ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 867/2019

Ședința publică din data de 17 aprilie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 26.05.2014, reclamantul MUNICIPIUL CONSTANȚA - prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 255.996,97 RON + TVA (317.436,24 RON), reprezentând diferența de preț pentru schimbarea destinației imobilului teren în suprafață de 563,19 mp., situat în localitatea Constanța, str. x din "locuire" în funcțiunea "bazin de înot".

Prin sentința civilă nr. 817 din 10 mai 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul MUNICIPIUL CONSTANȚA PRIN PRIMAR, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 17 din 15 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, împotriva hotărârii pronunțate de prima instanțță.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant MUNICIPIUL CONSTANȚA - prin Primar a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Terenul în suprafață de 563,19 mp, situat în str. x a fost dobândit de societatea S.C. B. S.A. de la Municipiul Constanța prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.02.2006 de B.N.P. C., cu destinația de "locuire". La momentul perfectării contractului, prețul imobilului teren a fost stabilit în considerarea destinației urbanistice aprobate ca fiind de locuire și nu de bazin de înot.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. D. sub nr. x/01.06.2010, S.C. B. S.A. a vândut către S.C. A. S.R.L. terenul sus menționat și construcția C1 - tip parter, cu suprafața construită de 563,19 mp.

Potrivit art. 3.20 din contractul autentificat sub nr. x/2006 este prevăzut că: "Destinația terenului, înscrisă în prezentul contract, va putea fi schimbată, cu acordul vânzătorului, în condițiile respectării de către proprietari a cerințelor legale referitoare la autorizare și sub rezerva plății către Municipiul Constanța a eventualei diferențe de preț rezultată din raportul de reevaluare ce va fi întocmit cu prilejul noii destinații a terenului", prevedere de care notarul public D. nu a ținut cont la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare între cele două societăți.

Conform prevederilor art. 3.14 din contractul autentificat sub nr. x/2006,cumpărătorul a luat la cunoștință despre obligația de a respecta destinația terenului, așa cum aceasta a fost determinată în raportul de evaluare a proprietății imobiliare și înscrisă în certificatul de urbanism la capitolul regimul economic, și anume aceea de locuire.

Raportat la art. 3.20 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.02.2006, S.C B. S.A. și-a asumat obligația ca, în cazul schimbării destinației (orice altă destinație cu excepția celei de locuire, sau a regimului de înălțime care exced raportului de evaluare ce a fost întocmit în vederea vânzării) să plătească o diferență de preț.

Prin același articol, s-a instituit convențional o obligație "propter rem", în sensul unei îndatoriri sau sarcini ce decurge din stăpânirea bunului imobil-teren și care obligă numai în legătură cu acest bun, aceea de a respecta destinația terenului, așa cum este determinată în raportul de evaluare ce a stat la baza vânzării, în procesul-verbal de negociere și așa cum este stabilit în certificatul de urbanism la "regimul economic", anume "locuire".

Indiferent de menționarea sau nu în mod expres a acestei obligații în contract, aceasta este o obligație care urmează soarta bunului, indiferent cine devine proprietar, dacă se schimbă destinația bunului urmând a fi plătită diferența de preț. Fiind accesorie stăpânirii bunului, obligația se transmite subdobânditorilor imobilului, fără a fi nevoie de îndeplinirea altor formalități în acest sens. În mod eronat a reținut instanța că prevederea în discuție (art. 3.20), nefiind inserată în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.03.2006, nu îi este opozabilă intimatei-pârâte, întrucât nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2010.

Faptul că în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare nr. x/2010 nu s-a prevăzut nicio obligație în sarcina S.C. A. S.R.L., în sensul că, dacă se schimbă destinația construcției, proprietarul va suporta diferența de preț pentru teren rezultată din raportul de evaluare, nu înseamnă că obligația de a respecta destinația terenului nu mai există, aceasta fiind preluată de pârâta S.C. A. S.R.L. Obligația asumată este o sarcină a lucrului, efectele sale producându-se asupra subdobânditoarei S.C. A. S.R.L, indiferent dacă a fost sau nu menționată expres în convenția de înstrăinare.

În ceea ce privește autorizația de construire nr. x/25.05.2011, instanța retine faptul că au fost autorizate lucrări de construire "amenajări interioare și exterioare imobil existent - bazin de înot", concluzionând, în mod eronat, că bazinul exista, ca și construcție, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2010.

Conform extrasului de Carte funciară nr. x/09.05.2011, depus de către S.C. A. S.R.L., la momentul solicitării eliberării autorizației de construire în vederea amenajării interioare și exterioare a imobilului existent în bazin de înot, destinația imobilului era aceea de depozit.

Cât privește momentul încălcării obligației de a respecta destinația terenului de locuință, și respectiv, data la care ia naștere obligația de plată a diferenței de preț, acesta este cel mai devreme la data depunerii de către proprietar a documentațiilor în vederea obținerii certificatului de urbanism pentru amenajări interioare și exterioare imobil existent bazin de înot, totodată fiind și data la care își manifestă neîndoielnic intenția de a schimba destinația terenului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurentul a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 27.02.2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se mai poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul reia, în susținerea motivului de recurs invocat, argumentele referitoare la prevederile art. 3.14 și respectiv art. 3.20 din contractul vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.02.2006 de B.N.P. C., aceste critici fiind expuse în cererea de apel și făcând obiectul analizei efectuate de către instanța de control judiciar.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv

Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurentul face trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, privitoare la destinația imobilului, la probele administrate în cauză, respectiv la autorizația de construire nr. x/25.05.2011, extrasul de Carte Funciară nr. x/09.05.2011, rapoartele de evaluare nr. 89341/12.047.2005 și respectiv nr. 56965/16.04.2014, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanță.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MUNICIPIUL CONSTANȚA - prin Primar împotriva deciziei civile nr. 17 din 15 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2019.