ÎCCJ, decizie (scj.ro #85399)

Suspendarea executării actului administrativ. Condiții Legea nr.29/1990, art.9 Suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea acțiunii presupune întrunirea cumulativă a două condiții legale, privitoare la existența unor cazuri bine justificate și la iminența producerii unei pagube. (Secția de contencios administrativ, decizia nr.4388 din 4 decembrie 2003) Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr.542 din 16 aprilie 2003, a respins cererea formulată de Direcția Silvică Ialomița, privind suspendarea executării poziției 23 din anexa 5 a Hotărârii Guvernului nr.363 din 15 aprilie 2002, până la soluționarea acțiunii. S-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui caz bine justificat și nici a faptului că prin suspendarea executării actului s-ar putea preveni producerea unei pagube iminente; totodată, că, acțiunea a fost soluționată, în dosarul nr.332/1992, prin respingere.

Împotriva sentinței a declarat recurs Regia Națională a Pădurilor prin Direcția Silvică Slobozia, susținând, în esență, că se impune suspendarea executării Hotărârii Guvernului nr.362/2002, privind atestarea apartenenței la domeniul public al județului Brăila, precum și a municipiului orașelor și comunelor din județ, a Cabanei V., cuprinsă în anexa 5, întrucât aceasta este folosită prin destinație de către Direcția Silvică Ialomița. Recursul este nefondat. Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanței să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea acțiunii.

Or, în cauză, nu sunt întrunite cele două cerințe esențiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate și la iminența unei pagube. Astfel, din actele dosarului nu rezultă existența unui caz bine justificat și nici împrejurarea că prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr.362/2002, anexa 5 – poziția 23, reclamanta ar suferi o pagubă. De altfel, nici recurenta nu face referire la existența vreunei probe din care să rezulte cele două cerințe esențiale ale art.9 din Legea nr.29/1990, ci doar la faptul că, Cabana V., cu privire la care s-a dispus prin actul atacat, este folosită prin destinație de către Direcția Silvică Ialomița, ceea ce, evident, nu justifică modificarea soluției adoptate de prima instanță.

În consecință, recursul este nefondat și a fost respins.