ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2142/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 05.11.2014, s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2014, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Municipiul Constanța prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat, în temeiul art. 969 C. civ., a art. 6.6, 7.4, 8 si 8.1 din contract obligarea pârâtei la plata sumei de 534.489,63 RON + TVA, în total 662.767,14 RON, reprezentând diferența de preț pentru schimbarea destinației imobilului teren intravilan din stațiunea Mamaia, aferent B., în suprafață de 1.049 mp., teren ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 443/13.03.2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă.

A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Municipiul Constanța prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.680 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 91 din 27 februarie 2019 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul reclamant MUNICIPIUL CONSTANȚA - prin Primar și de apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 420 din 23 septembrie 2019 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare formulată de petenta S.C. A. S.R.L.. A dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 91 din 27 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cu mențiunea "Obligă apelantul Municipiul Constanța prin Primar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.164 RON către S.C. A. SRL".

Împotriva deciziei civile nr. 91 din 27 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Municipiul Constanța prin Primar care a solicitat casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurentul a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

O primă critică a vizat faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit limitele învestirii, sens în care nu a mai procedat la analizarea apărărilor invocate de reclamant, reținând ca sunt elemente noi, formulate doar în calea de atac.

A apreciat recurentul că, din aceasta perspectivă, hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât limitele învestirii au fost corect stabilite, iar în apelul formulat a explicat pe larg chestiunile antamate pe fondul cauzei și în fața primei instanțe, dar acestea nu au fost analizate de tribunal.

Recurentul a arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a solicitat instanței de recurs să dispună casarea deciziei recurate și să procedeze la o analiză a cauzei din perspectiva tuturor apărărilor susținute și ignorate până în prezent, sens în care a reiterat aspecte privind situația de fapt a imobilului litigiu.

Recurentul a apreciat că argumentația instanței, potrivit căreia, atât la momentul vânzării cât și în prezent destinația/funcțiunea imobilului este restaurant, autoservire discotecă, se limitează la o analiză a utilității construcției amplasate pe teren, a activității care se desfășoară de către pârâtă, ori obiectul cererii de chemare în judecată este generat de obligația de plată a sumei de bani ca urmare a modificării funcțiunii/reglementarilor urbanistice pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, respectiv a modificării indicatorilor urbanistici, a regimului de înălțime de la P la P+IE și, implicit, modificarea C.U.T.-ului de la 1,77 la 2,16.

A concluzionat recurentul în sensul că accepțiunea și înțelesul termenului de schimbare de destinație au fost interpretate restrictiv de către instanță, doar prin raportare la utilitatea construcției, nu și față de teren și față de indicatorii urbanistici.

Totodată, a arătat recurentul că trebuia făcută distincția din punct de vedere urbanistic între funcțiunea unui teren și indicatorii urbanistici, toate acestea însumate reprezentând reglementările urbanistice la care se subordonează terenul. În al doilea rând, prin emiterea certificatelor de urbansim și autorizațiilor de construire fără avizul Direcției Autorizare si Sprijin Operatori Economici au fost modificați indicatorii urbanistici ai terenului. Totodată, recurentul a precizat că, la stabilirea diferenței de preț, firma de evaluare a luat în considerare, la nivelul anului 2014, valoarea de piață a terenului cu indicatorii urbanistici actuali, din care s-a scăzut valoarea de piață actualizată a terenului cu indicatorii urbanistici inițiali și a concluzionat în sensul că, în raport cu aceste argumente, instanța de fond și-a limitat motivarea strict la funcțiunea imobilului construcție.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare a vizat faptul că celor două contracte de vânzare cumpărare le sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 453/2001, așa cum s-a arătat prin acțiune.

Prin întâmpinare intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin apărările formulate intimata a susținut, în esență, că instanța de apel a apreciat corect asupra limitelor învestirii constatând că a fost învestită cu o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe nerespectarea clauzei prevăzută la art. 3.8 din contract. A apreciat intimata că atât instanța de fond cât și cea din apel au analizat corect îndeplinirea obligației de menținere a destinației imobilului, făcând o judicioasă interpretare a dispozițiilor contractuale.

Prin încheierea de ședință din 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar acestea nu au înțeles să uzeze de acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 3 noiembrie 2020.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, deși invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul nu indică, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, față de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., nu a arătat care sunt argumentele pentru care nu este legală hotărârea instanței de prim control judiciar raportat la argumentele reținute de curtea de apel.

Recurentul nu a indicat în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, nu a adus niciun fel de argument în sprijinul acestui motiv de recurs, care vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât se constată că acesta a fost invocat în mod formal.

Criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt reiterări ale motivelor de apel nefiind veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare. Mai mult, acestea sunt susținute de argumente ce tind la o reconfigurare a situației de fapt reținută de instanța de apel, aspect de face imposibilă exercitarea controlului de legalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, întregul memoriu de recurs conține argumente pe fondul cauzei, fiind prezentate critici identice cu cele din apel.

Reiterarea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a nemulțumirilor părților cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei atacate.

Criticile din recurs vizează aspecte ce țin de fondul cauzei, iar simpla mențiune că decizia nu este legală nu permite instanței de recurs realizarea unui control efectiv al legalității soluției pronunțate.

Înalta Curte constată că recurentul reia în cuprinsul cererii de recurs argumentele referitoare la faptul că prima instanță, în mod greșit, a limitat apărările și susținerile sale cu privire la funcțiunea terenului, precum și la aspectul că motivarea instanței, potrivit căreia atât la momentul vânzării cât și în prezent destinația/funcțiunea imobilului este restaurant, autoservire discotecă, se limitează la o analiză a utilității construcției amplasate pe teren, a activității care se desfășoară de către pârâtă, deși obiectul cererii de chemare în judecată este generat de obligația de plată a sumei de bani ca urmare a modificării funcțiunii/reglementarilor urbanistice pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Totodată, recurentul reia prin criticile formulate în recurs, susținerile formulate în cererea de apel în sensul că accepțiunea și înțelesul termenului de schimbare de destinație au fost interpretate restrictiv de către instanță, doar prin raportare la utilitatea construcției, nu și față de teren și față de indicatorii urbanistici, precum și argumentele privind faptul că, la stabilirea diferenței de preț, firma de evaluare a luat în considerare, la nivelul anului 2014, valoarea de piață a terenului cu indicatorii urbanistici actuali, din care s-a scăzut valoarea de piață actualizată a terenului cu indicatorii urbanistici inițiali și că, în raport cu aceste aspecte, instanța de fond și-a limitat motivarea strict la funcțiunea imobilului construcție.

Or, aceste critici au fost deja expuse în cererea de apel și au făcut obiectul analizei efectuate de către instanța de prim control judiciar, astfel încât prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurentul face trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, privitoare la destinația imobilului, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanță, recurentul tinzând să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Față de motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către recurent, Înalta Curte reține că, în cuprinsul acestora, nu se regăsesc critici care să vizeze raționamentul expus de curtea de apel în cuprinsul deciziei prin care au fost arătate argumentele care au stat la baza respingerii apelului reclamantei și nici nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. fiind formal invocate.

Întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL CONSTANȚA - PRIN PRIMAR.

Referitor la cererea intimatei-pârâte A. S.R.L. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanța supremă constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL CONSTANȚA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 91/2019 din 27 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.