ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 799/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 21 februarie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanta S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâții Birou Notar Public "C." și D. S.A. (succesoarea în drepturi a E. SA), solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunța să constate nulitatea actului juridic "declarație" autentificat sub nr. x/06.03.2015 de biroul notarial pârât, cu consecința repunerii părților în situația anterioară emiterii documentului anulat; să oblige pe pârâtă la radierea înscrierii documentului anulat în cartea funciară nr. x Giurgiu; să suspende efectele actului juridic "declarație" până la pronunțarea unei hotărâri definitive și executorii în cauză.

Prin sentința civilă nr. 7335 din 17 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 567 din 26 martie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Birou Notar Public "C.", ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

A admis în parte cererea și a constatat nulitatea actului juridic declarație, autentificat sub nr. x/06.03.2015 de biroul notarial pârât.

A repus părțile în situația anterioară emiterii documentului anulat.

A respins în rest cererea ca fiind neîntemeiată.

A obligat pe reclamantă la plata către pârâta C. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, pârâta D. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1508 A din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 567 din 26 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar "F." SPRL și cu intimatul-pârât Birou Notar Public "C..

A luat act că intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

A respins cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 1508 A din 19 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâta D. S.A. a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la 11 februarie 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că normele de drept material care gestionează materia sunt reprezentate de prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, care dispun că "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal."

În aprecierea părții, hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, instanța reținând, fără temei legal, că art. 36 din Legea nr. 85/2006 "nu prevede o altă sancțiune, măsura suspendării efectelor actului juridic nefiind de plano reglementată" și că art. 36 din Legea nr. 85/2006 se interpretează în sensul anularii acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului.

Principalul capăt de cerere al acțiunii viza constatarea nulității actului juridic declarație autentificată sub nr. x/06.03.2015, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, însă intimata nu a indicat nici o cauză de nulitate fie ea absolută sau relativă. Faptul este datorat lipsei unei asemenea sancțiuni în norma care reglementează materia, respectiv în Legea nr. 85/2006. În fapt singura sancțiune stabilită în mod expres de către legiuitor la art. 36 din Legea insolventei este cea a "suspendării procedurilor judiciare și extrajudiciare".

Față de acest aspect, recurenta susține că instanța de apel a plecat de la premisa că în cauza de față chestiunea litigioasă o constituie faptul de a stabili dacă declarația extrajudiciară de rezoluțiune dată de către pârâtă intră sub incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Din această perspectivă, se arată că premisa poate fi corectă numai în condițiile în care consideră declarația de reziliere ca fiind "o procedură extrajudiciară". Recurenta-pârâtă precizează că nu se află în această paradigmă, aspect combătut prin apărările anterioare. Dacă s-ar accepta că declarația de reziliere privește realizarea unor creanțe asupra debitorului și a bunurilor sale, se ridică problema stabilirii modului în care devin incidente prevederile art. 36 din Legea nr. 82/2006.

Chestiunea nu poate fi deci lămurită decât plecând de la norma legală în forma valabilă la 6 martie 2015, respectiv: "art. 36 - De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal."

Instanța de apel, deși inițial reține că norma de drept invocată prevede expresis verbis sancțiunea "suspendării" și mai apoi întărește argumentația susținând că: "chiar dacă în cuprinsul textului de lege nu s-a indicat sancțiunea nerespectării sale ca fiind nulitatea. (..)", totuși, apreciază în mod contradictoriu că de fapt sancțiunea este nulitatea absolută, reținând că: "art. 36 din Legea nr. 85/2006 legea civilă nu prevede o altă sancțiune, măsura suspendării efectelor unui act juridic nefiind de plano reglementată" .

Prin motivele de recurs recurenta susține încălcarea prevederilor de drept material de la art. 36 din Legea nr. 85/2006 odată cu stabilirea sancțiunii nulității declarației de reziliere, încălcare care nu se justifică în contextul în care instanța de apel nu poate invoca necunoașterea legii.

Un alt aspect vizează faptul că instanța a interpretat eronat aplicarea sancțiunii nulității în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, justificată de instanța de apel prin invocarea lipsei condițiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a declarației de reziliere.

Așadar, nu numai că instanța de apel a aplicat o altă sancțiune decât cea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006, după ce în prealabil a stabilit că incidența acestei norme constituie însăși chestiunea litigioasă, dar continuă pe aceeași linie, motivând cu temeiuri legale care nu sunt incidente speței de față, în sensul aplicării prevederilor art. 1.246 alin. (1) C. civ. pentru lipsa condițiilor la încheierea valabilă a declarației de reziliere.

Față de aceste aspecte, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel nu a arătat în fapt care sunt condițiile de valabilitate încălcate de către declarația de reziliere, drept pentru care, simpla indicare a unui temei de drept fără a demonstra modul în care a fost încălcat nu poate constitui o motivare pertinentă și concludentă la soluționarea litigiului în calea de atac a apelului.

În conformitate cu dispozițiile articolului 1.236 alin. (2) C. civ. cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. Or, prin emiterea declarației de rezoluțiune pârâta nu a încălcat nicio prevedere legală, documentul îndeplinind toate cerințele stipulate de articolul 1.552 C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că nici condiția impusă de art. 1.236 alin. (3) C. civ. cu privire la cauza imorală nu este îndeplinită pentru că nici intimata și nici instanța de apel nu au făcut dovada că prin emiterea declarației de rezoluțiune unilaterală D. S.A. ar fi încălcat în vreun fel bunele moravuri.

Teza este susținută și de dispozițiile exprese ale articolului 1.239 alin. (2) C. civ. unde se arată:

"Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară" fiind în sarcina intimatei să răstoarne această prezumție legala, lucru care nu s-a întâmplat neexistând nicio dovadă privind emiterea declarației cu încălcarea legii și a bunelor moravuri.

Legiuitorul a ales în mod expres să nu prevadă la art. 36 din Legea nr. 85/2006 sancțiunea nulității tocmai pentru a permite creditorilor reluarea procedurilor judiciare și extrajudiciare după încetarea stării de insolvență. În fapt, este bine-cunoscută practica instanțelor de a suspenda derularea, spre exemplu a procedurilor de executare silită începute împotriva debitorului insolvent. Legiuitorul a înțeles pentru alte cazuri prevăzute de Legea nr. 85/2006 mențiunea expresă a sancțiunii nulității precum sancțiunea aplicată actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor conform mențiunilor de la art. 20 lit. h).

Nu poate fi acceptată reținerea instanței de apel care arată că "Curtea reține că acțiunea a fost introdusă de către lichidator - este adevărat, în numele reclamantei, dar în temeiul dreptului consfințit de art. 1944 alin. (2) C. civ. -, iar potrivit art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006 una dintre atribuțiile acestuia este aceea a introducerii de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituiri și unor garanții acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor. Ca atare, lichidatorul nu este ținut să justifice vreun interes în introducerea unei acțiuni îndreptate împotriva unui act susceptibil de a prejudicia drepturile creditorilor."

Chiar dacă lichidatorul are într-adevăr aceste prerogative acordate prin lege, prezenta cauză nu are ca obiect anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor întemeiată pe prevederile art. 20 lit. h) sau art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006, iar acceptarea tezei propuse de către instanța de apel nu numai că demonstrează că instanța de apel a oferit mai mult decât s-a cerut cu încălcarea prevederilor art. 397 C. proc. civ., dar mai mult, se schimbă chiar cadrul procesual cu încălcarea prevederilor art. 478

2

coroborat cu art. 494

3

C. proc. civ., în condițiile în care acțiunea introductivă nu este întemeiată pe Legea nr. 85/2006, ci este o acțiune în anulare întemeiată pe prevederile C. civ. și pe Legea notarilor publici.

Așadar, instanța de apel nu avea un temei legal pentru a se pronunța în sensul constatării nulității declarației de reziliere, chiar și în scenariul unei diminuări cu titlu definitiv al patrimoniului intimatei reclamante.

