ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566/2019

Ședința publică din data de 20 martie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 26.09.2014, sub număr de dosar x/2014, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pârâta să îi restituie suma de 1.514.830,63 RON reprezentând plata nedatorată, efectuată în baza acordului - cadru de factoring nr. București Izvor C. civ. 14/5805/21.03.2011, precum și la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1805 din 9 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1965 A din 23 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Printr-o primă critică, apelanta susține că aspectul reținut de prima instanță cu privire la nedepunerea celor 84 de facturi nu era de natură să ducă la respingerea acțiunii, în condițiile în care intimata B. recunoaște că reclamanta a efectuat plăți în perioada septembrie - noiembrie 2011.

Cu privire la această critică, Curtea a apreciat că acesta nu reprezintă un argument care să fie hotărâtor pentru pronunțarea sentinței atacate.

De altfel, în apel s-a completat probatoriul cu aceste facturi, iar intimata B. a detaliat în întâmpinarea depusă modul de derulare a contractului de factoring cu privire la facturile respective.

Motivul de apel privind încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 5638/06.06.2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin respingerea recursului declarat de recurenta B. prin decizia civilă nr. 2163/20.11.201,3 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă nu este întemeiat.

Prin sentința civilă nr. 5638/06.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, judecătorul sindic a admis în parte contestația S.C. A. S.R.L. și a dispus, printre alte dispoziții, și înlăturarea diferenței de 1.188.468,33 RON cu care aceasta fusese înscrisă în tabelul creanțelor debitoarei S.C. C. S.R.L. Instanța a reținut că suma de 1.188.468,33 RON reprezintă facturi scadente și achitate de S.C. A. S.R.L. către bancă în locul societății debitoare și că aceste facturi au fost cesionate, în prealabil băncii, ele aflându-se în posesia acesteia, astfel că se consideră că banca este titularul de drept al acestei creanțe. De asemenea, s-a mai reținut că B. nu a formulat declarație de creanță pentru această sumă, astfel că nu a fost admisă cererea contestatoarei ca B. să fie înscrisă în tabelul de creanțe.

Prin decizia civilă nr. 2163/20.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 5638/06.06.2013 sus-menționate.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că judecătorul sindic a procedat la interpretarea judicioasă a prevederilor inserate de către părți în acordul de factoring, în ceea ce privește suma de 1.188.468,33 RON, reprezentând facturi scadente și achitate de către S.C. A. S.R.L. către bancă în locul societății debitoare. S-a mai reținut că facturile au fost cesionate în prealabil băncii, iar în raport de acestea, banca este titularul de drept al creanței. S-a mai arătat că, întrucât aderentul S.C. A. S.R.L. a achitat B., în numele debitorului cedat un număr de 84 de facturi, în sumă totală de 1.871.132 RON, pentru această sumă aderentul S.C. A. S.R.L. urmează să formuleze declarație de creanță în cauză.

Conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Totodată, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Curtea a constatat că din dispozitivul și considerentele care sprijină acest dispozitiv ale sentinței civile nr. 5638/06.06.2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a civilă și ale deciziei civile nr. 2163/20.11.2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, nu se desprinde susținerea apelantei cu privire la existența erorii cu privire la obligația sa de plată, eroare în care s-ar fi aflat la momentul efectuării plății. Nu se poate astfel reține existența puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate cu privire la existența vreunei asemenea erori.

Înlăturarea diferenței de 1.188.468,33 RON cu care s-a înscris S.C. A. S.R.L. la masa credală prin sentința civilă nr. 5638/06.06.2013 s-a bazat pe argumentul potrivit căruia această creanță a aderentului S.C. A. S.R.L. față de S.C. C. S.R.L. a fost cesionată în favoarea factorului B. și, ca urmare a restituirii sumei cu care a fost finanțată SC. A. S.R.L. către bancă, nu i-au fost recesionate creanțele respective. Însă, instanța de recurs apreciază că, pentru această creanță, revenită în patrimoniul aderentului S.C. A. S.R.L. în urma unei viitoare recesionări a creanței de către factorul B., aderentul urmează să formuleze declarație de creanță în acest sens.

