ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2017 reclamantele A. și B. și celălalt personal auxiliar și conex aflați, în prezent, în activitate în cadrul Tribunalului Mureș, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș au solicitat obligarea pârâților să plătească reclamanților, cu luarea în considerare a vechime în nivelul maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare gradație, funcție, care să includă, cumulat:

2.1. Hotărârea Tribunalului Mureș, secția civilă

Prin încheierea din data de 21 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Cluj s-a dispus disjungerea și formarea unui nou dosar, având nr. unic 5073/117/2017, cu privire la reclamantele A. și B.

Prin Sentința civilă nr. 3751 din 21 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Cluj, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Mureș.

Prin Sentința civilă nr. 767 din 06 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Mureș a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalul Mureș.

A fost declinată, în favoarea Curții de Apel București, competența soluționării acțiunii civile.

Tribunalul Mureș a reținut că reclamanții contestă modul în care le-au fost stabilite drepturile salariale în temeiul dispozițiilor Legii nr. 284/2010 și a actelor normative următoare acesteia, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, invocându-se în acțiunea introductivă nelegalitatea și netemeinicia stabilirii drepturilor salariale și solicitându-se stabilirea acestora la nivelul maxim în acord cu prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința nr. 2111 din 4 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă - conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționare.

Curtea de Apel București a reținut că reclamantele nu au contestat modalitatea de calcul a indemnizației de încadrare prevăzută de lege, spre a fi atrasă în cauză competența prevăzută de art. 7 alin. (2) din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din C. muncii), care este de strictă interpretare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că obiectul cauzei îl reprezintă plata unor diferențe salariale (iar nu o acțiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 din C. muncii. Acțiunea dedusă judecății vizează plata drepturilor salariale într-un cuantum integral și legal cuvenit, astfel cum deja s-a stabilit prin hotărâri judecătorești definitive anterioare.

În cază se solicită recunoașterea integrală a salariului cuvenit (de drept), la care există deja îndreptățirea legală izvorâtă din hotărâri judecătorești, în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 32/29 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care se reconfirmă jurisprudența anterioară a instanței supreme: Decizia nr. 11/2012, pronunțată pe calea recursului în interesul legii) și Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Conform art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. (...)."

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din C. muncii), care este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Prin urmare, Înalta Curte constată că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestații emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferențe salariale (în cuantum de 18%), în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din C. muncii.

De asemenea, Înalta Curte reține că în ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicția muncii, care este o jurisdicție de plină competență.

Având în vedere că reclamanții nu contestă un act administrativ tipic și nici nu au dedus judecății un act administrativ asimilat, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, întrucât raportul juridic dedus judecății intră în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din C. muncii și art. 208 din Legea nr. 62/2011 republicată, cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă se adresează tribunalului competent - specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă - conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Târgu Mureș, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă - conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN