ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1092/2019

Ședința publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de față;

Prin acțiunea civilă disjunsă înregistrată cu nr. x/2015 din 22 decembrie 2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate că în perioadele menționate expres în acțiune au lucrat efectiv în procent de 100 % din programul de lucru, la instalații, în secții cuprinse în grupele I, a II-a de muncă, respectiv condiții deosebite de muncă și să se dispună obligarea pârâtelor la emiterea unor adeverințe în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 4405 din 11 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții C. și G., ca neîntemeiată.

A luat act că reclamanta D. a renunțat la judecarea acțiunii formulate împotriva pârâtelor S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.A..

A admis acțiunea precizată formulată de reclamanții A., B., E., F., H., I., J., împotriva pârâtelor S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.A., și în consecință:

A constatat că reclamanții, cu excepția reclamanților susmenționați, beneficiază de grupa a II-a de muncă, în procent de 100 % din programul de lucru, pentru activitatea desfășurată în cadrul unităților pârâte, în perioadele expres menționate în raportul de expertiză M., parte integrantă din prezenta hotărâre și a obligat pârâtele să le elibereze adeverințe în acest sens reclamanților.

Împotriva acestei decizii a declarat apel apelanta-pârâtă S.C. L. S.A și S.C. K. S.R.L.

Prin decizia nr. 591 din 08 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. L. S.A. și de pârâta S.C. K. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4405 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C., D., E., G., H., I., J..

A fost schimbată, în parte, sentința în sensul că, pe fond, s-a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.

La data de 08 mai 2018, recurenta F. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 591 din 08 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii apelate iar pe fond, admiterea acțiunii și menținerea dispozițiilor sentinței primei instanțe.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a invocat niciunul din motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu a adus vreo critică deciziei recurate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10 iulie 2018, intimatele-pârâte S.C. L. S.A. și S.C. K. S.R.L. au invocat excepția inadmisibilității recursului arătând că prezentul litigiu se încadrează în materia conflictelor de muncă și potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 241 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, decizia recurată nu este supusă căii de atac a recursului și excepția nulității recursului pentru lipsa motivării.

Prin încheierea din 07 decembrie 2018, pronunțată în complet de filtru de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatele-pârâte, este întemeiată pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătorești și a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În speță, s-a dedus judecății o cerere având ca obiect constatare grupe de muncă, cerere ce se încadrează în materia conflictelor de muncă, raportat la care s-a stabilit și competența materială a tribunalului în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Deși art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanță, acesta nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând întemeiată excepția inadmisibilității invocată de intimatele-pârâte, va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă F. împotriva deciziei nr. 591 din 08 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.