ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1021/2020

Ședința publică din data de 03 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 26 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/7 mai 1990, de fostul Notariat de Stat Giurgiu.

În drept, au fost indicate prevederile art. 679, 681 - 684 din C. civ. de la 1864, dispozițiile art. 1650, art. 1246 și art. 1179 din același act normativ, Legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 28 iunie 1921 și Legea nr. 319/1944.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 31 martie 2012, pârâtul C. a decedat, iar, la data de 22 februarie 2017, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a pârâtelor D. și E..

Prin sentința civilă nr. 2193/02 mai 2017, Judecătoria Giurgiu a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de reclamant, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Prin decizia civilă nr. 83/25 aprilie 2018, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 07 mai 1990, de fostul Notariat de Stat Giurgiu, și a dispus restabilirea situației anterioare încheierii acestuia.

Împotriva sentinței civile nr. 83/25 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, au formulat apel pârâtele B., D. și E., prin care au solicitat admiterea căii de atac, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 466 C. proc. civ.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de apelantele-pârâte, ca nefondat.

Prin decizia nr. 326A/11 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 83 din 25 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârâte, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a hotărârii instanței de fond.

În drept, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii din perspectiva faptului că instanța a reținut calitatea de unică moștenitoare a soției supraviețuitoare F., cu consecința excluderii copiilor minori de la moștenirea tatălui lor.

De asemenea, a apreciat ca hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei având în vedere reținerea incidenței dispozițiilor speciale în materia succesorală, cuprinse în Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepționale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război și în Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, dispoziții legale care nu se regăsesc în sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, în încheierea de îndreptate eroare materială și nici în contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat.

În continuare, recurentul-reclamant a solicitat să se aibă în vedere faptul că aceste dispoziții legale nu au fost invocate în fața instanței de fond, și, de asemenea, nu au fost aduse probe din care să rezulte că autorul G. a decedat pe front, astfel cum a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 1111/15 noiembrie 1957, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Oltenița, în sensul că a interpretat în mod eronat, în raport de dispoziții legale care nu erau aplicabile în cauză și care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii (respectiv Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepționale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război și Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor), calitatea și titulatura autoarei F. - soție a moștenitorului decedat și tutore al copiilor minori H. și I., ca fiind unica moștenitoare, copiii fiind excluși de la moștenirea tatălui lor, ceea ce echivalează cu modificarea sentinței civile nr. 1111/15 noiembrie 1957, sus-menționată, modificare care ar fi putut avea loc doar prin promovarea căilor extraordinare de atac.

În opinia recurentului-reclamant, în mod legal Tribunalul Giurgiu, respectând autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești definitive, în concordanță cu sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, astfel cum a fost completată de Judecătoria Oltenița, prin încheierea din 26 martie 2018 (care face parte integrantă din hotărârea din 1957), a reținut că aceasta nu îi conferă calitatea de unică moștenitoare autoarei J. și nu îi exclude pe copiii minori de la moștenirea tatălui lor.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prin raportare la reținerea incidenței dispozițiilor Legii nr. 609/1941 și ale Legii nr. 319/1944, în contextul în care aceste dispozițiile legale nu sunt incidente în cauză și nu se regăsesc în sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Oltenița, în încheierea de îndreptare eroare materială sau în contractul de vânzare a cărui anulare s-a solicitat.

Totodată, a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1294, art. 480, art. 640, art. 1310, art. 475 și art. 966 C. civ., dispoziții legale reținute în mod corect de instanța de fond la pronunțarea hotărârii.

La data de 11 iunie 2019, intimatele-pârâte B. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 1 aprilie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 326 A din data de 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a stabilite termen de judecată în ședință publică, la data de 3 iunie 2020, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat a fost încheiat în anul 1990 între vânzătoarea J. (mama reclamantului și a pârâtei B.) și cumpărătoarea B., căsătorită cu C., având ca obiect casa de locuit și terenul în suprafață de 8661 mp, amplasate în comuna Hotarele, județul Giurgiu, în cuprinsul actului făcându-se mențiunea că "imobilul înstrăinat a fost dobândit de vânzătoare prin moștenire de la defunctul soț G. și prin edificarea construcției în anul 1958, așa cum a revenit, în întregime, vânzătoarei în baza sentinței civile nr. 1111/1957, pronunțată de Tribunalul Oltenița."

Prima instanță a reținut că, potrivit sentinței civile nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată de Judecătoria Oltenița, la 26 martie 2018, de pe urma defunctului G., decedat în anul 1944, au rămas, ca moștenitori legali, minorii Ion și Maria, având ca tutore pe F., iar ca avere locul de casă cu suprafața de 8660 mp amplasat în comuna Hotarele, casă de locuit, teren arabil, anexe și bunuri mobile.

Prin urmare, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată, constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 07 mai 1990, de fostul Notariat de Stat Giurgiu, pornind de la premisa că vânzătoarea nu avea calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului înstrăinat.

Instanța de apel, investită prin apelul declarat de pârâte, a apreciat că interpretarea făcută de tribunal cu privire la lipsa calității de proprietar a vânzătoarei nu este legală, având în vedere sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată de Judecătoria Oltenița la data de 26 martie 2018, în dosarul nr. x/2018, care are regimul juridic al unei hotărâri definitive și irevocabile și din care rezultă că vânzătoarea J. a stat în procesul din 1957 în calitate de soție a moștenitorului G. și tutore al minorilor H. și I..

Așadar, pe baza mențiunilor cuprinse în încheierea din 26 martie 2018, pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/2018, curtea de apel a reținut că, în procesul de partaj succesoral care a făcut obiectul dosarului nr. x/1957 (soluționat prin sentința civilă nr. 1111/15 noiembrie 1957, pronunțată de fostul Tribunalul al Raionului Oltenița), obiectul material al prezentului litigiu a fost atribuit vânzătoarei F. în dublă calitate (pe de o parte, soție a lui K. și, pe de altă parte, tutore al copiilor minori), iar nu doar în calitate de tutore al minorilor.

În argumentarea acestei concluzii, instanța de apel a arătat că, pe lângă faptul că această dublă calitate în care J. a figurat în litigiul de partaj soluționat în 1957 a fost statuată în mod clar în anul 2018, prin îndreptarea erorii materiale (dar nu în sensul înlăturării calității de soție supraviețuitoare cu vocație la moștenitoare a vânzătoarei J., ci în sensul statuării și a calității acesteia de tutore al minorilor), nemaiputând fi contrazisă juridic în prezentul litigiu, conform dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., această statuare corespunde și reglementărilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii lui K. (1944) în ceea ce privește drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor.

Pornind de la un aspect pe care l-a considerat a nu fi fost contestat de părți, respectiv acela că autorul comun K. a decedat pe front în 1944, instanța de apel a făcut analiza dispozițiilor pe care le-a considerat relevante în materia dreptului succesoral al soțului supraviețuitor, cu referire la dispozițiile art. 652, art. 676 și art. 679 din C. civ. de la 1864, Legea nr. 319/10 iunie 1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor și Legea nr. 609/1941 pentru adoptarea unor măsuri excepționale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război (care la art. 12 conținea dispoziții privitoare la dreptul de moștenire al văduvelor de război).

În continuare, reținând că vânzătoarea J. era proprietara construcției edificate în 1958 (ulterior deschiderii sucesiunii defunctului G.) și deținea o cotă-parte de 1/3 din terenul aflat în litigiu, instanța de apel a constatat că situația din speță se circumscrie vânzării lucrului altuia de către unul dintre coindivizari.

Prin raportare la dispozițiile legale incidente din perspectiva aplicării legii în timp, curtea de apel a reținut că sancțiunea acestei operațiuni nu constă în anularea actului juridic astfel încheiat, ci acesta este supus condiției rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă cu ocazia partajului, în lotul altui proprietar.

S-a arătat că, în ipoteza atribuirii bunului, în cadrul procesului de partaj, vânzătorului, contractul rămâne valabil, dreptul cumpărătorului consolidându-se ca efect al caracterului declarativ (care se produce cu efect retroactiv) al partajului, consacrat de art. 786 din C. civ. de la 1864.

A conchis curtea de apel că vânzarea bunului aflat în indiviziune de către un singur coindivizar nu este lovită de nulitate, ci este supusă condiției rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă, cu ocazia partajului, în lotul altui coproprietar.

