ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 760/2019

HOTĂRÂRE

03.04.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 760/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 03 aprilie 2019

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22.12.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș la emiterea de ordine prin care să le acorde reclamanților, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare gradație și vechime în funcție, drepturile reprezentând creșteri salariale de 18%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 10/2007 și aflate în plată și creșteri salariale de 7%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 3/2006 și aflate în plată, precum și la plata dobânzilor penalizatoare aferente diferențelor salariale, calculate începând cu 3 ani înainte de înregistrarea acțiunii până la plata efectivă a sumelor de bani cuvenite și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea sumelor necesare plății diferențelor salariale solicitate; reclamanții au precizat că solicită aceste drepturi începând cu luna decembrie 2013, cu excepția reclamantului N., în cazul căruia le solicită începând cu 15.07.2014 și a reclamantei O., în cazul căreia le solicită începând cu 15.07.2016.

Prin sentința civilă nr. 2633/06.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, de vreme ce reclamanții au solicitat obligarea pârâților la emiterea de noi ordine prin care drepturile lor salariale să fie recalculate prin raportare la creșterile salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive, în temeiul O.G. nr. 10/2007 și O.G. nr. 3/2006, precum și plata diferențelor salariale, iar nu anularea vreunui act de stabilire a drepturilor salariale, litigiul dedus judecății are natura unui conflict individual de muncă.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 266 din Legea nr. 53/2003 și art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, care reglementează conflictele individuale de muncă și a subliniat că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

A mai reținut curtea de apel că, în ceea ce privește salarizarea procurorilor, Curtea de Apel București este competentă material să judece exclusiv în ipoteza reglementată de art. 7 alin. (2) al Capitolului VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv în cazul contestării actelor prin care au fost stabilite drepturi salariale; or, în cauză nu se regăsește această ipoteză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Mureș, secția Civilă la data de 25.07.2018.

Prin sentința civilă nr. 1130/23.10.2018, Tribunalul Mureș, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamanții, care au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, contestă, în fapt, modul în care le-au fost stabilite drepturile salariale.

În continuare, a subliniat că, potrivit art. 7 al Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, personalul salarizat nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau ale parchetelor de pe lângă acestea, iar contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile; împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunțate sunt irevocabile.

A reținut tribunalul că, așa cum rezultă din normele legale citate, salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine de salarizare emise de ordonatorul principal de credite, iar dacă angajatul este nemulțumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ; a mai apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal, refuzul nelegal al emiterii unui nou ordin de salarizare constituind un act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Competența materială este reglementată de norme de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga.

Normele de competență materială sunt stabilite în funcție de obiectul, valoarea sau natura cererii, determinând astfel categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești.

În speță, reclamanții au învestit Curtea de Apel București cu o cerere prin care au solicitat emiterea unor ordine prin care să li se recunoască creșterile salariale de 18%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, în baza O.G. nr. 10/2007 și creșterile salariale de 7%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, în baza O.G. nr. 3/2006.

Curtea de apel, reținând că reclamanții nu au solicitat anularea vreunui act de stabilire a drepturilor salariale, a apreciat că litigiul dedus judecății are natura unui conflict individual de muncă, iar nu natură contencios-administrativă.

La rândul său, verificându-și competența, tribunalul a apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal, astfel că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 7 al Capitolului VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, prin care s-a abrogat Legea nr. 284/2010, "prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice", iar potrivit alin. (2), "împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte notează că reclamanții au învestit instanța judecătorească cu o acțiune prin care solicită emiterea de ordine, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare gradație, care să includă cumulat drepturile reprezentând creșteri salariale de 18% acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 10/2007 și aflate în plată și creșteri salariale de 7%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 3/2006 și aflate în plată.

Așadar, nu este contestată o hotărâre dată de organele de conducere ale ordonatorului de credite în soluționarea contestațiilor salariale, pentru a fi atrasă incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, care instituie o competență materială derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială.

Prin urmare, litigiul dedus judecății are natura unui conflict individual de muncă, motiv pentru care competența materială trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

În speță, locul de muncă al reclamanților se află în județul Mureș, astfel că, raportat la textele de lege mai sus citate, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Mureș.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Mureș.