ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5093/2018

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 5 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței:

1) obligarea pârâtei la plata sumei de 23.272 RON contravaloarea facturilor fiscale nr. x/24.04.2014, nr. x/23.04.2014 și nr. NGC 2881 din 28.04.2014, cu titlu de despăgubiri pentru lucrări de construcții-montaj la gard, lucrări de refacere a sistemului de udare a gazonului și lucrări de refacere a gazonului, ca urmare a distrugerilor provocate de pârâtă în urma intervenției din luna decembrie 2013 la conducta de alimentare cu apa DN1400 ce subtraversează terenul acestuia din sat Florești, comuna Florești str. x, jud. Cluj;

2) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei de 23.272 RON de la pct. 1 începând cu data de 01.05.2014 și până la achitarea integrală și efectivă; 3) obligarea pârâtei la plata sumei de 30,50 RON contravaloarea facturilor fiscale nr. x/30.06.2014 și x/11.07.2014 cu titlu de despăgubiri reprezentând cheltuieli cu corespondența comunicată acesteia;

4) obligarea pârâtei la plata dobânzii asupra sumei de 30,50 RON începând cu data de 11.07.2014 și până la achitarea integrală și efectivă;

5) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1376/2017 din 28 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2014 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și a fost obligată pârâta la plata sumei de 23.214,96 RON reprezentând despăgubiri, la plata dobânzii legale asupra sumei de 23.214,96 RON începând cu data de 5 mai 2014 și până la achitarea integrală și efectivă, la plata sumei de 30,50 RON contravaloarea facturilor fiscale nr. x/30.06.2014 și x/11.07.2014, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata dobânzii asupra sumei de 30,50 RON începând cu data de 11.07.2014 și până la achitarea integrală și efectivă.

Totodată a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 6128,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului, onorariul avocațial și taxa judiciară de timbru parțială.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului și schimbarea hotărârii, în sensul de a se acorda doar suma de 8.640 RON din suma de 23.214,96 RON de a se respinge plata sumei de 14.576,96 RON (diferența de la 8.640 RON până la 23.214,96 RON) și a dobânzilor legale, reprezentând despăgubiri dispuse de instanța de fond și a se reduce suma de 6.128,58 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, onorariu avocat timbru.

Prin completarea la cererea de apel apelanta a atacat și încheierea pronunțată în ședința publica din 25 aprilie 2017, prin care s-a completat dispozitivul sentinței civile nr. 1376/2017, admițându-se plata sumei de 800 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamatului, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul de a se respinge ca nefondată solicitarea reclamantului de obligare a acesteia la daune morale de 800 euro.

Prin decizia civilă nr. 1351/2018 din 12 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă a fost admis apelul declarat de B. S.A. împotriva încheierii civile din 25 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care o schimbă în parte în sensul reducerii daunelor morale de la 800 euro la 1000 RON.

A fost respins apelul declarat de B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1376/2017 din 28 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, fiind obligată apelanta B. S.A. să plătească intimatului A. suma de 1400 RON, cheltuieli de judecată parțiale, în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj. MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ

Prin adresa emisă la 6 septembrie 2018, Tribunalul Cluj a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1351/2018 din 12 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 10 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Cluj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Cluj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1351/2018 din 12 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2018.