În raport de aceste considerente ale curții de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate în recurs.

În acest sens, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a susținut în mod eronat că instanța de apel ar fi reținut calitatea de unică moștenitoare a soției supraviețuitoare J., cu consecința excluderii copiilor minori de la moștenirea tatălui lor.

În realitate, așa cum rezultă din considerentele expuse, spre deosebire de tribunal, care a apreciat că vânzătoarea J. nu avea calitate de proprietar asupra imobilului înstrăinat, aceasta fiind doar reprezentantul legal al copiilor minori, instanța de apel a reținut că vânzătoarea avea calitatea de coproprietar în cotă de 1/3 asupra terenului (dobândit prin moștenire în calitate de soție supraviețuitoare - văduvă de război) și de proprietar al construcției edificate pe acest teren în anul 1958.

Împrejurarea că, pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă de curtea de apel nu are semnificația recunoașterii de către această instanță, soției supraviețuitoare a defunctului G., a calității de unic moștenitor al acestuia.

Așa cum rezultă cu evidență din considerentele curții de apel, calitatea celor doi copii minori ai defunctului, de moștenitori ai acestuia, nu a fost negată de instanța de apel, disputa judiciară purtând, în realitate asupra calității de moștenitor a soției supraviețuitoare.

Respingerea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de un singur coproprietar, prin care terenul aflat în proprietate comună a fost înstrăinat, nu are semnificația negării calității recurentului-reclamant de moștenitor al tatălui său.

Însă, fiind vorba despre o vânzare a lucrului altuia, sancțiunea nu este anularea actului juridic ci, așa cum a arătat și instanța de apel, vânzarea este supusă condiției rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă, cu ocazia partajului, în lotul altui coproprietar.

Prin urmare nu se poate reține că, sub acest aspect, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în considerarea existenței unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate.

De asemenea, nu pot fi primite criticile formulate în dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, prin care recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei având în vedere că dispozițiile speciale în materia succesorală, cuprinse în Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepționale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război și în Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, au fost reținute ca fiind incidente în speță deși nu se regăsesc în sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, în încheierea de îndreptate eroare materială sau în contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat și nici nu au fost invocate în fața instanței de fond.

Astfel, Înalta Curte reține că, în circumstanțele concrete ale speței, în care motivul determinant al cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare a fost acela al lipsei calității de proprietar a vânzătoarei, derivată din lipsa calității de moștenitoare a soțului decedat la data de 5 mai 1944, considerentele cuprinse în decizia recurată, care vizează examinarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepționale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război și în Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, nu pot fi considerate străine de natura pricinii.

Împrejurarea că aceste dispoziții nu sunt menționate în sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, în încheierea de îndreptate eroare materială sau în contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat nu înseamnă că acestea nu pot fi incidente în speță.

În acest sens, este de menționat că legătura unei situații juridice cu ipoteza normei care o reglementează nu este condiționată de inserarea acesteia în anumite acte procedurale, instanța de judecată având competența de a examina prevederile legale pe care le apreciază a fi incidente cauzei, cu respectarea limitelor învestirii sale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile și dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind însă obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

În plus, învestirea instanței nu trebuie raportată numai la cererile și susținerile reclamantului, ci și la cererile și apărările formulate de pârâte.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că dispozițiile legale evocate au legătură cu cauza, iar instanța de apel a respectat limitele învestirii, având în vedere criticile formulate în apel, prin care au fost invocate prevederile art. 12 din Legea nr. 609/1941, precum și dispozițiile art. 22 C. proc. civ.,

În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 319/1944, Înalta Curte reține că acestea au fost deduse judecății, în ansamblul său, prin chiar cererea de chemare în judecată.

Examinând, în continuare, criticile prin care recurentul-reclamant a susținut că nu au fost administrate probe din care să rezulte că autorul G. a decedat pe front, astfel cum a reținut instanța de apel, Înalta Curte reține că, potrivit mențiunilor cuprinse în încheierea de dezbateri din data de 18 februarie 2019, care fac dovadă deplină în condițiile art. 270 C. proc. civ., coroborate cu art. 269 alin. (2) din același act normativ, fiind interpelat de curtea de apel cu privire la decesul autorului său, intimatul-reclamant A. a declarat că tatăl său a participat la război și a murit pe front.

