ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1820/2019

HOTĂRÂRE

17.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1820/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data de 25 iunie 2018, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Argeș, a fost respinsă cererea de repunere pe rol a judecății în cauza având ca obiect contestație împotriva executării silite pornite de Primăria Pitești-Direcția de Impozite și Taxe Locale împotriva recurentului A. prin care este invocată nulitatea actelor de executare constând în somația nr. 949990/14 iulie 2016, precum și nulitatea absolută a procesului-verbal de sancționare nr. x/10 iunie 2016 întocmit de Poliția Locală pentru încălcarea Legii taximetriei, cu obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată și a daunelor morale de 15.000 RON.

În motivarea soluției s-a reținut că măsura suspendării a fost luată de Tribunalul Argeș la data de 13 noiembrie 2017 față de neprezentarea vreuneia din părțile procesului și lipsa oricărei solicitări de judecată în lipsă, aceeași situație reluându-se și cu prilejul luării în discuție a cererii de repunere pe rol a cauzei, moment în care deopotrivă nu s-a prezentat nicio parte și nu s-a solicitat judecata în lipsă, așa încât a fost menținută măsura suspendării judecății.

Împotriva încheierii susmenționate a fost exercitat recurs de către B. care a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 4 și 8 C. proc. civ. întrucât în mod greșit s-a dispus repunerea cauzei pe rol din oficiu în condițiile în care părțile nu au formulat o astfel de cerere.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă la data de 28.12.2018.

Prin încheierea de ședință din data de 16.04.2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ, fiscal și insolvență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției de contencios administrativ, fiscal și de insolvență la data de 22.05.2019.

Curtea, analizând excepția de necompetență materială, a reținut-o ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Instanțele de contencios administrativ sunt competente să judece doar litigiile care întrunesc două particularități: 1) una dintre părți este o autoritate publică și 2) conflictul are la bază un act administrativ tipic (actul administrativ unilateral) sau asimilat (refuzul nejustificat al autorității publice de soluționare a unei cereri privind un act administrativ sau de efectuare a unei anumite operațiuni administrative sau nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de lege).

Astfel, de competența instanțelor de contencios administrativ, nu sunt toate litigiile care implică o autoritate publică, ci doar litigiile care privesc acte administrative tipice sau asimilate.

Curtea a apreciat că atunci când se formulează o contestație la executare inclusiv împotriva executării unor titluri executorii fiscale, soluționarea litigiului sub toate aspectele, inclusiv eventualele incidente ivite, sunt de competența de drept comun a instanțelor de drept civil, reținându-se că prin art. 260 alin. (4) Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015 nu s-au instituit norme derogatorii de la dreptul comun privind competența de soluționare a contestației la executare.

Potrivit art. 714 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută; dacă o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare.

În conformitate cu art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel; dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (4) Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003 s-a decis că "Judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege."

S-a rețnut că o atare soluție se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material și procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și, respectiv, în titlul IX din Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluționarea acțiunii în anularea sau modificarea obligației fiscale, ce constituie titlu de creanță fiscală. De aceea, nu se poate considera că, în cazul contestației la executarea silită a creanțelor fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea și soluționarea ei în alte condiții decât cele specifice dreptului comun, referitoare la contestația la executare în materie civilă, pentru că ori de câte ori a urmărit să excludă aplicarea anumitor dispoziții ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut aceasta în mod expres.

Instanța a reținut că, observând că raționamentul expus în considerentele deciziei anterior menționate pleacă de la premisa stabilirii competenței specializate de soluționare a acestui gen de cauze în primă instanță în funcție de natura cauzei, rezultă că cele stabilite cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 14/2007 își găsesc pe deplin aplicarea și pentru determinarea competenței specializate de soluționare a apelurilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță, precum și a căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor prin care s-au soluționat diverse incidente intervenite pe parcursul soluționării respectivelor căi de atac.

Soluția anterior expusă este valabilă și sub imperiul actualei reglementări reprezentate de dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în condițiile în care aceasta este identică cu cea analizată prin Decizia nr. 14/2007, în speță art. 169 alin. (4) [art. 172 alin. (4) după renumerotare] din O.G. nr. 93/2003 are același conținut cu art. 260 din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, Curtea a apreciat că competența de soluționare a recursului declarat împotriva încheierii de ședință din data de 25.06.2018 a Tribunalului Argeș, secția civilă, prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a apelului formulat în dosarul nr. x/2018 este de competența secției I civile a C.A. Pitești.

În raport de art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Curtea a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în raport de art. 135 C. proc. civ. a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Dispozițiile privitoare la conflictul de competență sunt aplicabile și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere, conform art. 136 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Pitești, secția I civilă - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată are ca obiect contestație la executarea silită formulată în temeiul art. 260 din Codul de procedură fiscală.

