ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 648/2019

Ședința publică din data de 26 martie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2015, contestatoarea A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata B., prin B. - Sucursala București, prin C. - Sucursala București, anularea executării silite pornite în dosarul nr. x/2015 al B.E.J. D., anularea încheierii de încuviințare a executării silite și de învestire cu formulă executorie, anularea tuturor actelor și formelor de executare silită efectuate în dosarul execuțional menționat, suspendarea executării silite și întoarcerea executării silite, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 712 și urm. C. proc. civ. și art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Prin sentința civilă nr. 6905/2016 din 19 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea A. S.A., precum și cererile privind întoarcerea executării silite și de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, contestatoarea a formulat apel, solicitând admiterea căii ordinare de atac exercitate, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației la executare, cu consecința anulării executării silite obiect al dosarului nr. x/2015 al B.E.J. D., anulării încheierii de încuviințare a executării silite și de învestire a biletului la ordin emis la 31 august 2006 și scadent la 26 ianuarie 2015 și a anulării tuturor actelor și formelor de executare silită efectuate. În temeiul dispozițiilor art. 719 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat să se dispună suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă a contestației la executare și, de asemenea, a cerut întoarcerea executării silite în ipoteza în care creanța, obiect al executării, s-ar realiza până la soluționarea cauzei, precum și obligarea intimatei, în baza art. 453 C. proc. civ., la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, care prin încheierea din 13 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 a admis excepția propriei necompetențe funcționale și a trimis cauza spre competentă soluționare secției a VI-a Civile a aceleiași instanțe.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, apelul a fost înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 4656 din 29 noiembrie 2017, apelul declarat de contestatoare împotriva sentinței civile nr. 6905/2016 din 19 aprilie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respins ca nefondat, iar excepțiile inadmisibilității și prescripției extinctive a acțiunii cambiale, invocate de intimată au fost respinse ca tardiv formulate.

Împotriva acestei decizii, la 22 mai 2018 contestatoarea a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub același număr de dosar, respectiv x/2015

Prin decizia civilă nr. 413 R din 2 noiembrie 2018, curtea de apel, cu majoritate de voturi, a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului declarat de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4656 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 21 decembrie 2018.

La termenul din 26 martie 2019, instanța supremă a pus în discuție excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, invocată din oficiu.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția propriei necompetențe materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, calea extraordinară de atac a recursului a fost declarată împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 112 și următoarele C. proc. civ. și pe art. 62 din Legea nr. 58/1934, acest din urmă text legal prevăzând că "în termen de 5 zile de la primirea somațiunii, debitorul poate face opoziție la executare. Opoziția se va introduce la instanța care a învestit cambia cu formulă executorie. Ea se va judeca de urgență și cu precădere înaintea oricărei alte pricini. Hotărîrea pronunțată asupra opoziției va putea fi atacată cu apel în termen de 15 zile dela pronunțare."

Cauza a fost soluționată în primă instanță de Judecătoria Sectorului 1 București, conform normelor speciale de competență materială și teritorială precitate, iar în apel de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, conform dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 62 din Legea nr. 58/1934, coroborat cu art. 714 alin. (1), raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Așadar, pentru stabilirea competenței de soluționare a pricinii în primă instanță nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Or, criteriul legal de stabilire și verificare a competenței trebuie să fie același de la inițierea procesului până la soluționarea definitivă a litigiului.

Drept urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speță, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Cea de-a doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile art. 62 din Legea nr. 58/1934, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

În plus, decizia nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 965 din 14 noiembrie 2018, ca și prevederile art. 96 alin. (3) și art. 97 alin. (1) C. proc. civ., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018 au consacrat principiul ierarhiei instanțelor cu calea de atac din treaptă în treaptă.

Raportat la cele mai sus expuse, instanța supremă impune concluzia că, în speță, competența de soluționare a recursului declarat de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4656 din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinată competența de soluționare a recursului, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4656 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2019.