Totodată, în aceste hotărâri judecătorești nu se reține înlăturarea creanței respective cu care se înscrisese S.C. A. S.R.L. la masa credală pentru considerentul că banca, în calitate de factor, nu și-ar fi exercitat dreptul de regres prevăzut în contractul de factoring și că aceasta ar fi trebuit să se înscrie la masa credală cu suma menționată.

În mod întemeiat a considerat prima instanță că nu se poate reține eroarea în care s-ar fi aflat reclamanta în momentul efectuării plății, eroare motivată prin confundarea calității sale din contractul de factoring, crezând că neplata creanței de către debitor dă naștere obligației sale de plată ca și cum ar fi obligată în solidar cu debitorul.

Eroarea cu privire la obligația de plată nu poate fi reținută ca întemeiată nu doar pentru argumentul că nu ar fi fost dovedită, ci și față de prevederile contractuale.

Astfel, dreptul de regres al factorului care nu a obținut de la debitor încasarea creanțelor ce i-au fost cesionate de către aderent este conturat de dispozițiile art. 3 din Acordul cadru de factoring, de Anexa 1 - Condiții generale la acest acord, de art. 5.6 și 5.7 din Anexa 1 cap. V, de cap. VIII din Anexa 1, de art. 18.10 din Anexa 2 la contract.

Regresul este definit prin prevederile contractuale ca fiind dreptul factorului de a recupera de la aderent sume care nu au putut fi încasate de la debitor.

Modul de exercitare a dreptului de regres al factorului contra aderentului pentru creanțele cesionate și neîncasate de la debitor este redat de dispozițiile art. art. 5.6 și 5.7 din Anexa 1 cap. V, de cap. VIII din Anexa 1, de art. 18.10 din Anexa 2 la contract.

Din interpretarea dispozițiilor art. 5.6 din Anexa 1 cap. V reiese că, în situațiile de neplată, refuz de plată ori litigiu legat de neplata la scadență de către debitor a facturilor aprobate de factor și cesionate acestuia de către aderent, în termen de maximum 40 de zile de la data luării la cunoștință despre aceste situații, factorul va debita contul de disponibilități al aderentului cu sumele reprezentând contravaloarea creanțelor contestate de debitor și plătite de factor, la care se vor adăuga comisioanele stabilite în Condițiile specifice. Se mai prevede că, dacă în momentul exercitării de către factor a dreptului de regres, aderentul nu dispune de suficiente disponibilități în cont, sumele rămase neacoperite se vor înregistra în contul de creanțe restante.

Din interpretarea art. 5.7 reiese că pentru sumele neîncasate potrivit art. 5.6, adică prin debitarea contului aderentului, factorul beneficiază de dreptul de regres la care se face referire în cap. VIII din Condițiile generale. Cu privire la creanțele pentru care factorul și-a exercitat dreptul de regres s-a stipulat că acestea vor fi recesionate aderentului după recuperarea integrală a sumelor avansate aferente acestora.

Cap. VIII se referă la dreptul de regres al factorului contra aderentului în situațiile prevăzute în mod expres dar nu limitativ în art. 8.1, drept ce constă în îndreptățirea factorului de a solicita aderentului rambursarea imediată a sumelor plătite pentru creanțele cesionate și neplătite de către debitorii acceptați. Exercitarea acestui drept de regres se realizează, potrivit art. 8.2, prin recuperarea acestor sume din conturile curente sau de depozit ale aderentului, scop în care aderentul autorizează factorul să debiteze oricare dintre conturile sale curente sau de depozit, chiar neajunse la termen, în RON sau în valută, pentru recuperarea integrală a sumelor datorate de aderent factorului.

Conform art. 18.10 din Anexa 2 la contract, în caz de întârziere la plata facturilor finanțate prin factoring, finanțarea va fi oprită până la plata restanțelor, iar sumele restante se vor recupera de la aderent prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al acestuia sau prin valorificarea garanțiilor.

