ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2020

Curtea de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.648/30/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea problemă de drept:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș cu nr. 1.648/30/2016, reclamanții Județul Timiș, prin președintele Consiliului Județean Timiș, Consiliul Județean Timiș și persoana fizică A, au chemat în judecată pârâtele Curtea de Conturi - Camera de Conturi a Județului Timiș și Curtea de Conturi a României, solicitând:

În motivare se arată că prin raportul de audit financiar, întocmit la data de 30 iunie 2015 și înregistrat la Consiliul Județean Timiș cu nr. 7.956/30.06.2015, și prin procesul-verbal de constatare din data de 30 iunie 2015, anexat raportului, auditorii publici externi ai Camerei de Conturi a Județului Timiș au formulat mai multe constatări, în relație cu raporturile întreținute de Județul Timiș cu mai multe cluburi sportive, în perioada 2010-2015, referitoare, în esență, la următoarele aspecte: legalitatea asocierii, prin aderarea Județului Timiș la mai multe structuri sportive constituite ca asociații, persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ; legalitatea finanțării din bugetul Județului Timiș, în forma unor cotizații, a structurilor sportive în care Județul Timiș avea calitatea legală de asociat; legalitatea utilizării sumelor vărsate din bugetul Județului Timiș, cu titlu de cotizații, în bugetul asociațiilor sportive mai sus menționate și, respectiv, legalitatea justificării utilizării acelorași sume cu documente legale.

Împotriva constatărilor de mai sus, Județul Timiș a formulat obiecțiuni, înregistrate la Camera de Conturi a Județului Timiș cu nr. 1.772/14.07.2015, care însă nu au fost însușite de organul de control, fiind, în consecință, emisă Decizia nr. 37/10.08.2015, parțial atacată în prezentul dosar; împotriva celor constatate în cuprinsul raportului de audit și a procesului-verbal mai sus menționate, precum și cu privire la pct. 7 și II.1 din Decizia nr. 37/10.08.2015, Județul Timiș a formulat contestație administrativă, înregistrată la Camera Județeană de Conturi Timiș cu nr. 10.470/26.08.2015.

Prin încheierea nr. 31/16.02.2016, Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României a respins, în tot, contestația Județului Timiș, fiind menținute prevederile de sub pct. II.1 din decizia contestată.

Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că, în opinia sa, consiliile locale și județene se pot asocia cu anumite structuri sportive, dintre cele prevăzute la art. 21 din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 69/2000), însă forma și modalitatea asocierii trebuie să se facă cu respectarea cadrului legal specific asocierii prin stabilirea clară în contract a drepturilor și obligațiilor generate de contract, a bugetului asocierii, a organizării contabilității asocierii, a reglementării modului de distribuire a veniturilor între asociați, a regulilor de finanțare a asocierii și de justificare a cheltuielilor etc.

Pentru fiecare dintre structurile sportive enumerate la art. 21, Legea nr. 69/2000 prevede și modalitatea de finanțare, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat și bugetele locale [art. 67 alin. (3) lit. b), art. 67 alin. (3) lit. c), art. 69 alin. (1), art. 71 alin. (2) lit. a) și b)]; ținând seama de aceste aspecte, echipa de audit care a efectuat controlul a constatat că "UAT J TIMIȘ nu a respectat niciuna din modalitățile de finanțare legale prezentate mai sus, încălcând prevederile legale în vigoare cu privire la finanțarea structurilor sportive, alocarea de fonduri pentru structurile sportive în cauză s-a făcut sub forma unei contribuții financiare de natura cotizațiilor, cotizație aprobată și alocată de la cap. 67.02.05.01. - Sport, titlul II - Bunuri și servicii, art. bug. 20.30.30 «Alte cheltuieli cu bunuri și servicii», așa cum reiese din bugetele de venituri și cheltuieli definitive aprobate pe anii 2012, 2013 și 2014."

Reclamanții și-au modificat, ulterior, cererea de chemare în judecată, solicitând ca, urmare anulării Deciziei nr. 37/10.08.2015 a Camerei de Conturi a Județului Timiș, precum și a Încheierii nr. 31/16.02.2016 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, să se constate inexistența prejudiciului estimat, în cuantum de 17.000.000 de lei, reprezentând sume pretins achitate, în perioada 2010-2014, fără bază legală, din contul Județului Timiș, cu destinația de cotizație, în contul asociațiilor cu obiect sportiv menționate în actele administrative atacate în cadrul acestui dosar judiciar, cu menținerea, în rest, a cererii introductive inițial promovate.

Prin Sentința nr. 106 din 6 februarie 2019, Tribunalul Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea și cererea de suspendare, precum și cererile de intervenție formulate în cauză.

În sprijinul acestei soluții, tribunalul a reținut că, raportat la dispozițiile art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 5 și 6 și alin. (7) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 215/2001), legiuitorul recunoaște consiliilor locale dreptul de a coopera și de a se asocia cu persoane juridice române sau străine în vederea finanțării unor proiecte de interes local și de a asigura cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor de interes local privind sportul, însă toate aceste atribuții trebuie exercitate în condițiile legii, iar în domeniul sportului și educației fizice sunt incidente prevederile legii speciale reprezentate de Legea nr. 69/2000.

