fals. Invocă dispozițiile art. 304 și art. 305 din C. proc. civ. și arată că instanța a adăugat la lege prin instituirea unei astfel de condiții. Cât timp a arătat autorul și/sau complicele la infracțiunea de fals, precum și motivele pe care se întemeiază cererea, instanța era obligată să înainteze de îndată înscrisul denunțat ca fals către parchetul competent pentru cercetarea acestuia, împreună cu procesul-verbal care s-ar fi încheiat în acest scop. Contrar susținerilor recurentei, se constată din lecturarea considerentelor deciziei atacate că instanța de apel nu a condiționat valabilitatea cererii de denunțare a falsului de formularea unei plângeri penale cu privire la infracțiunea de fals, ci a reținut neformularea unei plângeri penale de către reclamantă ca un argument în conturarea situației de fapt, potrivit căreia poziția constantă a reclamantei a fost în sensul că a exprimat acordul pentru edificarea construcției în acea configurare, deci că înscrisul are conținutul asumat de aceasta prin semnarea în fața notarului public, însă declarația a fost dată în contextul unei reprezentări eronate a lucrărilor pentru realizarea cărora era necesar acordul. Relativ la critica vizând neîndeplinirea condițiilor procedurii falsului, se reține că prin cererea modificatoare depusă la primul termen de judecată în fața Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta a înțeles să solicite parcurgerea procedurii denunțării ca fals a înscrisurilor contestate, în temeiul dispozițiilor art. 304 din C. proc. civ., fără a preciza înscrisurile defăimate și fără a motiva cererea depusă, instanța de apel constatând în mod corect că această cerere cuprinde doar precizarea că parcurgerea procedurii este solicitată pentru susținerea motivului de nulitate constând în menționarea în fals a unui regim de înălțime diferit de cel comunicat reclamantei la momentul luării acordului, iar denunțarea înscrisului reprezentat de declarația autentificată sub nr. x/2018 a fost făcută în cadrul notelor scrise depuse la data de 23 iulie 2020, la solicitarea instanței de a face precizări sub acest aspect, în condițiile în care înscrisul constând în declarația autentificată sub nr. x/2018 a fost anexat cererii de chemare în judecată de către reclamantă. Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 1207 C. civ., potrivit cărora este prezumat absolut, inter alia, caracterul esențial al erorii asupra calităților substanțiale ale obiectului prestației ori ale altei împrejurări considerate esențiale de către parte, în absența căreia actul nu s-ar fi încheiat, precum și asupra identității persoanei ori asupra unei calități a acesteia, în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat și susține că, în speță, eroarea a fost una esențială și determinantă, întrucât atât identitatea celor care urmau a construi, cât și înălțimea imobilului au reprezentat elemente esențiale atunci când s-a procedat la autentificarea actelor juridice atacate. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei A. de anulare a declarației autentificate sub nr. x din 5.02.2018 de notar public E., precum și a declarației autentificate sub nr. x din 17.08.2017 de notar public F., pentru vicierea consimțământului prin eroare și dol. Relativ la eroare, aceasta este definită ca fiind falsa reprezentare a realității de către una dintre părți la încheierea unui contract, cu privire la unul dintre elementele acelui contract. Pentru a fi în prezența viciului de consimțământ al erorii trebuie întrunite condițiile prevăzute în articolele nr. 1207-1208 din C. civ. Potrivit dispozițiilor art. 1207 C. civ., "(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului. (2) Eroarea este esențială: 1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat; 3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat." Aceste prevederi reglementează ipoteza în care consimțământul este exprimat, dar acesta este alterat de neputința/incapacitatea persoanei în cauză de a aprecia, sub toate aspectele, consecințele unui astfel de consimțământ, situație sancționabilă cu nulitatea relativă a unui act încheiat în aceste condiții. Una dintre condițiile intrinseci viciului erorii (eroarea să fie esențială) impune cerința potrivit căreia elementul asupra căruia poartă eroarea trebuie să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea contractului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. Ca orice viciu de consimțământ, eroarea trebuie dovedită. Așadar, dovada celor susținute trebuia să fie făcută de către partea ce o invocă, simplele afirmații ale acesteia nefiind suficiente în acest sens. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate prin prisma interpretării și aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 1207 C. civ. în analizarea caracterului determinant al elementelor indicate de recurentă, respectiv identitatea celor care urmau a construi și înălțimea imobilului, atunci când s-a procedat la autentificarea actelor juridice atacate. În urma analizei și sintezei probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că identitatea celor care urmau a construi nu a constituit un element esențial în absența căruia reclamanta nu și-ar fi dat consimțământul pentru construirea imobilului și nu ar fi fost de acord cu autentificarea declarației notariale, întrucât în cuprinsul declarației notariale nu au fost cuprinse precizări exprese în acest sens și nici nu s-a dovedit că o astfel de condiție ar fi fost exprimată de reclamantă. S-a apreciat că menționarea în cele două declarații a calității de soți a pârâților Crăciunescu nu face dovada că această calitate era esențială, în raport cu natura actului fiind firească inserarea calității de proprietari a părților, atât în privința reclamantei care își dădea acordul necesar în cazul lucrărilor de construire, cât și în privința pârâților persoane fizice, care urmau a se folosi de acest acord, precum și a calității