ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1205/2019

Ședința publică din data de 05 iunie 2019

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13.06.2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.703.340,34 RON, aferentă facturilor cesionate în baza contractului de factoring nr. x/03.08.2009 de către S.C. C. S.A. în favoarea reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 5368/03.11.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000.546,30 RON, reprezentând rest de plată aferent facturilor emise de S.C. C. S.R.L. în perioada 11.05.2010-16.12.2011 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.529,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de către pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 1158/07.07.2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, iar hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii, a promovat recurs reclamanta, calea de atac astfel exercitată fiind admisă prin decizia nr. 724/07.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; în consecință, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, curții de apel, care a pronunțat decizia nr. 2306/21.12.2017, prin care a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs S.C. B. S.R.L.

Recurenta susține că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit normele de drept material în materia cesiunii de creanță, nu a analizat concret criticile și apărările formulate prin raportare la condițiile particularizate în cuprinsul notificării de creanță și nu a dat eficiență concluziilor raportului de expertiză contabilă.

În opinia recurentei, nu se poate susține faptul că prevederile contractuale aferente contractelor de bază cu privire la mecanismul de deducere și compensare a creanțelor reciproce ale S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. ar reprezenta de fapt mecanismul de formare a creanțelor cesionate către S.C. A. S.A., interpretare care nu este conformă cu definiția creanțelor cesionate menționată în cuprinsul notificării de cesiune.

Determinarea creanței cesionate prin scăderea din valoarea facturilor emise de către S.C. C. S.R.L. a facturilor de servicii emise de S.C. B. S.R.L. și a retururilor de marfă efectuate de S.C. B. S.R.L. nu este condiționată de recunoașterea de către S.C. C. S.R.L. a creanțelor deținute de S.C. B. S.R.L. în baza contractelor de bază și reprezentând sumele aferente serviciilor prestate de către S.C. B. S.R.L. în favoarea S.C. C. S.R.L. în condițiile specificate în ATC și sumele reprezentând valoarea bunurilor returnate. Practic, dacă s-ar reține această interpretare, creanțele cesionate S.C. A. S.A. nu ar deține caracter cert, lichid și exigibil până când nu ar fi recunoscute de către S.C. C. S.R.L. creanțele reciproce ale S.C. B. S.R.L. aferente facturilor de servicii și retururi de marfă; or prin decizia de casare s-a reținut că aceste considerente depășesc cadrul procesual stabilit de părți prin cererea de apel.

A mai susținut recurenta că decizia atacată reia concluziile instanței de fond fără a aduce argumente noi pe fondul motivelor de apel formulate, apreciindu-se că nu se aplică mecanismul compensării stabilit între S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. conform art. 7 din contractul de bază, având în vedere imposibilitatea verificării de către instanță, în baza probatoriului administrat, a caracterului cert al facturilor de servicii.

Instanța de apel nu a fost învestită să verifice existența acordului S.C. C. S.R.L. pentru compensarea contractuală a sumelor reprezentând facturile de servicii, mecanismul compensării fiind stabilit prin art. 7.4 din contractul de bază. Pe de altă parte, excedează cauzei verificarea existenței acordului S.C. C. S.R.L. pentru scăderea sumelor reprezentând facturile de servicii.

Deși instanța de apel a reținut că instanța de fond trebuia să analizeze dacă returul de bunuri s-a făcut cu respectarea prevederilor contractuale, a apreciat apoi că nu sunt îndeplinite cerințele compensației legale, deoarece creanța invocată nu are caracter cert, lichid și exigibil, nefiind asumată expres prin contract.

Instanța trebuia să analizeze dacă returul de bunuri s-a efectuat cu respectarea prevederilor contractuale și că valoarea bunurilor returnate este cea confirmată prin expertiză contabilă efectuată în cauză.

Motivarea instanței că facturile de servicii sau valoarea bunurilor returnate nu au fost recunoscute de S.C. C. S.R.L. excedează cadrul procesual.

Cu referire la comisionul agentului de plată, arată că ambele instanțe au omis să ia în considerare că această creanță rezultă din contractul încheiat între S.C. C. S.R.L. și agentul de plată, independent de existența raportului de mandat dintre S.C. B. S.R.L. și agent.

Recurenta a mai criticat nemotivarea hotărârii, arătând că instanța nu a dat relevanță raportului de expertiză contabilă.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același Cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs nu a dezvoltat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în aceste texte de lege.

Susținerile recurentei că instanța nu a analizat concret criticile și apărările formulate prin raportare la condițiile particularizate în cuprinsul notificării de creanță și nu a dat eficiență concluziilor raportului de expertiză contabilă țin de netemeinicia hotărârii, întrucât vizează modul de interpretare a probelor, iar nu de nelegalitatea acesteia. Mai mult, analiza deciziei atacate relevă că instanța de prim control judiciar a examinat într-o manieră detaliată susținerile și apărările părților. Recurenta a mai afirmat că instanța de apel nu a dat relevanță raportului de expertiză contabilă; această chestiune privește însă modul de interpretare a probatoriului și de stabilire a situației de fapt, care nu conturează critică ce poate fi încadrată în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cu toate că a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenta nu a fost în măsură să indice în concret textele de lege încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel, ceea ce impune concluzia că motivul de casare la care s-a făcut referire mai sus a fost invocat doar formal.

Din această perspectivă, amplele referiri ale recurentei asupra eventualei greșitei interpretări, date în apel, asupra mecanismului raporturilor contractuale (cu incidență expresă asupra modalităților de deducere și de compensare a creanțelor reciproce) nu mai pot fi reevaluate în recurs, deoarece ele nu se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar noua reglementare procesual civilă nu mai cuprinde un motiv de recurs similar celui prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865.

În fapt, recurenta încearcă, pe calea recursului, să repună în discuție situația de fapt și reinterpretarea probatoriului, aspecte care contravin rațiunii acestei căi de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. Se cuvine subliniat și că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul, în temeiul art. 489 alin. (2), rap. la art. 486 alin. (3), în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2306/21.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05 iunie 2019.