ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2811/2018

Ședința publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 21.12.2015, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv și al indicelui de referință, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. (fosta C.), D. (fosta D.) și D. Sucursala Constanța, a solicitat instanței constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, constatarea nulității clauzei cuprinse în art. 4.4 din contractul de credit și garanție reală imobiliară nr. 2702/2007 și art. 4.5 și 4.6; obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii, după următoarea formulă: marja băncii, la data semnării contractului+indicele de referință EURIBOR la 6 luni, conform art. 4.1. din contract; obligarea pârâtei să actualizeze contratul de credit, prin semnarea unui act adițional, cuprinzând precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora, modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referință, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea acesteia urmând a se produce atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referință; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referință, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și rămânerea definitivă a hotărârii; constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității clauzelor art. 5.1 pct. 1și 2 din contract, prin care s-a impus plata unui comision de acordare de 120 euro + 2,8% din suma creditului și a unui comision de rambursare anticipată, cu consecința derulării în continuare a contractului, cu excluderea acestor clauze; obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare a creditului; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin capetele de cerere anterioare, pentru perioada achitării fiecărei sume și data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 995 din 03.02.2017 Judecătoria Constanța a respins ca neîntemeiată, a excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale și excepția prescripției dreptului la formularea capetelor de cerere referitoare la restituirea prestațiilor, invocate de pârâta B.; a dispus admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., invocată de pârâta B., în privința capetelor de cerere 2 și 3, precum și a capetelor de cerere vizând restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă și comision ulterior notificării cesiunii contractului și, pe cale de consecință, respingerea capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. să recalculeze nivelul dobânzii și să actualizeze contratul de credit, prin semnarea unui act adițional și obligarea pârâtei B. la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referință, pentru perioada cuprinsă între data notificării cesiunii de creanță și data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâtei B. la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin capetele de cerere anterioare, pentru perioada achitării fiecărei sume și data restituirii efective, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A. cu privire la primul capăt de cerere, excepție invocată de pârâta D. S.A., admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A. în ceea ce privește capătul 4 de cerere, capătul 5 de cerere, capătul 6 și capătul 7 în ceea ce privește perioada anterioară notificării cesiunii de creanță, respectiv, data de 21.08.2013, excepție invocată de pârâta D. S.A. și respingerea capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtei D. S.A la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referință, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data notificării cesiunii de creanță, obligarea pârâtei D. S.A la restituirea comisionului de acordare a creditului și la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin capetele de cerere anterioare, pentru perioada achitării fiecărei sume și data restituirii efective, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și B., astfel cum a fost precizată; a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, 4.4, 4.5, 4.6 din contractul de credit și garanție reală imobiliară nr. 2702/2007, care dau dreptul băncii la a modifica în mod unilateral dobânda și art. 5.1.1., cu privire la comisionul de acordare; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea ca abuzivă și nulitatea clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 5.1.2. din contract, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii după următoarea formulă: marja băncii, la data semnării contractului+indicele de referință EURIBOR la 6 luni și să actualizeze contractul de credit, prin semnarea unui act adițional; a obligat pârâtele să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de dobândă în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referință EURIBOR la 6 luni și comision de acordare, astfel, sumele încasate până la data notificării cesiunii, 21.08.2013, de către pârâta B., iar sumele încasate ulterior acestei date, de către pârâta D. S.A., obligarea pârâtelor să restituie reclamantului dobânda legală aferentă sumelor încasate cu titlu de dobândă în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referință EURIBOR la 6 luni și comision de acordare, astfel, dobânda legală aferentă sumelor încasate până la data notificării cesiunii, 21.08.2013, de către pârâta B., iar dobânda legală aferentă sumelor încasate ulterior acestei date, de către pârâta D. S.A.; a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și a respins ca neîntemeiate cererile pârâtelor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1613 din 29.11.2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinței civile nr. 995/03.02.2017 pronunțată de Judecătoria Constanța; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art. 5.1.1 din Contractul de credit și garanție reală mobiliară nr. 2702/2007 privind comisionul de acordare credit; a respins cererea de obligare a pârâtei B. la restituirea către reclamant a contravalorii comisionului de acordare credit, ca nefondată; a menținut restul dispozițiilor sentinței civile apelate; a respins apelul declarat de apelanta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 995/03.02.2017 pronunțată de Judecătoria Constanța, ca nefondat și a obligat intimatul A. la plata către apelanta B. a sumei de 2.643,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată (643,5 RON taxa judiciară de timbru și 2.000 RON onorariu avocat redus).

Împotriva acestei decizii pârâta D. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanța, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 04 aprilie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În ședința publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Constanța în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1613 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2018.