Or, această recunoaștere are, în sensul art. 348 și 349 alin. (1) C. proc. civ., valoarea unei mărturisiri judiciare, care face dovada deplină împotriva celui care a făcut-o.

În consecință, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 1111/15 noiembrie 1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, în sensul că a interpretat în mod eronat, în raport de dispoziții legale care nu erau aplicabile în cauză și care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii (respectiv Legea nr. 609/1941 și Legea nr. 319/1944), calitatea și titulatura autoarei J. - soție a moștenitorului decedat și tutore al copiilor minori H. și I., ca fiind unica moștenitoare, cu consecința excluderii copiiilor de la moștenirea tatălui lor, ceea ce ar echivala cu modificarea nelegală a sentinței civile nr. 1111/15 noiembrie 1957, Înalta Curte reține că nu pot fi primite.

Așa cum s-a arătat cu prilejul examinării primului motiv de recurs, calitatea recurentului-reclamant de moștenitor al tatălui său a fost recunoscută de ambele instanțe de fond.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, recunoașterea dublei calități a autoarei J., de soție supraviețuitoare și de tutore al copiilor minori a fost făcută de instanța de apel tocmai în considerarea dezlegărilor cuprinse în hotărârea judecătorească evocată; dar, recunoașterea acestei duble calități i-a conferit acesteia calitate de moștenitor, nu de unic moștenitor, cum în mod greșit a susținut recurentul-reclamant.

Calitatea de tutore al minorilor nu conferea autoarei J. un drept propriu asupra cotelor-părți din moștenire recunoscute minorilor, în calitate de descendenți.

Pe de altă parte, conform statuărilor cuprinse în sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, astfel cum a fost îndreptată de Judecătoria Oltenița, prin încheierea din 26 martie 2018, nu se poate aprecia că sentința pronunțată de Tribunalul Giurgiu, prin care s-a reținut că autoarea J. nu justifica un drept propriu la moștenirea soțului predecedat, ar respecta în realitate autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească mai sus menționată.

Cu referire la criticile întemeiate în drept pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prin raportare la reținerea incidenței dispozițiilor Legii nr. 609/1941 și ale Legii nr. 319/1944, respectiv că au fost încălcate dispozițiile art. 1294, art. 480, art. 640, art. 1310, art. 475 și art. 966 C. civ., prevederi care ar fi fost reținute în mod corect de prima instanță la pronunțarea hotărârii, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Înalta Curte constată că prima teză a criticii a fost susținută din perspectiva faptului că dispozițiile Legii nr. 609/1941 și ale Legii nr. 319/1944 nu se regăsesc în sentința civilă nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, în încheierea de îndreptare eroare materială sau în contractul de vânzare a cărui anulare s-a solicitat.

Această critică a fost analizată cu prilejul examinării motivelor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere că nu au fost dezvoltate motive de recurs prin care să fie combătut raționamentul instanței de apel cu privire la aplicarea în speță a normelor legale evocate, criticile fiind susținute doar din perspectiva nemenționării lor în înscrisurile la care recurentul-reclamant a făcut referire, Înalta Curte constată că nu se impun considerente suplimentare sub acest aspect, cu atât mai mult cu cât, sub aspectul examinat, considerentele curții de apel nu au fost elaborate în aplicarea directă a normelor care conferă calitate de moștenitor soției supraviețuitoare, ci în explicitarea conținutului sentinței civile nr. 1111/1957, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Oltenița, astfel cum a fost rectificată, care a recunoscut acest drept autoarei J..

De asemenea, nu se impun considerente suplimentare cu referire la dispozițiile art. 1294, art. 480, art. 640, art. 1310, art. 475 și art. 966 C. civ., pe care recurentul-reclamant le-a enunțat, fără să dezvolte în concret aspecte de nelegalitate.

Pentru toate aceste considerente, constatând că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 Cod procedură, invocate de recurentul-reclamant, nu sunt incidente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 3532 RON, pentru care recurentul-reclamant a beneficiat de scutire, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 326A din 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 3532 RON rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2020.