de soți, cu precizarea regimului matrimonial. Totodată, în raport cu dispozițiile art. 27 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, al căror scop este acela de a proteja proprietarii vecini în cazul în care lucrările pot afecta rezistența mecanică și stabilitatea, securitatea la incendiu, igiena, sănătatea și mediul ori siguranța în exploatare, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu s-ar fi putut opune, cu temei, executării construcției noi pe considerente ce țin de persoanele care urmează a locui, de numărul acestora sau dacă fac parte dintr-o familie. Relativ la asigurările date de pârâți cu privire la neafectarea imobilului reclamantei de către noua construcție, instanța de apel a reținut că reprezintă un element esențial în exprimarea acordului reclamantei, însă nu s-a putut identifica sub ce aspect reclamanta ar fi fost în eroare și nici nu s-a constatat că s-ar fi invocat de către aceasta că ar fi suferit prejudicii în urma executării lucrărilor. Raportat la situația de fapt astfel stabilită de instanțele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1207 C. civ., reținând că, în cauză, reclamanta nu a putut dovedi o imagine subiectivă deformată a realității în sensul celor invocate. Se reține că dispozițiile textului legal anterior menționat reglementează situațiile în care este prezumat caracterul esențial al erorii, printre care și cea asupra calităților substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantiam) și asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absență căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam), însă această prezumție nu operează în sensul dorit de recurentă și nu dispensează partea care invocă o astfel eroare de a face dovada acestui fapt juridic stricto sensu. În speță, simplele alegații ale recurentei, în sensul în care a avut o falsă reprezentare a realității la încheierea declarațiilor notariale a căror anulare a solicitat-o, au fost apreciate ca nefiind nedovedite, astfel că nu puteau fi luate în considerare de către instanța de apel în scopul invalidării acestor acte. În egală măsură, sunt eronate argumentele invocate cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 1214 alin. (1) C. civ. vizând vicierea consimțământului prin dol, recurenta susținând că instanța de apel a apreciat greșit că transmiterea dreptului de proprietate către societatea pârâtă nu reprezintă o dovadă a faptului că intimații au urmărit ascunderea unor împrejurări pe care, dacă le-ar fi cunoscut reclamanta, nu ar fi consimțit în sensul celor cuprinse în cele două declarații. Recurenta învederează că elementul obiectiv al dolului, constând în manoperele dolosive ale intimaților, este reprezentat de omisiunea acestora de a prezenta reclamantei întregul plan prefigurat, respectiv transformarea imobilului într-un bloc de locuințe, în scop investițional, precum și de discuțiile prin care intimații i-au prezentat o situație de fapt contrară realității. Relativ la elementul subiectiv al dolului, susține că intenția intimaților este relevată de conduita adoptată imediat ce au obținut autorizația de construire, aceștia cesionând respectiva autorizație odată cu transferul dreptului de proprietate asupra imobilului către o societate constituită de intimați exclusiv în scopul edificării de construcții. Înalta Curte constată că dolul intervine, potrivit art. 1214 C. civ., atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene, manopere dolozive, pentru a induce în eroare; un element subiectiv (intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În conformitate cu art. 1214 alin. (4) C. civ., dolul nu se presupune, iar persoana care solicită anularea actului juridic, pe motiv că a avut consimțământul viciat prin dol, trebuie să facă dovada dolului. În acord cu prima instanță, curtea de apel a apreciat că nu s-a dovedit faptul că pârâții persoane fizice ar fi recurs la manopere dolosive în vederea obținerii acordului reclamantei pentru ridicarea la calcan a unei construcții cu o înălțime de P+2E+nivel mansardat. În privința transmiterii către pârâta B. S.R.L. a dreptului de proprietate asupra terenului și a tuturor drepturilor și obligațiilor ce decurg din certificatul de urbanism, autorizația de desființare și autorizația de construire obținute de pârâții persoane fizice prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 13 iulie 2018, instanța de apel a apreciat că nicio probă administrată nu conduce la concluzia că pârâții prefigurau încheierea acestui contract și că au ascuns această intenție cu scopul determinării reclamantei să își exprime acordul necesar eliberării autorizației de construire. Recurenta critică considerentele instanței de apel cu privire la situația de fapt reținută prin raportare la probele administrate, iar prin argumentele expuse în sprijinul tezei sale, cu privire la existența viciilor de consimțământ ale erorii și dolului, aceasta tinde la o reinterpretare a situației de fapt, însă o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, control limitat la verificarea legalității deciziei, nu și a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. Instanța de recurs nu are deci competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a analiza legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost reținută, deoarece maniera în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. Pe cale de consecință, reținând concluziile instanței devolutive asupra acestei situații de fapt în sensul că, în cauză, reclamanta nu a putut dovedi vicierea consimțământului reclamantei prin dol, Înalta Curte constată că susținerile recurentei vizând încălcarea dispozițiilor art. 1214 C. civ. sunt nefondate și le va respinge în consecință. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1857A din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1510,93 RON către intimați, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.