Din aceste prevederi contractuale se desprinde concluzia reținută de instanța de fond că dreptul de regres al factorului contra aderentului ia naștere ca urmare a neplății facturilor cesionate de către debitor, fără să rezulte că părțile au stabilit vreo condiționare a nașterii acestui drept, ci doar un termen suspensiv de 40 de zile de la data luării la cunoștință despre neplată.

Pentru exercitarea dreptului de regres al factorului, prevederile contractuale nu impun efectuarea vreunei formalități. Această exercitare a dreptului de regres se realizează în mod direct prin debitarea conturilor aderentului pentru recuperarea creanțelor neachitate de către debitorul cedat.

Cum dreptul de regres al factorului contra aderentului pentru plata creanțelor neachitate de către debitor ia naștere doar prin faptul neplății la scadență a creanțelor și prin expirarea unui termen de 40 de zile de la luarea la cunoștință de către factor despre neplată, refuzul de plată sau litigiu cu privire la plată, se deduce că, concomitent cu nașterea dreptului de regres al factorului ia naștere și obligația corelativă acestui drept, obligația aderentului de plată a creanței neachitate de către debitor.

Îndeplinirea de bunăvoie a acestei obligații de plată de către aderent, în condițiile în care debitorul nu a achitat debitul față de factorul cesionar al creanței, nu poate fi considerată ca fiind realizată din eroare, pentru că aderentul nu a considerat în mod eronat că datorează achitarea debitului. Aceasta deoarece obligația de plată exista potrivit prevederilor contractuale, astfel încât nu se poate reține susținerea apelantei aderent în sensul că s-ar fi aflat în eroare cu privire la plata unei creanțe inexistente.

Nu poate fi reținută nici considerația apelantei cu privire la obligația factorului bancă de a se înscrie la masa credală a debitorului, deoarece operațiunea de a colecta facturile care constă în urmărirea încasării creanțelor cesionate de aderent factorului se referă la demersurile inițiate de factor constând în telefoane și notificări adresate debitorului acceptat și/sau în contactarea unei societăți specializate în recuperare de creanțe, modalitatea de aplicare a acestor operațiuni de colectare fiind stabilită în mod unilateral de factor. (art. 2.1 lit. c) și art. 7.7 Anexa 1).

De altfel, așa cum s-a arătat, în mod corect s-a reținut că obligația de plată corelativă dreptului de regres al factorului este, conform art. 5.6 din Anexa 1, afectată de modalitatea termenului suspensiv și nu de modalitatea vreunei condiții suspensive sau de vreo altă condiționare. Pentru nașterea dreptului de regres, prevederile contractuale nu stipulează că factorul trebuie să efectueze anumite acte de urmărire a creanței, cum ar fi cele referitoare la înscrierea creanței la masa credală a debitorului cedat aflat în procedura insolvenței.

Susținerea apelantei în sensul că încheierea actului adițional este de natură să dovedească eroarea cu privire la datorarea sumei achitate în care s-a aflat la momentul efectuării plății, nu poate fi reținută.

În mod întemeiat a considerat prima instanță că valabilitatea plăților a fost confirmată de către reclamantă prin semnarea Actului adițional nr. x/22.12.2011. Prin încheierea acestui act adițional între factor și aderent, aderentul recunoaște obligația sa de plată pentru facturi în valoare la data respectivă de 12.424.954,43 RON, convenind majorarea termenului suspensiv de la 40 de zile la 98 de zile pentru exercitarea de către factor a dreptului de regres.

Încheierea acestui act adițional nu poate fi interpretată, astfel cum susține apelanta, că ar dovedi faptul că aceasta, în calitate de aderent s-ar fi aflat în eroare cu privire la datoria sa față de factor. Din contră, încheierea actului adițional dovedește că aderentul recunoaște obligația sa de plată către factor, pentru facturile menționate, obligație corelativă dreptului de regres al factorului și care ia naștere odată cu acesta.

