ÎCCJ, decizie (scj.ro #85562)

Revizuire. Scrisoare de garanție bancară. Act nou. C.proc.civ., art.322pct.5 teza 1 Motivul de revizuire prevăzut de art.322pct.5 teza 1C.proc.civ. priveșe ipoteza stabilirii eronate a situației de fapt,ca urmare a neadministrării, ca mijloc de probă, a înscrisului doveditor,descoperit după darea hotărârii. Existența efectivă a srisorii de garanție bancară a fost dovedită ,în cauză,în raport cu dispozițiile art.174 C.proc.civ.,ce dau prevalență actului juridic,atestat de un înscris,iar nu sensului formal de suport material al actului sau faptului juridic.

(Completul de 9 judecători,decizia nr.28 din 17 februarie 2003) Tribunalul București , Secția comercială, prin sentința civilă nr.3245 din 11 iunie 1999, a admis acțiunea precizată de reclamanta S.C.”R.”SA și a obligat pârâta „B”.să plătească acesteia 30 milioane dolariS.U:A în echivalent în lei la data plății,reprezentând cheltuieli efectuate de relamantă pentru derularea exporturilor pe relația Irak,nepreluate la datoria publică, cu motivarea că recuperarea creanțelor, recunoscute de pârâtă, revin acesteia din urmă, așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză.

Prin decizia nr.2197 din 6 octombrie 1999,Curtea de Apel București , Secția comercială a respins apelul declarat de pârâtă,reținând că prima instanță a apreciat corect asupra calității procesuale pasive, conferită pârâtei de obligațiile asumate prin acordul bancar din 3 aprilie 1990. Curtea Supremă de Justiție , Secția comercială,prin decizia nr.3939 din 20 iunie 2001 a admis recursul declarat de pârâtă și apelul aceleiași părți, schimbând sentința primei instsnțe prin admiterea acțiunii. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că pârâta nu a făcut altceva decât să execute operațiunile bancare legate de efectuarea exporturilor, conform dispozițiilor Guvernului României, atât anterioare cât și posterioare revoluției din decembrie 1989 iar obligarea pârâtei la plata vreunei sume s-ar impune numai în cazul în care s-ar dovedi încasarea acesteia, fie din partea Republicii Irak, fie de la autoritățile române.

Pe de altă parte, menționarea reclamantei în lista anexă a H. G. nr.909/2000, reprezintă exclusiv o garanție a efectuării plății, în cazul obligării pârâtei pe cale judecătorească. Reclamanta SC "R." SA București a solicitat retractarea ultimei decizii, invocând ca motiv de revizuire descoperirea de înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică, prevăzut de art.322 pct.5 C. proc. civ.. In susținerea cererii de revizuirea deciziei din recurs ,reclamanta a invocat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ.de scrisoarea de garanție emisă de Ministerul Finanțelor cu nr.18.574 din 4 decembrie 2000 către B.C.R.(succesoare a pârâtei „B.”), în baza O.U.G.nr.131/2000 și a H. G. nr.909/2000.

Revizuienta a arătat că înscrisul face dovada recunoașterii creanței ce a făcut obiectul litigiului și totodată, a garantării acesteia, irevocabil și necondiționat, în numele și în contul statului, ca urmare a faptului că operațiunile din care rezultă paguba în litigiu au fost ordonate, cu începere din perioada 1983/1984, în baza acordurilor guvernamentale România-Irak. Pentru a dovedi existența înscrisului deținut de partea potrivnică cât și a refuzului acesteia de a-l produce și a imposibilității procurării lui, din cauze mai presus de voința sa, reclamanta a prezentat, odată cu cererea de revizuire, trei scrisori fax adresate în 2001 Guvernului României, Ministerului de Finanțe și Băncii Comerciale Române, prin care a solicitat confirmarea și eliberarea unei copii a actului invocat.

Prin decizia nr.5944 din 25 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție ., Secția comercială a admis cererea de revizuire și a schimbat decizia atacată ,respingând ca nefondat recursul declarat de pârâtă... Instanța a reținut că existența înscrisului este confirmată prin întâmpinarea pârâtei și prin scrisoarea acesteia din 5 iulie 2001, ca răspuns la scrisoarea reclamantei din 20 iunie 2001. Scrisoarea de garanție invocată, reprezintă, în sensul legii, un act nou pentru că nu a fost niciodată administrată sau folosită în scop probator pe parcursul procesului.Imposibilitatea prezentării scrisorii de garanție, deținută de partea potrivnică, este dovedită, pârâta refuzând cu rea credință să o pună atât la dispoziția părții interesate cât și la dispoziția instanței de revizuire.

Chiar în lipsa materială a actului care consemnează faptul nou ce se cere probat și anume eliberarea efectivă de către Statul Român către BCR a scrisorii de garanție pentru creanța nesatisfăcută a revizuientei, în valoare de 30milioane dolariSUA, instanța a socotit că este obligată să examineze valoarea sa probatorie, pe baza elementelor existente care o atestă, în coroborare cu celelalte probe administrate și în spiritul dispozițiilor procedurale aplicabile, indiferent că partea adversă, exercitându-și cu rea credință drepturile procedurale, refuză să înfățișeze judecății actul cerut. S-a susținut că prin imposibilitatea dovedirii în recurs a faptului nou, concretizat în garantarea reală a plății prin înscrisul menționat, instanța de recurs a fost împiedicată să constate opunerea și contestarea dreptului reclamantei la recuperarea sumei de la B. C. R, ca succesor de drept al „B”.

