ÎCCJ, decizie (scj.ro #82429)

Cerere de punere sub

interdicție. Cazurile reglementate prin art. 142 C. fam. Calitate procesuală

activă

Cuprins

pe materii

: Dreptul familiei. Punerea sub

interdicție

Index alfabetic

: Dreptul familiei

-

Alienație mintală

-

Debilitate mintală

-

Discernământ

-

Interdicție

C.

fam

.: art. 142 și urm.

Interdicția poate fi cerută,

conform art. 143 C. fam  de către toți cei prevăzuți în art. 115 din

același cod și numai în cazurile limitativ prevăzute în art. 142 și anume

pentru alienație mintală ori debilitate mintală, care provoacă lipsa de

discernământ, iar nu și pentru alte situații sau deficiențe fizice care nu provoacă

lipsa de discernământ.

I.C.C.J., secția civilă, decizia nr. 2196 din 16 martie

2004

Reclamanții D.A. și D.D. au  solicitat punerea sub

interdicție a intimatei C.P.

În motivarea cererii, reclamanții arată că prin contractul de întreținere

autentificat sub nr. 9408 din 15 iulie 1993, încheiat cu intimata, și-au asumat

obligația să o îngrijească și să o întrețină cu toate cele necesare traiului,

obligație pe care și-au îndeplinit-o și o îndeplinesc cu bună credință, iar nu

contrar, cum susține C.P. într-o acțiune de reziliere a contractului, deoarece

intimata se află într-o stare avansată de boală, din cauza vârstei și a

maladiilor de care suferă, și nu mai are discernământul necesar pentru a se

îngriji de interesele sale și a-și administra bunurile.

Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 290 din 4 iunie 2002, a respins

cererea,  reținând că reclamanții nu fac parte dintre persoanele prevăzute

de art. 115 C. fam. și, ca atare, ei nu pot solicita în condițiile art. 143 C.

fam., punerea sub interdicție.

Instanța a reținut că se află pe rol un proces între părți pentru

rezilierea contractului de întreținere încheiat între ele și, în aceste

condiții, prin cererea de punere sub interdicție reclamanții ar paraliza

practic acțiunea de reziliere a contractului de întreținere, ceea ce ar fi

contrar prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

Apelul declarat de către reclamanți a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr. 111 din 20 decembrie 2002 de către Curtea de Apel Alba Iulia.

Recursul  declarat de reclamanți  este nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 142 C. fam. va fi pus sub interdicție „cel

care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza

alienației mintale ori debilității mintale”.

Din dispozițiile acestui text de lege rezultă că situațiile de punere sub

interdicție sunt  limitativ prevăzute : alienația mintală ori debilitatea

mintală, care provoacă lipsa de discernământ.

În consecință, orice alte deficiențe fizice, care nu antrenează lipsa

discernământului, nu pot constitui cauze de punere sub intedicție; deci, nu se

pot extinde, prin analgie, cauzele limitativ arătate de textul mai înainte

menționat, la alte situații sau deficiențe fizice.

Alte situații pot justifica eventual luarea unor măsuri în vederea

ocrotirii persoanei respective, însă pe calea curatelei.

Instanța de apel a reținut corect că diagnosticul stabilit intimatei, prim

expertiza medico-legală, respectiv „demență vasculară” ceea ce presupune o

deteriorare a vaselor de sânge, nu este echivalent cu diagnostul de „demență

senilă care ar presupune o afectare psihică a personalității”.

Declarațiile martorilor sunt în același sens, întrucât nevoia de ajutor o are

orice persoană la o vârstă mai înaintată; aceasta nu poate fi  echivalată

cu lipsa discernământului determinat de cauzele prevăzute de art.142 cod

familie.

Instanțele de fond și apel au reținut corect că scopul punerii sub interdicție,

dorit de legiuitor, este acela de a ocroti interesele unei persoane lipsite de

discernământ (ceea ce în cazul în speță nu este dovedit) și, în plus, cei care

solicită acest lucru sunt în litigiu cu intimata, iar prezenta cerere ar

conduce la paralizarea acțiunii de reziliere a contractului de întreținere.

Această poziție a reclamanților, astfel cum legal și temeinic au reținut instanțele

este în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954

și  încalcă principiul „cine-și exercită dreptul său nu vatămă pe

altcineva”.

În consecință,  recursul a fost respins ca nefondat.