Nu pot fi reținute deci criticile formulate de către apelantă cu privire la interpretarea de către instanța de fond a prevederilor Actului adițional nr. x/22.12.2011 și nici că prima instanță nu ar fi analizat "mecanismul" acordului - cadru de factoring din punctul de vedere al drepturilor și obligațiilor părților. Instanța a analizat drepturile și obligațiile părților derivate din prevederile acestui acord, chiar dacă de o manieră mai succintă.

Totodată, este correct argumentul primei instanțe, în sensul că reclamanta a efectuat o plată anticipată, raportat la prevederile art. 1343 teza I din noul C. civ., în vigoare la data efectuării plății reclamate ca fiind nedatorată, care dispune că:

"Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violență. De asemenea, este supusă restituirii și plata făcută înainte de îndeplinirea condiției suspensive".

Așa cum s-a arătat, obligația aderentului de plată către factor a sumelor încasate de la acesta și a comisioanelor aferente, corelativă dreptului de regres al factorului, este afectată de modalitatea termenului suspensiv de 40 de zile menționat de art. 5.6 din Anexa 1, termen majorat prin Actul adițional nr. x/22.12.2011.

Chiar dacă plata efectuată de către aderent s-a realizat anterior împlinirii termenului suspensiv, aceasta nu este supusă restituirii, atât în condițiile C. civ. de la 1864, cât și în cele ale C. civ. din 2009, cu excepția situațiilor în care plata s-a făcut prin dol sau violență.

Nu se poate astfel reține susținerea apelantei că ar fi greșită concluzia instanței de fond că reclamanta ar avea vreo obligație către B., obligație ce ar fi afectată de un termen suspensiv.

Cu privire la susținerea apelantei că aceasta nu are calitatea de codebitor al factorului, se reține că raporturile juridice sunt derivate din contractul de factoring care este un contract special, în care drepturile și obligațiile părților au caracter special.

Nu se poate reține nici aprecierea apelantei că dreptul de regres al factorului este afectat de condiția suspensivă constând în neîncasarea creanței de la debitorul cedat.

Dreptul de regres al factorului contra aderentului ia naștere ca urmare a neîndeplinirii de către debitorul cedat a obligației de plată. Dar această neîndeplinire de către debitorul cedat a obligației de plată nu poate fi considerată ca reprezentând o condiție suspensivă pentru nașterea dreptului de regres al factorului, având în vedere definiția condiției suspensive ca eveniment viitor și incert de care depinde nașterea unei obligații.

Astfel cum anterior s-a arătat, nu se poate reține că reclamanta s-ar fi aflat în eroare cu privire la exercitarea dreptului de regres al băncii, întrucât obligația de plată cu privire la care susține că s-ar fi aflat în eroare exista la data efectuării plății.

Nu este întemeiată nici critica privind inaplicabilitatea instituției gestiunii de afaceri, având în vedere că, în mod întemeiat, instanța de fond a înlăturat apărarea pârâtei din cadrul interogatoriului bazată pe gerarea intereselor altuia, respectiv ale debitorului.

Apelanta mai susține prin alt motiv de apel că sunt îndeplinite condițiile restituirii plății nedatorate, respectiv plata a fost efectuată, datoria nu exista și plata a fost făcută din eroare.

Din cele expuse în cadrul soluționării celorlalte motive de apel se deduce că în mod întemeiat și legal a reținut instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru restituirea plății nedatorate (art. 992-997 C. civ. de la 1864 și art. 1341-1344 C. civ. 2009).

Astfel, fiind probată și necontestată de către niciuna dintre părți îndeplinirea condiției referitoare la efectuarea plății de către reclamanta aderent către pârâta factor, s-a constatat că celelalte două condiții cerute pentru existența unei plăți nedatorate nu sunt întrunite.

În primul rând, nu este întrunită condiția ca datoria să nu existe, deoarece, așa cum s-a arătat, obligația de plată a aderentului s-a născut odată cu nașterea dreptului corelativ de regres al factorului, respectiv în termen de 40 de zile de la luarea la cunoștință despre neplata creanței de către debitorul C..

