ÎCCJ, decizie (scj.ro #82030)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82030) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în sistarea procedurilor de închiriere
și înstrăinare-privatizare a unui imobil, întemeiată pe
dispozițiile Legii nr.10/2001. Natura juridică a unei astfel de
acțiuni. Competența judecătoriei de a soluționa litigiul în
primă instanță.
Cuprins pe materii :
Drept procesual civil. Competență
materială. Acțiune în sistarea procedurilor de închiriere și
înstrăinare-privatizare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.
10/2001. Natura juridică a acțiunii. Competența
judecătoriei ca instanță de drept comun.
Index alfabetic :
Drept procesual civil.
-
Competența materială a
judecătoriei.
-
Soluționarea cauzei în fond de o
instanță
necompetentă.
Legea nr.10/2001 : art.21 alin.(1), alin.(2), alin.(5);
art.26 alin.(3)
Competența tribunalului, în soluționarea litigiilor ce derivă
din aplicarea Legii nr.10/2001, este reglementată prin dispozițiile
art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, republicată, ca lege specială, respectiv
de a soluționa numai contestațiile formulate împotriva deciziilor
sau, după caz, dispozițiilor emise în soluționarea
notificărilor formulate de persoanele îndreptățite.
Aceasta înseamnă că,
acțiunile în sistarea vânzării sau închirierii unor imobile,
întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, nu
aparțin în primă instanță tribunalului, întrucât nu orice
acțiune, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 este de
competența, în primă instanță, a tribunalului.
Natura
juridică a unei astfel de acțiuni, este una de drept comun și nu
se încadrează în dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001,
fiind de competența judecătoriei, ca instanță de drept
comun, în a cărei circumscripție se află imobilele, potrivit
art.13 C.proc.civ.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia civilă
nr.7033 din 25 octombrie 2007
Prin cererea înregistrată sub
nr.1666/30/2006 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantele W.M., N.S.M.,
N.M.D., în contradictoriu cu S.C. T.B. Buziaș S.A., au solicitat
instanței, să dispună obligarea pârâtei la sistarea procedurilor
de închiriere prin licitație sau alte forme de închiriere; sistarea
imediată a procedurilor de înstrăinare/privatizare, declanșate
de pârâtă asupra bunurilor; suspendarea de urgență a
procedurilor de licitație organizate anterior și nefinalizate asupra
închirierii imobilelor în cauză până la soluționarea
acțiunii și înscrierea și notarea litigiului în cărțile
funciare.
Prin sentința civilă nr.3036 din
21 noiembrie 2006, Tribunalul Timiș a respins acțiunea
reclamanților, reținând, în esență, că petitele 1, 2
și 3 din cererea de chemare în judecată sunt lipsite de obiect, iar
petitul 4 al cererii de chemare în judecată este inadmisibil.
Prin decizia civilă nr.229 din 19 aprilie
2007, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de
reclamantele W.M., N.S.M. și N.M.D., pentru următoarele considerente:
Acțiunea reclamantelor,
înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, a fost urmată imediat
de o cerere cu obiect identic (dedusă judecății în
procedură specială și derogatorie de la dreptul comun), a
ordonanței președințiale și care a fost respinsă prin
sentința civilă nr.2216 din 05 septembrie 2006 a Tribunalului
Timiș, deci anterior pronunțării sentinței apelate în
cauză, tocmai pentru faptul că reclamantele nu au dovedit
existența unor proceduri de înstrăinare/grevare a imobilului, în curs
de desfășurare sau iminente.
Prin sentința pronunțată în
prezenta cauză, conform dreptului comun, Tribunalul Timiș a respins
acțiunea reclamantelor pentru că acestea nu au făcut dovada
susținerilor lor.
Din probele dosarului, rezultă că
singura procedură de genul celor la care s-a făcut referire în
acțiune a constat în anularea de către pârâtă a licitației
câștigate de o terță societate, anterior promovării
acțiunii.
Cealaltă procedură, despre care
reclamantele afirmă că se impune controlul instanței, se
referă la închirierea unui imobil din Buziaș, însă s-a constatat
că nici în privința acesteia nu se poate admite acțiunea reclamantelor
pentru că ea vizează o procedură deja încheiată la data
înregistrării acțiunii, față de care nu se mai putea
dispune suspendarea.
S-a concluzionat că, problema
restituirii în natură a imobilelor nu este condiționată de
existența unor contracte de închiriere, ci de faptul dacă societatea
pârâtă a făcut sau nu obiectul unei privatizări legale până
la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, a cărei examinare
excede obiectul cauzei.
Împotriva acestei decizii civile, au
declarat recurs reclamantele W.M., N.S.M. și N.M.D.
În ședință publică,
Înalta Curte a pus în discuție din oficiu competența
soluționării litigiului în primă instanță, ca
aparținând judecătoriei în a cărei circumscripție se află
imobilele, în raport de natura litigiului.
Examinând recursul în raport de motivul de
ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.3 C.proc.civ.,
invocat din oficiu, în condițiile art.306 alin.(2) C.proc.civ., a
necompetenței de primă instanță a tribunalului în
soluționarea cauzei, instanța a constatat următoarele:
Acțiunea formulată de
reclamanți se întemeiază pe dispozițiile art.21 alin.(1),
alin.(2) și alin.(5) din Legea nr.10/2001 și privește, în
principal, sistarea procedurilor de închiriere și înstrăinare-privatizare,
asupra bunurilor menționate în cerere.
Potrivit art.21 alin.(5) din Legea
nr.10/2001, „sub sancțiunea nulității absolute, până la
soluționarea procedurilor administrative și, după caz, juridice,
generate de prezenta lege este interzisă înstrăinarea, concesionarea,
locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea,
locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere, în
beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub
orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții
notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.
În ceea ce privește competența
tribunalului, în soluționarea litigiilor ce derivă din aplicarea
Legii nr.10/2001, este reglementată prin dispozițiile art.26 alin.(3)
din Legea nr.10/2001, republicată, ca lege specială, respectiv numai
de a soluționa contestațiile formulate împotriva deciziilor sau,
după caz, dispozițiilor emise în soluționarea notificărilor
formulate de persoanele îndreptățite, ceea ce înseamnă că
acțiunile în sistarea vânzării sau închirierii întemeiate pe
dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, nu aparțin în
primă instanță tribunalului, întrucât nu orice acțiune,
întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, este de competența,
în primă instanță a tribunalului.
În speță, instanțele de fond
și apel au calificat corect natura juridică a acțiunii, ca fiind
de drept comun, însă tribunalul a soluționat cauza, deși aceasta
nu se încadra în dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001,
republicată, cu încălcarea competenței judecătoriei, ca
instanță de drept comun, în a cărei circumscripție se
află imobilele, potrivit art.13 C.proc.civ., respectiv a Judecătoriei
Lugoj, iar instanța de apel greșit a păstrat sentința
pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor
art.312 alin.(6) C.proc.civ., s-a admis recursul reclamantelor, s-a casat
decizia și sentința civilă și s-a trimis dosarul spre
judecare la judecătorie.