S-a declarat recurs în anulare, invocându-se motivul de casare prevăzut de art.330 pct.2 teza I C.proc.civ.,susținându-se că garanțiile prevăzute de lege, între care și scrisoarea invocată în litigiu,au preexistat datei pronunțării hotărârii criticate. Totodată încrisul nu îndeplinește celelalte condiții prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ.Astfel, nu se poate susține că înscrisul invocat era nou, în sensul că nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, de vreme ce atât părțile cât și instanțele cunoșteau existența garanțiilor bancare, iar această probă a fost discutată în proces și examinată de instanță. De asemenea, nu se poate susține că reclamanta s-a aflat în imposibilitatea prezentării în recurs a înscrisului invocat, de vreme ce acesta a fost emis în baza unor acte normative, iar scrisorile trimise în vederea eliberării scrisorii de garanție, au caracter de demersuri pro cauza ulterioare datei de soluționare a recursului.

Pe de altă parte, sub motivarea că lipsa scrisorii de garanție a obligat-o să examineze valoarea probatorie a acesteia în raport cu celelalte probe administrate în cauză, instanța de revizuire a repus încă odată în discuție problemele ce s-au dezbătut cu ocazia soluționării în fond a cauzei, ceea ce apare ca inadmisibil într-o cale de atac extraordinară de retractare.Rezultă că instanța de revizuire a omis să analizeze în ce măsură scrisoarea de garanție era determinantă, în sensul de a conduce prin ea însăși la o altă soluție decât cea pronunțată inițial, limitându-se doar a face referire la O.U.G. nr.131/2000 și la H. G. nr.909/2000. Or, aceste acte normative au fost examinate în mod riguros de către instanța de recurs, rezultând în mod indubitabil că prevederile lor nu puteau să influențeze soluția pronunțată în cauză.

S-a mai arătat că, , instanța nu a verificat dacă există înscrisul nou invocat, în condițiile în care reclamanta nu l-a prezentat instanței, în susținerea cererii sale. Ca atare, așa-numitul act doveditor, pe lângă faptul că a fost cunoscut de părți și de către instanță, fiind dezbătut în cadrul soluționării recursului, nu are și nu putea să aibă prin conținutul său concret forța probatorie necesară pentru a determina pronunțarea altei soluții decât cea pronunțată prin decizia nr.3939 din 20 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție , Secția comercială. Considerând că cererea de revizuire nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art.322 pct.5C.proc.civ legii,s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

Recursul în anulare este nefondat. Din dispozițiile art.327 raportat la art.322 C.proc.civ.rezultă că revizuirea are ca finalitate retractarea unei hotărâri greșite și pronunțarea unei soluții noi, greșelile avute în vedere de această cale extraordinară de atac privind elementele de fapt ale judecății. Motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.5 teza I C.proc.civ. privește ipoteza stabilirii eronate a situației de fapt ca urmare a neadministrării, ca mijloc de probă, a înscrisului doveditor descoperit după darea hotărârii. Prin decizia atacată s-a apreciat că scrisoarea de garanție bancară, invocată ca înscris nou, îndeplinește cumulativ cerințele explicite prevăzute pentru prima ipoteză a cazului de revizuire în discuție.

Prin recursul în anulare,s-a susținut că cea de a doua condiție, ca înscrisul să fie nou, în sensul de a nu fi fost cunoscut de instanță, nu este îndeplinită în cauză. Or, cum în cauză instanța de recurs a examinat actele normative în temeiul cărora Ministerul Finanțelor era abilitat a emite scrisori de garanție iar nu înscrisul invocat ca act nou, se constată că prima critică formulată este neîntemeiată. Pe de altă parte, lipsa de finalitate a demersurilor reclamantei cu privire la intrarea în posesia unui exemplar al scrisorii de garanție bancară, privind creanța emisă în favoarea pârâtei, ca urmare a reținerii scrisorii de către aceasta din urmă, este dovedită în cauză, așa încât și critica cu privire la neîndeplinirea cerinței legale, a imposibilității de prezentare în instanță este neîntemeiată.

Totodată, scrisoarea de garanție bancară, prin conținutul său concret de recunoaștere de către stat a pagubei produse reclamantei de către pârâtă, prin neîndeplinirea obligațiilor de rezultat asumate prin aranjamentul bancar din 3 aprilie 1990, are forța probantă necesară retractării hotărârii pronunțate și schimbării acesteia. Așadar, nici sub aspectul acestei cerințe legale, critica formulată prin recursul în anulare nu este întemeiată. Existența efectivă a scrisorii de garanție bancară a fost dovedită în cauză în raport cu dispozițiile art.174 C.proc.civ.,ce dau prevalență actului juridic atestat de un înscris iar nu sensului formal de suport material al actului sau faptului juridic ori altor împrejurări în legătură cu acestea, cu referire la refuzul pârâtei de a înfățișa înscrisul, în mod judicios: Instanța de retractare a reținut ca fiind dovedite pretențiile reclamantei, cu privire la conținutul înscrisului..

Ca atare, decizia atacată, în raport cu îndeplinirea cerințelor prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ., este legală, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art.330 pct.2C.proc.civ., invocat prin recursul în anulare. In consecință, Curtea a respins ca nefondat recursul în anulare declarat împotriva deciziei pronunțate de Secția comercială a Curții Supreme de Justiție, în soluționarea cererii de revizuire a deciziei pronunțate în recurs de aceeași secție.