ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1570/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 02.04.2015 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 106.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. la data plății, reprezentând despăgubiri echivalente cu valoarea terenului în suprafață de 2880 mp, situat în Florești, județul Cluj, înscris în C.F. nr. x Florești, sumă la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la achitarea integrală, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 397/22.09.2017, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți pe calea întâmpinării, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 54.720 euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând despăgubiri echivalente cu contravaloarea imobilului-teren în suprafață de 2.880 mp, situat în Florești, jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x Florești, nr. cadastral x, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la achitarea integrală a acesteia; pârâții au fost obligați, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 6.887 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând taxă de timbru și onorariu expert principal F. și au fost compensate cheltuielile de judecată reprezentând onorarii de avocat.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 43/A/2018 din 1 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanții A., B. și C., a admis apelul declarat de pârâții D. și E. și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea; au fost obligați intimații A., B. și C. la plata către apelanții D. și E. a sumei de 8.069,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva deciziei din apel, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că întreaga analiză cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție are în vedere data la care s-a născut dreptul la acțiune al cumpărătorilor pentru a solicita rezilierea contractului pe care o califică ca fiind o executare indirectă, deși nu au învestit instanța cu o acțiune în reziliere, ci cu una în executarea prestațiilor prin echivalent, astfel că hotărârea a fost pronunțată în baza unor motive străine de natura pricinii, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, au subliniat că instanța a fost învestită cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâților, în calitate de succesori în drepturi ai promitentului vânzător, la executarea prin echivalent a obligației asumate, care nu mai poate fi executată în natură; astfel, au solicitat obligarea acestora la plata sumei reprezentând valoarea de circulație a terenului la data introducerii acțiunii, în temeiul art. 1073 - 1075 și art. 1082 - 1084 C. civ. de la 1864 (prevederi reluate în art. 1.530 din noul C. civ.), iar nu rezoluțiunea convenției și repunerea părților în situația anterioară, calificată de instanța de apel în considerentele hotărârii drept o acțiune în executare indirectă, pentru care dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea unui termen de 3 ani de la expirarea termenului stipulat de părți în antecontract pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Au arătat că acțiunea privind executarea prin echivalent nu are la bază simpla neexecutare de către părți a obligației de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare la momentul emiterii titlului de proprietate, ci imposibilitatea efectivă și totală de executare în natură a convenției.

Or, conform art. 1527 C. civ., creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o astfel de executare este imposibilă, astfel că, raportat la caracterul său subsidiar, dreptul la acțiune pentru o executare prin echivalent se naște la momentul la care executarea în natură a devenit imposibilă.

În opinia recurenților, în mod judicios a reținut prima instanță că, în speță, dreptul la acțiune pentru executarea prin echivalent s-a născut la momentul pronunțării Sentinței nr. 12035/18.11.2014, prin care Judecătoria Cluj a stabilit, cu putere de lucru judecat, că nu mai este posibilă perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, ca urmare a înstrăinării valabile a dreptului de proprietate asupra terenului de către succesorii promitentului-vânzător; așadar, de la data pronunțării deciziei sus-menționate au avut reprezentarea efectivă a imposibilității obiective de executare în natură a obligațiilor asumate prin antecontractului de vânzare-cumpărare din 7 martie 1994.

Au mai arătat recurenții că în mod contradictoriu a reținut curtea de apel că pe de o parte dreptul de a opta între o acțiune în prestație tabulară și una în executare indirectă subzista până la data pronunțării Sentinței nr. 12035/18.11.2014, iar pe de altă parte că termenul de prescripție extinctivă curge de la împlinirea a 3 luni de la data emiterii titlului de proprietate asupra terenului.

În acest context, au susținut că instanța de apel, în argumentarea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, a avut în vedere momentul nașterii dreptului la acțiune în rezilierea contractului (deși, raportat la natura de contract cu executare uno ictu, a actului juridic dedus judecății, sancțiunea care intervine este rezoluțiunea), făcând aplicarea prevederilor art. 1020 și 1021 din C. civ. de la 1864, deși acțiunea lor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1075 și următoarele din sus-menționatul Cod.

