ÎCCJ, decizie (scj.ro #82030)

Acțiune în sistarea procedurilor de închiriere și înstrăinare-privatizare a unui imobil, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001. Natura juridică a unei astfel de acțiuni. Competența judecătoriei de a soluționa litigiul în primă instanță. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență materială. Acțiune în sistarea procedurilor de închiriere și înstrăinare-privatizare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Natura juridică a acțiunii. Competența judecătoriei ca instanță de drept comun. Index alfabetic : Drept procesual civil. - Competența materială a judecătoriei. - Soluționarea cauzei în fond de o instanță necompetentă.

Legea nr.10/2001 : art.21 alin.(1), alin.(2), alin.(5); art.26 alin.(3) Competența tribunalului, în soluționarea litigiilor ce derivă din aplicarea Legii nr.10/2001, este reglementată prin dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, republicată, ca lege specială, respectiv de a soluționa numai contestațiile formulate împotriva deciziilor sau, după caz, dispozițiilor emise în soluționarea notificărilor formulate de persoanele îndreptățite. Aceasta înseamnă că, acțiunile în sistarea vânzării sau închirierii unor imobile, întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, nu aparțin în primă instanță tribunalului, întrucât nu orice acțiune, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 este de competența, în primă instanță, a tribunalului.

Natura juridică a unei astfel de acțiuni, este una de drept comun și nu se încadrează în dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, fiind de competența judecătoriei, ca instanță de drept comun, în a cărei circumscripție se află imobilele, potrivit art.13 C.proc.civ. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.7033 din 25 octombrie 2007 Prin cererea înregistrată sub nr.1666/30/2006 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantele W.M., N.S.M., N.M.D., în contradictoriu cu S.C. T.B. Buziaș S.A., au solicitat instanței, să dispună obligarea pârâtei la sistarea procedurilor de închiriere prin licitație sau alte forme de închiriere; sistarea imediată a procedurilor de înstrăinare/privatizare, declanșate de pârâtă asupra bunurilor; suspendarea de urgență a procedurilor de licitație organizate anterior și nefinalizate asupra închirierii imobilelor în cauză până la soluționarea acțiunii și înscrierea și notarea litigiului în cărțile funciare.

Prin sentința civilă nr.3036 din 21 noiembrie 2006, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților, reținând, în esență, că petitele 1, 2 și 3 din cererea de chemare în judecată sunt lipsite de obiect, iar petitul 4 al cererii de chemare în judecată este inadmisibil. Prin decizia civilă nr.229 din 19 aprilie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele W.M., N.S.M. și N.M.D., pentru următoarele considerente: Acțiunea reclamantelor, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, a fost urmată imediat de o cerere cu obiect identic (dedusă judecății în procedură specială și derogatorie de la dreptul comun), a ordonanței președințiale și care a fost respinsă prin sentința civilă nr.2216 din 05 septembrie 2006 a Tribunalului Timiș, deci anterior pronunțării sentinței apelate în cauză, tocmai pentru faptul că reclamantele nu au dovedit existența unor proceduri de înstrăinare/grevare a imobilului, în curs de desfășurare sau iminente.

Prin sentința pronunțată în prezenta cauză, conform dreptului comun, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantelor pentru că acestea nu au făcut dovada susținerilor lor. Din probele dosarului, rezultă că singura procedură de genul celor la care s-a făcut referire în acțiune a constat în anularea de către pârâtă a licitației câștigate de o terță societate, anterior promovării acțiunii. Cealaltă procedură, despre care reclamantele afirmă că se impune controlul instanței, se referă la închirierea unui imobil din Buziaș, însă s-a constatat că nici în privința acesteia nu se poate admite acțiunea reclamantelor pentru că ea vizează o procedură deja încheiată la data înregistrării acțiunii, față de care nu se mai putea dispune suspendarea.

S-a concluzionat că, problema restituirii în natură a imobilelor nu este condiționată de existența unor contracte de închiriere, ci de faptul dacă societatea pârâtă a făcut sau nu obiectul unei privatizări legale până la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, a cărei examinare excede obiectul cauzei. Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs reclamantele W.M., N.S.M. și N.M.D. În ședință publică, Înalta Curte a pus în discuție din oficiu competența soluționării litigiului în primă instanță, ca aparținând judecătoriei în a cărei circumscripție se află imobilele, în raport de natura litigiului.

Examinând recursul în raport de motivul de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.3 C.proc.civ., invocat din oficiu, în condițiile art.306 alin.(2) C.proc.civ., a necompetenței de primă instanță a tribunalului în soluționarea cauzei, instanța a constatat următoarele: Acțiunea formulată de reclamanți se întemeiază pe dispozițiile art.21 alin.(1), alin.(2) și alin.(5) din Legea nr.10/2001 și privește, în principal, sistarea procedurilor de închiriere și înstrăinare-privatizare, asupra bunurilor menționate în cerere.

Potrivit art.21 alin.(5) din Legea nr.10/2001, „sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, juridice, generate de prezenta lege este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.

În ceea ce privește competența tribunalului, în soluționarea litigiilor ce derivă din aplicarea Legii nr.10/2001, este reglementată prin dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, republicată, ca lege specială, respectiv numai de a soluționa contestațiile formulate împotriva deciziilor sau, după caz, dispozițiilor emise în soluționarea notificărilor formulate de persoanele îndreptățite, ceea ce înseamnă că acțiunile în sistarea vânzării sau închirierii întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, nu aparțin în primă instanță tribunalului, întrucât nu orice acțiune, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, este de competența, în primă instanță a tribunalului.

În speță, instanțele de fond și apel au calificat corect natura juridică a acțiunii, ca fiind de drept comun, însă tribunalul a soluționat cauza, deși aceasta nu se încadra în dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, republicată, cu încălcarea competenței judecătoriei, ca instanță de drept comun, în a cărei circumscripție se află imobilele, potrivit art.13 C.proc.civ., respectiv a Judecătoriei Lugoj, iar instanța de apel greșit a păstrat sentința pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 alin.(6) C.proc.civ., s-a admis recursul reclamantelor, s-a casat decizia și sentința civilă și s-a trimis dosarul spre judecare la judecătorie.