ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2260/2019

Ședința publică din data de 3 decembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1073, 1075, 1591 și următoarele C. civ.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R." Călători S.A. și, totodată, respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că procesele-verbale de custodie încheiate între părțile litigante au natura juridică a unor contracte de depozit, încheiate pe o perioadă nedeterminată, potrivit art. 1591 și următoarele C. civ. de la 1864, astfel încât staționarea acestora pe spațiile aparținând reclamantei este justificată, aceasta având calitatea de depozitar.

Astfel, față de împrejurarea că în niciunul dintre procesele-verbale de custodie nu se menționează un termen pentru custodia locomotivelor care fac obiectul acestora, prima instanță a apreciat că obligarea pârâtului la plata sumei de 406.640,64 RON, reprezentând contravaloarea tarifului de staționare, este lipsită de fundament legal, având în vedere că staționarea locomotivelor sus-menționate s-a făcut în baza unor procese-verbale de custodie, asimilate unor contracte de depozit, cu un caracter esențial gratuit, conform art. 1593 alin. (1) C. civ.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut în esență că notificarea nr. x/27.08.2013, prin care reclamanta a procedat la denunțarea unilaterală a contractelor de depozit, nu produce efecte juridice sub aspectul încetării contractelor de depozit.

Instanța de apel a mai reținut că dispozițiile art. 1591-1619 din C. civ. de la 1864 nu reglementează posibilitatea pentru vreuna dintre părți de a denunța în mod unilateral contractul de depozit, atunci când acesta nu stipulează un termen de restituire, fiind încheiat, deci, pe durată nedeterminată. În atare situație, sunt aplicabile prevederile de drept comun din materia contractelor, inclusiv art. 969 alin. (2) C. civ. de la 1864, potrivit căruia convențiile se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Prin urmare, cum legea nu reglementează un caz special de revocare în cazul contractului de depozit, rezultă că este aplicabilă prima teză a textului de lege menționat, deducându-se concluzia că astfel de contracte nu pot fi revocate în mod unilateral de către una dintre părți, prin notificare de denunțare.

Așadar, instanța de apel a constatat că pârâtul deține un titlu pentru păstrarea bunurilor sale în depozit de către reclamantă, aceasta nefiind îndreptățită a obține despăgubiri, reprezentând tarife de staționare, atât timp cât contractele de depozit sunt cu titlu gratuit.

Instanța de apel a mai reținut că, în cazul unor astfel de contracte de depozit, încheiate pe durată nedeterminată, depozitarul are la îndemână o acțiune în instanță, pentru stabilirea termenului de restituire a bunurilor către deponent, neavând însă legitimitatea, prin simpla sa manifestare de voință unilaterală, să revoce contractele.

Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Instanța de apel a încălcat normele de drept material, întrucât la soluționarea cauzei aceasta nu a avut în vedere faptul că procesele-verbale de custodie au valoarea unui contract încheiat între părți, context în care trebuiau respectate prevederile art. 969 C. civ. de la 1864.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că a fost de bună-credință, în sensul că a încheiat procesele-verbale de custodie și că i-a permis intimatului-pârât timp de 10 ani să își depoziteze materialul rulant pe spațiile sale.

Buna-credință a intimatului-pârât a încetat în momentul la care acesta nu a înțeles să își ridice materialul rulant și astfel să nu mai ocupe liniile CF, care aparțin reclamantei, producându-i prejudicii reclamantei în sumă totală de 406.640,64 RON, conform art. 1073 și 1075 C. civ.

Dreptul recurentei-reclamante de a solicita daune, cuantificate sub forma tarifului de staționare, prevăzut în dispoziția Directorului General nr. 112/2013, subzistă de la momentul la care a solicitat pârâtului să își ridice materialul rulant, prin adresa nr. x/27.08.2013, aspect ce trebuia să fie avut în vedere de către instanța de apel.

Astfel, potrivit principiului prohibiției angajamentelor perpetue, reclamanta a solicitat pârâtului să ia toate măsurile care se impun în vederea preluării materialului rulant aflat în incinta unităților reclamantei.

Procesele-verbale nu au fost încheiate pe o perioadă nedeterminată, iar părțile au posibilitatea denunțării unilaterale. De altfel, atitudinea adoptată de către intimatul-pârât reprezintă un abuz de drept, în sensul art. 15 C. civ.

În principal, s-a susținut că procesele-verbale de custodie au fost încheiate pe o perioadă nedeterminată, cu titlu gratuit, recurenta-reclamantă încercând să inducă în eroare instanța cu privire la dreptul său de a obține despăgubiri în valoare de 406.640,64 RON.

Totodată, pretențiile solicitate de către reclamantă sunt neîntemeiate și nedovedite, motiv pentru care se impune menținerea deciziei atacate.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ambele părți au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 3 decembrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate, susținând că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că procesele-verbale de custodie au valoare de contract încheiat între părți, context în care trebuiau respectate prevederile art. 969 C. civ.. Criticile sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se observă că recurenta nu aduce critici concrete raportat la dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la chestiunea judicioasă supusă analizei, privind solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume, ca urmare a notificării privind denunțarea unilaterală a unor procese-verbale de custodie, care au natura juridică a unor contracte de depozit cu titlu gratuit.

Astfel cum a arătat și instanța de apel, solicitarea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata sumei de 406.640,64 RON, cu titlu de contravaloare tarif de staționare prevăzut în Tariful Intern de Călători, se întemeiază pe denunțarea unilaterală a proceselor-verbale de custodie cu titlu gratuit încheiate între părțile litigante în perioada 2003-2009, emisă de către reclamantă cu nr. x/27.08.2013.

La analiza cauzei instanța de apel a avut în vedere în ce măsură notificarea de denunțare unilaterală a avut puterea de a produce încetarea efectelor contractelor de depozit, astfel încât pârâtul să fie obligat la plata sumei de 406.640,64 RON, aferentă facturilor nr. x/14.04.2014 și nr. x/19.05.2014.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că dispozițiile art. 1591-1619 C. civ. de la 1864, care reglementează contractul de depozit, nu prevăd posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de către una din părțile contractante atunci când acesta nu stipulează un termen de restituire, situație în care devin aplicabile prevederile art. 969 alin. (2) C. civ., potrivit cărora convențiile pot fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

În cauză, contractul de depozit este încheiat între părțile litigante cu titlu gratuit, motiv pentru care reclamanta, în calitate de depozitar, nu poate solicita plata unor sume de bani pentru depozitarea bunului ce aparține pârâtului.

Procesele-verbale încheiate între părțile litigante au natura unor contracte de depozit cu titlu gratuit, care nu pot fi denunțate în mod unilateral, motiv pentru care notificarea reclamantei nu poate produce efecte juridice, context în care pârâta nu poate fi obligată la plata de despăgubiri.

De altfel, în mod corect a constatat instanța de apel că în cazul unor astfel contracte de depozit, încheiate pe durată nedeterminată, depozitarul are la îndemână o acțiune în instanță, în vederea stabilirii termenului de restituire a bunurilor către deponent, neavând însă legitimitatea, prin simpla sa manifestare de voință unilaterală, să revoce contractele.

Totodată, susținerile privind reaua-credință a intimatului-pârât din perspectiva faptului că nu a înțeles să procedeze la ridicarea materialului rulant, astfel cum a solicitat recurenta, sunt critici de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în această etapă procedurală, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. împotriva deciziei civile nr. 189 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2019.