În al doilea rând, nu este întrunită nici condiția ca plata să fi fost făcută din eroare, adică reclamanta să considere în mod eronat că avea obligația de plată. Aceasta având în vedere că reclamanta aderent nu a considerat eronat că datora, întrucât obligația de plată corelativă dreptului de regres al factorului exista, fiind afectată doar de un termen suspensiv de a cărui împlinire depinde doar exigibilitatea obligației și nu nașterea ei.

Împotriva deciziei civile nr. 1965 A din 23 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar consorțiul format din D. și Cabinet Individual de Inolvență E. a declarant recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Instanța de apel a interpretat în mod greșit atât considerentele hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012, cât și prevederile acordului cadru de factoring, reținând inexistența vreunei "erori" la momentul efectuării plăților.

Hotărârea nr. 5638/06.06.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2012 (rămasa definitivă și irevocabilă urmare a respingerii recursului declarat de B. prin decizia nr. 2163/20.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă) atestă eroarea în care A. S.R.L. s-a aflat. B. nu și-a exercitat dreptul de regres împotriva societății și, în raport de acest fapt, banca, și nu recurenta, avea obligația să se înscrie la masa credala a C. în vederea efectuării demersurilor de colectare a creanței de la debitorul cedat (C.) conform contractului de factoring.

Așa fiind, judecătorul sindic în mod corect a înlăturat creanța cu care A. S.R.L., din eroare, s-a înscris la masa credală a C.. S-a confundat calitatea recurentei din contractul de factoring, crezând că simpla neplată de către C. dă naștere obligației sale, ca și cum societatea ar fi un debitor obligat în solidar.

Astfel, judecătorul sindic a reținut faptul că banca, aflându-se în posesia facturilor, trebuia să formuleze o declarație de creanță (însă nu a făcut-o decât foarte târziu prin cererea de recurs sub forma unei solicitări subsidiare) și că aceste facturi nu puteau fi transmise societății creditoare (adică recurentei) pentru ca aceasta să se înscrie la masa credală, deoarece banca avea obligația, conform factoring-ului, să asigure urmărirea încasării acestei creanțe cesionate; banca era titularul creanței.

Aceste considerente sunt menținute și de instanța de recurs.

Din această perspectivă, este evident faptul că instanța de apel a fost în eroare, dând o interpretare greșită unui considerent rupt din context.

Așadar, eroarea în care recurenta s-a aflat la mometul efectuării plaților este dovedită.

Esențial este faptul că, definitiv și irevocabil, s-a stabilit de curtea de apel că titularul creanței împotriva lui C. a rămas B. și că doar aceasta ar fi putut formula legal cerere de înscriere la masa credală cu suma ce face obiectul prezentei cauze, chiar dacă această sumă a fost achitată de recurentă în locul debitorului cedat C..

Așa fiind, atât timp cât o instanță a tranșat irevocabil faptul că B. avea obligația să se înscrie la masa credală cu acea creanță în vederea colectării acesteia de la C., nu poate veni ulterior o altă instanță care, prin motivarea sa, chiar și indirect, să înlăture cele deja statuate, cu putere de lucru judecat, în acest sens.

În opinia instanței de apel, eroarea la momentul efectuării plăților nu poate fi reținută, nici în raport de prevederile acordului cadru de factoring.

Instanța de apel a făcut o analiză superficială a prevederilor contractuale. Dreptul de regres nu poate să fie o formalitate în sensul reținut de instanță pentru că doar în urma activării acestuia aderentul își recapătă dreptul asupra creanței sale (cesionate inițial către B. în baza factoring-ului), pentru a putea să-și valorifice ulterior acest drept.

B. nu și-a exercitat vreodată dreptul de regres împotriva recurentei.

Dreptul de regres putea fi exercitat doar dacă C. nu plătea și doar după expirarea unui termen de 98 de zile de la data luării la cunoștință despre neplată. Modalitatea prin care recurenta trebuia să fie anunțată, îmbracă forma unei notificări din partea B. despre neplata facturii/facturilor de către C..

Așadar, contrar instanței de apel, simpla debitare a conturilor aderentului nu echivala automat cu exercitarea dreptului de regres.