Instanța de apel putea doar să se pronunțe în sensul suspendării rezilierii, cu menținerea contractului de vânzare cumpărare autentificat cu nr. x/17.11.2011 și obligarea intimatei la plata ratelor de preț restante, situație similară cu suspendarea procedurii de vânzare la licitație publică în cadrul executării silite imobiliare.

Mai mult decât atât, prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de fond a încălcat prevederile art. 6 C. proc. civ., respectiv a încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil, dovedind o lipsă de imparțialitate în dauna pârâtei D..

Se mai învederează că, în fapt, instanța de apel a reținut că "prima instanță nu putea să aibă în vedere echitatea", iar "punerea în balanță a vătămărilor suferite de părți nu are legătura cu acest concept".

Față de reținerea instanței de apel, tocmai vătămările suferite de către pârâtă prin neplata ratelor datorate de către intimată, reprezintă fundamentul declarației de reziliere. Susținerea instanței de apel reprezintă în fapt o îngrădire a dreptului pârâtei la apărare, care nu își mai poate astfel apăra drepturile de natura economică și nu își mai poate repara prejudiciile suferite pe calea exercitării drepturilor convenționale și legale.

Susținerea pârâtei se întemeiază pe faptul că pierderea suportată de către D. prin anularea deciziei de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare ar putea fi considerată fie diferența dintre suma de 433.360,00 RON și valoarea unei eventuale sume obținute în procedura de vânzare la licitație publica organizate de cate administratorul judiciar - în condițiile în care lipsa folosinței duce la degradarea imobilului și automat la diminuarea valorii de vânzare, în condițiile în care nu au nicio garanție ca imobilul se a vinde în cadrul procedurii de insolvență.

Așadar, pierderea suferită de pârâtă este mult mai mare decât pierderea suferită de către intimata-reclamantă, iar hotărârile instanței de fond și de apel trebuie să ia în considerare principiului echității tocmai pentru acest aspect.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

La 28 februarie 2020 C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală de folosință, fără calitate procesuală pasivă, respectiv respingerea cererii ca nefondată.

A precizat că nu ar trebui să figureze ca parte în dosar întrucât niciunul dintre actele vizate nu au fost autentificate de către notar C., ci de către un alt notar public - G.. Faptul că la data autentificării actelor era asociată cu notarii publici menționați sau că numele său figura primul în titulatura biroului notarial nu este de natură a atrage vreo justificare sau vreun interes.

Mai mult, nici contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 17.11.2011 nu a fost autentificat de către aceasta, ci de către un alt notar public, G..

De asemenea, nicăieri în cuprinsul actelor de procedură care au fost efectuate în acest dosar și care i-au fost comunicate nu se precizează numele notarilor care au autentificat aceste acte, ci se folosește o sintagmă generică "autentificat de biroul notarial pârât".

Faptul că la vremea autentificării actelor era asociată cu notarii publici susmenționați sau că numele său figura primul în titulatura biroului notarial în cadrul căruia funcționau notarii publici (a cărui denumire completă poate fi găsită în antetul încheierilor de autentificare), nu este de natură să atragă vreo justificare sau vreun interes, pentru ca celelalte părți ale acestui dosar să continue aceste demersuri.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 11 februarie 2021 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 1508A din 19 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește incidența motivului dec recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin urmare, cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat."

Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, aspecte ce însă nu se verifică în cauză, motiv pentru care susținerile recurentei legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat atât de recurentă, ce vizează ipoteza în care hotărârea "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce nu se verifica în cauza.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la considerentele reținute de instanța de apel în argumentarea soluției adoptate, precum și la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată ca nici acest motiv de casare nu este incident în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat/motivat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată.