Au subliniat recurenții că instanța de apel nu a analizat momentul nașterii dreptului la acțiunea în executarea prin echivalent a obligației care a devenit imposibil de executat în natură și au solicitat să se aibă în vedere că, raportat la data la care s-a stabilit că executarea în natură nu mai este posibilă, prin Hotărârea nr. 12035/18.11.2014 a Judecătoriei Cluj, acțiunea înregistrată la 02.04.2015 a fost formulată în cadrul termenului de prescripție.

Intimații au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului; în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 28.03.2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului, situația de fapt presupune încheierea, între antecesorul intimaților și recurenți, a unui antecontract de vânzare-cumpărare a terenului în suprafață de 2.880 mp, situat în Florești, jud. Cluj, înscris în C.F. nr. x Florești, nr. cadastral x. Ulterior, bunul a cărui vânzare a fost promisă prin antecontract a fost transmis de intimați, prin contract autentic de vânzare-cumpărare, către numiții G. și H.

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea succesorilor promitentului vânzător la plata sumei de 106.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. la data plății, reprezentând despăgubiri echivalente cu contravaloarea terenului, sumă la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la achitarea integrală.

Acțiunea a fost admisă în parte de prima instanță, care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți, reținând, în esență, că dreptul la acțiune pentru executarea prin echivalent s-a născut la momentul pronunțării Sentinței nr. 12035/18.11.2014, prin care Judecătoria Cluj a stabilit, cu putere de lucru judecat, că nu mai este posibilă perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, ca urmare a înstrăinării valabile a dreptului de proprietate asupra terenului de către succesorii promitentului-vânzător.

În apel, sentința primei instanțe a fost schimbată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins ca prescrisă acțiunea.

Potrivit recurenților, decizia instanței de prim control judiciar este nelegală.

Astfel, au arătat că întreaga analiză a curții de apel cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție are în vedere data la care s-a născut dreptul la acțiune al cumpărătorilor pentru a solicita rezilierea contractului, pe care o califică ca fiind o executare indirectă, deși nu au învestit instanța cu o acțiune în reziliere, ci cu una în executarea obligației prin echivalent.

Au mai arătat că sunt contradictorii considerentele prin care curtea de apel a reținut că pe de o parte dreptul de a opta între o acțiune în prestație tabulară și una în executare indirectă subzista până la data pronunțării Sentinței nr. 12035/18.11.2014, iar pe de altă parte că termenul de prescripție extinctivă curge de la împlinirea a 3 luni de la data emiterii titlului de proprietate asupra terenului.

Înalta Curte constată că admițând apelul declarat de apelanții-pârâți și reformând sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, instanța de prim control judiciar a pronunțat o decizie cu încălcarea normelor de procedură, atât timp cât și-a fundamentat concluzia pe considerente potrivit cărora dreptul la acțiunea în reziliere și restituire a prețului s-a născut, conform clauzelor antecontractului, la trei luni de la emiterea titlului de proprietate.

În acord cu recurenții, Înalta Curte constată că aceste considerente sunt străine de natura cauzei.

Astfel, este adevărat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare s-a convenit că în ipoteza în care în termen de trei luni de la obținerea titlului de proprietate asupra terenului vânzătorul nu face formele pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, cumpărătorii au dreptul la rezilierea contractului, iar vânzătorul va restitui dublul prețului.

În speță însă, instanța nu a fost învestită cu o acțiune în rezoluțiune și restituire a dublului prețului, ci cu o cerere de obligare a succesorilor promitentului vânzător la executarea prin echivalent a obligației asumate, prin plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea terenului, ca urmare a imposibilității executării în natură a obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Așadar, analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva clauzei inserate în antecontract care vizează rezoluțiunea și restituirea dublului prețului, curtea de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat executarea prin echivalent a obligației de vânzare a terenului ce a făcut obiectul antecontractului.

Or, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, "obiectul și limite procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce dă expresie limitării efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat în primă instanță, "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)."

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că dezlegările instanței de prim control judiciar, care i-au fundamentat decizia de schimbare a sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă, sunt un efect al încălcării regulilor de procedură, motiv pentru care, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, în vederea unei noi judecăți, curții de apel, care urmează să reevalueze, prin prisma celor statuate în prezenta decizie, intervenirea prescripției dreptului material la acțiune și, în măsura în care va aprecia că acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, va trece la examinarea pe fond a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 43/A/2018 din 1 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - NN