Contractul de factoring cu regres presupune:

- cedarea de către A. S.R.L., în favoarea B. a facturilor emise de societatea recutrentă către C.;

- urmărirea și colectarea de către B. a facturilor primite de la A. S.R.L., urmare a contractului de factoring;

- posibilitatea exercitării dreptului de regres de către bancă împotriva recurentei, în condițiile stabilite prin contractul de factoring, respectiv:

- recesionarea facturilor de la B. către recurentă;

- după efectuarea tuturor demersurilor din partea B. pentru încasarea facturilor ajunse la scadență și neplătite.

În ceea ce privește condițiile exercitării dreptului de regres mai sus arătate, de asemenea, instanța de apel este în eroare.

Recesionarea facturilor putea avea loc concomitent cu exercitarea dreptului de regres și nu după recuperarea integrală a sumelor aferente facturilor neplatite de C..

Reținerile instanței de apel privind relevanța prevederilor art. 5.7 din Anexa 1 - condițiile generale la acordul cadru de factoring - nu pot fi primite deoarece:

- art. 7 teza a II-a (ii) din acordul cadru de factoring prevede - Condițiile specifice "sunt derogatorii de la Condițiile Generale și le completează pe acestea"; așadar, se dă întâietate Condițiilor Specifice în detrimentul Condițiilor Generale;

- punctul 8 din Condițiile specifice stipulează ca "termen de recesionare facturi neachitate: 40 de zile de la data scadenței contractuale a facturilor";

- conform art. 5.6. din Condițiile Generale împlinirea termenului de 40 de zile de la scadența facturilor neachitate de C. dă dreptul B. de a exercita regresul;

- așadar, momentul recesionarii facturilor coincide cu momentul de la care se poate exercita dreptul de regres, și anume după expirarea unui termen de 40 de zile de la scadența facturilor neachitate de C..

Referitor la demersurile pe care B. trebuia să le facă în vederea încasării facturilor de la C. în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Condițiile Generale la Acordului Cadru de factoring, cu modificările și completările ulterioare, factorul (în cazul nostru banca) avea obligația să asigure urmărirea încasării tuturor creanțelor cesionate de aderent factorului.

Contrar instanței de apel, enumerarea mijloacelor prevăzute în contract prin care B. putea colecta creanța nu era una limitativă, ci doar exemplificativă, banca putând apela la orice alte metode de recuperare a sumelor fără a se limita doar la cele enumerate în contract.

Aspectele reținute de instanța de apel privind Actul Adițional nr. l/F/22.12.2011 sunt eronate.

În realitate, scopul încheierii acelui act adițional a fost reeșalonarea (prelungirea) termenelor de plată aferente facturilor neîncasate de la C. în schimbul constituirii unor garanții suplimentare.

Actul adițional menționat a fost încheiat în decembrie 2011, adică la numai o lună de la momentul efectuării ultimei plăți (noiembrie 2011), când A. S.R.L. nu cunoștea încă faptul că efectuase plăți din eroare.

Nu a existat nicio altă plată făcută în baza contractului de factoring după data încheierii Actului Adițional nr. l/F/22.12.2011.

Instanța de apel nu a analizat integral "mecanismul" Acordului-cadru de factoring din perspectiva drepturilor și obligațiilor asumate de părți.

Instanța de apel nu a cercetat în detaliu drepturile și obligațiile părților rezultate dintr-un contract de factoring și astfel a ajuns la concluzia greșită, conform căreia A. ar fi efectuat o plată anticipată ce reprezintă o excepție de la obligația de restituire în temeiul plății nedatorate conform art. 1343 teza I din noul C. civ.

Plățile efectuate de A. S.R.L. au fost făcute în calitate de aderent în contractul de factoring.

Dreptul de regres al băncii era afectat de o condiție suspensivă, respectiv aceea de a nu-și încasa creanța de la C. în urma demersurilor de colectare efectuate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în speța de față suntem în sfera unei condiții suspensive în accepțiunea legii, câtă vreme C. înregistra întârzieri consistente la plata facturilor; a urmat intrarea acesteia în insolvență (intrare în incapacitate de plată), ceea ce denota faptul că plata facturilor era un eveniment viitor și incert.