Astfel, instanța de apel în motivarea/argumentarea soluției adoptate, în ceea ce privește situația de fapt a constatat că "prin declarația autentificată sub nr. x/06.03.2015 de B.N.P. "C.", H. S.A. (actuala D. S.A.) a declarat în mod unilateral rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2011 de notarul public G., prin care înstrăinase către intimata-reclamantă imobilul situat în Mun. Giurgiu, str. x, complex comercial I., județ Giurgiu, compus din teren în suprafață de 385 m.p. (suprafața rezultată din măsurătorile cadastrale fiind de 436 m.p., având numărul cadastral x) și construcțiile edificate pe acesta. Potrivit extrasului de pe site-ul Tribunalului Giurgiu, prin încheierea din 24.06.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014 a fost admisă cererea formulată de debitorul S.C. A. S.R.L. și în temeiul art. 27 și următoarele din Legea nr. 85/2006 s-a deschis procedura generală a insolvenței împotriva acestei debitoare".

În ceea ce privește litigiul pendinte, instanța de apel a constatat că aceasta vizează "dacă declarația extrajudiciară de rezoluțiune dată de apelanta-pârâtă, ce a avut drept consecință reintrarea în patrimoniul său unui bun pe care anterior îl înstrăinase debitoarei, intră sub incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau a bunurilor sale".

Din această perspectivă, instanța de apel și-a argumentat/motivat soluția adoptată reținând că " având în vedere formularea largă folosită de către legiuitor, și anume "acțiuni extrajudiciare … pentru realizarea creanțelor … asupra debitorului sau a bunurilor sale", constatând că " acesta se referă la orice fel de act juridic încheiat de un creditor care are drept efect realizarea creanței sale prin dobândirea unui element al patrimoniului debitorului. Or, un asemenea act este și declarația unilaterală de rezoluțiune ce formează obiectul litigiului, prin care, în contul ratelor de preț scadente, apelanta-pârâtă și-a însușit (în baza unei prevederi contractuale, aspect nerelevant însă în context) un bun aflat anterior în proprietatea debitoarei. În al doilea rând, deși textul de lege folosește termenul "se suspendă", aceasta nu înseamnă că se aplică numai acțiunilor judiciare sau extrajudiciare aflate în curs de desfășurare la data deschiderii procedurii, ci, cu atât mai mult, în cazul acțiunilor ulterioare, rațiunea fiind aceeași".

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel în argumentarea/motivarea soluției pronunțate a mai reținut că "acțiunea a fost introdusă de către lichidator - este adevărat, în numele reclamantei, dar în temeiul dreptului consfințit de art. 1944 alin. (2) C. civ., iar potrivit art. 25 lit. c) din Legea nr. 85/2006 una dintre atribuțiile acestuia este aceea a introducerii de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituirii unor garanții acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor. Ca atare, lichidatorul nu este ținut să justifice vreun interes în introducerea unei acțiuni îndreptate împotriva unui act susceptibil de a prejudicia drepturile creditorilor. În fine, într-un domeniu în care există un text de lege expres (art. 36 din Legea nr. 85/2006), prima instanță nu putea să aibă în vedere echitatea, astfel cum rezultă din art. 1 C. civ.:

"(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului. (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului", iar potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția din proces, astfel că punerea în balanță a vătămărilor suferite de părți nu are legătură cu acest concept.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material indicat de recurentă din perspectiva faptului că instanța a interpretat eronat aplicarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, Înalta Curte reține că nici acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauza dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din criticile cuprinse în cererea de recurs, nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau apreciat greșit vreo normă de drept material în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau a bunurilor sale, precum și în condițiile în care prin încheierea din 24.06.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Giurgiu, împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L. a fost deschisă procedura insolvenței în temeiul art. 27 și următoarele din Legea nr. 85/2006, iar prin declarația autentificată (obiect al litigiului pendinte) sub nr. 516 de B.N.P. "C.", H. S.A. (actuala D. S.A.) a declarat în mod unilateral rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2011 de notarul public G., prin care înstrăinase către intimata-reclamantă imobilul situat în Mun. Giurgiu, str. x, complex comercial I., județ Giurgiu, compus din teren în suprafață de 385 m.p. (suprafața rezultată din măsurătorile cadastrale fiind de 436 m.p., având numărul cadastral x) și construcțiile edificate pe acesta.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 1508 A din 19 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 1508 A din 19 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2021.