Cu privire la acest tip de contestație, prin Decizia nr. XV din 5 februarie 2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, s-a stabilit următoarele: "1. Competența de soluționare în primă instanță a contestației formulate împotriva executării silite propriu-zise și a contestației care vizează lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție revine judecătoriei. 2. Competența de soluționare a contestației privind înțelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicțional, revine, după caz, instanței comerciale sau organului jurisdicțional care a pronunțat hotărârea ce se execută."

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a stabilit că, în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze căile de atac în contestațiile la executare, nu există practică neunitară, divergențele de opinie apărând referitor la secția din cadrul instanței de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini iar competența de soluționare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instanței, împărțirea pe secții fiind o chestiune de organizare judecătorească.

În determinarea naturii juridice a contestației la executare în materie fiscală trebuie avute în vedere considerentele Deciziei de recurs în interesul legii nr. XIV din 5 februarie 2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că, în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material și procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și, respectiv, în titlul IX din Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluționarea acțiunii în anularea sau modificarea obligației fiscale, ce constituie titlu de creanță fiscală.

Din această perspectivă rezultă că judecătoria, în circumscripția căreia se face executarea, este competentă să judece contestația atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau unei măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, evident numai dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Or, natura obiectului litigiului se păstrează pe tot parcursul soluționării cauzei, aceasta neputându-se modifica în căile de atac, în funcție de gradul de jurisdicție și de stadiul procesual, ca atare, dacă natura litigiului este pur civilă, iar dispozițiile fiscale nu sunt incidente, nu există niciun argument care să atragă competența instanței specializate de contencios administrativ în faza de soluționare a căii de atac.

Numai determinarea naturii juridice a litigiului ca fiind de contencios administrativ atrage competența instanțelor de contencios administrativ, iar, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Din interpretarea textului legal citat se constată că, pentru a fi în prezența contenciosului administrativ, este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiții: în primul rând, una dintre părți să fie o autoritate publică și, în al doilea rând, litigiul, conflictul, să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat.

Noțiunea de "act administrativ" este definită în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, text care face referire la "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", iar la lit. c)

) se prevede că "sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative".

În acest context se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi în prezența unui contencios administrativ care să reclame ratione materiae competența funcțională a instanțelor de contencios administrativ, nefiind suficient că în litigiu este implicată executarea unei creanțe fiscale, câtă vreme acest litigiu nu privește un act administrativ tipic sau asimilat. Împrejurarea că titlul ce stă la baza executării este un act de natură fiscală sau o hotărâre pronunțată în materie fiscală nu constituie un argument care să atragă competența soluționării unor litigii, ce nu au legătură cu normele speciale ale Legii nr. 554/2004, de către judecătorul de contencios administrativ.

Atunci când legiutorul face referire la contestația la executare propriu-zisă împotriva actelor de executare emise de organele fiscale, art. 260 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 are în vedere instanța de drept comun, și nu la instanța specializată de contencios administrativ. Or, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să se soluționeze astfel de litigii în căile de atac de către instanța de contencios administrativ, ar fi prevăzut expres acest lucru în textul de lege prin care a stabilit competența instanțelor pentru soluționarea contestației la executare propriu-zise.

Așa cum s-a evidențiat mai sus, nu se poate aprecia direct în apel competența funcțională a secției de contencios administrativ a tribunalului prin raportare la natura actului contestat, deoarece determinarea competenței funcționale prin raportare la natura actului se realizează cu ocazia soluționării cauzei în fond, iar nu în calea de atac. Or, dacă în determinarea instanței competente funcțional ar prezenta relevanță natura actului contestat, atunci, prin raportare la art. 10 din Legea nr. 554/2004, cauza ar trebui să fie soluționată în fond de tribunal sau de curtea de apel, iar nu de către judecătorie.

Această soluție ar contrazice însă voința legiuitorului, care, prin introducerea art. 260 din Legea nr. 207/2015, a înțeles să trateze în același mod, din punct de vedere procedural, toate contestațiile la executare, indiferent dacă acestea privesc acte emise într-o procedură fiscală sau acte emise în executarea unor raporturi juridice de drept privat, dându-le pe toate în competența judecătoriei, ca instanță de fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia în interesul legii nr. 18 din 3 iunie 2019, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 714 și art. 95 din C. proc. civ., secțiile civile ale tribunalelor sunt competente funcțional să soluționeze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii asupra contestațiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispozițiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, menținându-se astfel, în mod implicit, soluția pronunțată prin Decizia în interesul legii nr. 14/2017 mai sus menționată.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4), raportat la 136 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a Curții de Apel Pitești.