Prin urmare, dreptul băncii era afectat atât de o condiție suspensivă, cât și de un termen suspensiv.

Banca, din culpa sa exclusivă, nu s-a înscris la masa credala a lui C., deci nu și-a îndeplinit obligația de a colecta creanța de la debitorul cedat.

În atare ipoteză devin aplicabile prevederile art. 1343 teza a II-a noul C. civ., care statuează că "De asemenea, este supusă restituirii și plata făcută înainte de îndeplinirea condiției suspensive".

Nu numai că această condiție nu s-a realizat încă, însă realizarea acesteia nu mai este posibilă nici în viitor, raportat la hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2012.

Or, dacă este sigur că această condiție suspensivă nu se va mai îndeplini vreodată, atunci se consideră că dreptul de regres al băncii nu a existat vreodată și toate prestațiile deja efectuate trebuie restituite, motiv pentru care prevederile art. 1343 teza I din noul C. civ., reținute de instanța de apel, nu pot fi incidente.

Termenul suspensiv și-ar fi găsit aplicarea doar daca s-ar fi îndeplinit condiția suspensivă privind neîncasarea creanței de la C. în urma demersurilor efectuate.

Referitor la instituția gestiunii de afaceri la care se face trimitere, A. a efectuat plăți în locul debitorului cedat doar din eroare, și nu pentru a evita eventuale pierderi în patrimoniul geratului C..

Referitor la condițiile plații nedatorate, A. S.R.L. este solvensul, respectiv creditorul obligației de restituire, iar B. este accipiensul, respectiv debitorul acestei obligații.

Condițiile necesare pentru a se naște raportul juridic în temeiul căruia accipiensul (B.) va fi obligat la restituirea către solvens (A. S.R.L.) a ceea ce a primit sunt următoarele:

- prestația executată de solvens să fie făcută cu titlu de plată (A. S.R.L. a plătit B. rate din contractul de factoring ajunse la scadență);

- datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct vedere juridic (B. nu a exercitat vreodată regresul împotriva recurentei);

- plata să fi fost făcută din eroare (A., crezând din eroare, că a fost activat regresul, a plătit băncii sumele solicitate prin prezenta acțiune).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 14 martie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 23 mai 2018 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 10 octombrie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Recurenta invocă încălcarea de către curtea de apel a puterii de lucru judecat cu privire la plata efectuată din eroare de către aceasta în temeiul acordului cadru de factoring, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 5638 din 6 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2163 din 20 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte apreciază că, prealabil, se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Dincolo de aceste considerente teoretice, Înalța Curte constată că hotărârile invocate de către recurentă vizează calitatea de creditor a S.C. A. S.R.L. și a B. S.A., față de debitoarea S.C. C. S.R.L., aflată în procedura insolvenței. Niciuna dintre instanțe nu a reținut, așa cum susține recurenta, eroarea în care s-ar fi aflat aceasta la momentul efectuării plății în temeiul contractului de factoring.

Analiza efectuată de instanța de apel cu privire la puterea de lucru judecat din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) și ale 430 alin. (2) din noul C. proc. civ., deși aplicabil era vechiul cod de procedură, față de momentul demarării litigiului, vizând atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, așadar fiind extinsă, nu poate constitui un motiv de recurs.

Nu se poate reține argumentul recurentei în sensul că, prin decizia civilă recurată se înlătură cele statuate deja prin hotărârile invocate cu putere de lucru judecat, în condițiile în care aceasta nu contravine celor statuate în procedura insolvenței societății C. S.R.L.

Nici susținerile recurentei cu privire la efectuarea plății din eroare, față de prevederile acordului contract de factoring, nu pot fi reținute.

Conform dispozițiilor art. 1073 din vechiul C. civ., "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare".

De asemenea, art. 969 alin. (1) din C. civ. statuează:

"Convențiile legal facute au putere de lege între partile contractante."

Prin acordul-cadru de factoring nr. București Izvor x/21.03.2011, încheiat între B. S.A., în calitate de factor, S.C. A. S.R.L., în calitate de aderent și F. - garant avalist, părțile au convenit efectuarea de către factor, pentru aderent, a operațiunilor de factoring pentru facturi reprezentând creanțe în RON, rezultate din contracte comerciale, încheiate cu rezidenți persoane juridice, ce au ca obiect vânzări bunuri/prestări de servicii, altele decât cele în folos personal.

Conform Anexei nr. 1 la acordul-cadru de factoring, factorul are dreptul de a recupera de la aderent sumele care nu au putut fi încasate de la debitor -dreptul de regres - acest drept operând în conformitate cu dispozițiile Anexei nr. 1 - cap. V: art. 5.6, 5.7 și cap. VIII, coroborate cu cele ale Anexei nr. 2 la contract - art. 18.10.

Conform acestor prevederi contractuale, avute în vedere de către instanța de apel, dreptul de regres al factorului nu este condiționat de efectuarea vreunei formalități, astfel cum susține recurenta și nici nu este afectat de existența unei condiții suspensive.

Termenul este evenimentul viitor și sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligații, termenul suspensiv afectând exigibilitatea obligației și nu existența acesteia.

Condiția este evenimentul viitor și nesigur că se va produce, de care depinde însăși existența raportului juridic obligațional.

Or, termenul prevăzut de părți în vederea exercitării dreptului de regres, respectiv de 40 de zile de la luarea la cunoștință despre neplată, majorat ulterior, prin act adițional la 98 de zile, este un termen suspensiv, partea în favoarea căreia s-a prevăzut putând să renunțe la beneficiul termenului.

Raportat la aceste considerente, nu poate fi reținut argumentul recurentei în sensul că banca nu a exercitat dreptul de regres, întrucât nu a notificat neplata facturilor de către debitorul cedat.

Obligația notificării nu se regăsește în prevederile contractuale asumate de părți, banca având dreptul de a exercita dreptul de regres în mod direct, prin debitarea conturilor aderentului pentru recuperarea creanțelor neachitate de către debitorul cedat.

Îndeplinirea de bunăvoie a acestei obligații, fără ca banca să efectueze debitarea conturilor recurentei, nu poate fi considerată ca efectuată din eroare, în condițiile în care plata presupune executarea voluntară a obligației de către debitor, indiferent de obiectul ei.

Obligația contractuală subzistă chiar în cazul neîndeplinirii formalității notificării, care în speță nu era aplicabilă, nefiind reglementată de părți, argumentele recurentei vizând obligația factorului de a colecta creanțele cesionate neputând conduce la o altă concluzie.

Argumentele recurentei, în sensul că instanța de apel a apreciat eronat că prin semnarea actului adițional nr. x/22.12.2011 a fost confirmată valabilitatea plăților vizează aspecte de netemeinicie. Interpretarea actelor juridice, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză, este apanajul instanței de apel, neputând constitui un motiv de nelegalitate.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei cu privire la plata nedatorată, care reprezintă acel fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul.

Pentru promovarea unei acțiuni în restituirea unei plăți nedatorate, trebuie să se probeze existența condițiilor esențiale în vederea producerii efectelor plății nedatorate, respectiv: existența unei plăți, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe; plata să fie făcută din eroare.

În speță nu se poate reține că era îndeplinită condiția ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, în condițiile în care debitorul cedat, respectiv C. S.R.L. nu a efectuat plata către bancă.

Mai mult decât atât, nici condiția ca plata să fie efectuată din eroare nu este îndeplinită, față de prevederile contractuale anterior menționate și față de executarea voluntară a obligației de către S.C. A. S.R.L.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CONSORȚIUL FORMAT DIN D. S.P.R.L. și C.I.I. E., împotriva deciziei civile nr. 1965A din 23 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și, pe cale de consecință, și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei, formulată de intervenientul F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CONSORȚIUL FORMAT DIN D. S.P.R.L. și C.I.I. E., împotriva deciziei civile nr. 1965A din 23 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei, formulată de intervenientul F., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2019.