Instanța de fond a mai reținut că, în ceea ce privește modalitatea de finanțare a acestor structuri sportive, au fost încălcate prevederile atât ale Legii nr. 69/2000, cât și ale Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 273/2006).

Tribunalul a reținut că, din perspectiva formei și modalității de constituire, o asociere a unităților administrative la structurile sportive trebuie să respecte dispozițiile legale specifice, prevăzute de Legea nr. 69/2000, prin stabilirea clară, într-un contract de asociere a drepturilor și obligațiilor generate de contract, a bugetului asocierii, a reglementării modului de finanțare și de justificare a cheltuielilor.

S-a apreciat de către prima instanță că, deși nu se poate reține nelegalitatea asocierii reclamantei în virtutea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 26/2000, în domeniul sportului, însă, se impunea respectarea Legii nr. 69/2000, atât în ceea ce privește asocierea, cât și în ce privește modalitățile de finanțare a activităților sportive de la bugetele locale, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant.

Așadar, a reținut tribunalul, independent de modalitatea de asociere aleasă de reclamant în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/2000, în domeniul sportului, atât organizarea structurilor sportive, cât și finanțarea activității sportive de la bugetele locale sunt reglementate de dispozițiile Legii nr. 69/2000, lege specială în materia activităților sportive, care este incidentă cu prioritate în cauză.

A reținut instanța de fond că atât Legea nr. 215/2001, cât și Legea nr. 69/2000 recunosc dreptul la asociere al autorităților publice locale pentru finanțarea activităților sportive, însă modalitățile de finanțare ale unei astfel de asocieri sunt exclusiv cele statuate de legiuitor prin Legea nr. 69/2000.

A concluzionat tribunalul, din analiza dispozițiilor legale menționate, că asociațiile sportive din cauza analizată nu ar putea să obțină finanțare publică prin modalitatea cotizației din partea autorității reclamante, în calitate de membru al asociației, în temeiul art. 46 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, ci doar în modalitatea prevăzută de Legea nr. 69/2000, care prevede atât condițiile organizării structurilor sportive, cât și modalitățile de finanțare ale acestora, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat și bugetele locale; alocarea fondurilor publice de către autoritățile administrației publice locale pentru finanțarea sportului trebuie analizată, așadar, în conformitate cu dispozițiile legale care stabilesc expres dreptul și modalitatea prin care consiliile locale și județene pot contribui cu sume din fonduri publice la înființarea, funcționarea și dezvoltarea unor structuri sportive, dispoziții legale care, în speță, nu au fost respectate.

Deși din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă acest aspect, în urma consultării documentației anexate acesteia (încheierea de amânare a pronunțării asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 5 noiembrie 2019) a reieșit că împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță au declarat recurs reclamanții.

Întrucât din încheierea de sesizare lipsește orice referire la acest aspect, iar în documentația anexată cererii de sesizare nu se regăsește și cererea de recurs, motivele de recurs și argumentele invocate de recurenți în sprijinul acestora nu pot fi redate.

Ordonanța Guvernului nr. 26/2000:

Legea nr. 69/2000:

Reclamanții au apreciat că este legală și posibilă finanțarea asociațiilor și cluburilor sportive din speță de la bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale, parte a acestor asociații, și prin intermediul cotizațiilor în condițiile art. 46 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, aplicabile în cauză, asociația fiind înființată în baza acestui act normativ, iar nu numai în condițiile impuse de prevederile art. 69 alin. (1) și (2) din Legea nr. 69/2000, dispunând cu privire la modalitățile de finanțare ale acestora prin alocarea sumelor de bani de la bugetele locale.

Pârâții, dimpotrivă, au susținut că atât Legea nr. 215/2001, cât și Legea nr. 69/2000 dau dreptul la asociere, dar fondurile trebuie cheltuite potrivit condițiilor stabilite prin contractele încheiate între părți, potrivit art. 67 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000; totodată, au arătat că prevederile art. 71 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 69/2000 nu sunt incidente, deoarece finanțarea structurilor sportive prin cotizații, pe care le reglementează, nu vizează finanțarea de la bugetul de stat/local, ci de la alte persoane de drept privat.

Instanța de trimitere apreciază că sunt întrunite condițiile legale de admisibilitate a sesizării, arătând că de interpretarea prevederilor legale menționate depinde soluționarea pe fond a cauzei, fiind necesar a se lămuri dacă asociațiile sportive pot beneficia de sume de la bugetele locale doar în baza unor contracte de finanțare, așa cum prevede art. 69 alin. (1) și (2) din Legea nr. 69/2000, sau este posibilă și legală acordarea de sume din bugetele locale și prin intermediul cotizațiilor, în condițiile art. 46 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, fără încheierea contractelor de finanțare de care face vorbire art. 69 din Legea nr. 69/2000; problema de drept enunțată este nouă, deoarece asupra sa Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre și, deși normele de drept supuse interpretării au o oarecare vechime, necesitatea clarificării modului lor de interpretare/aplicare în concret s-a evidențiat recent, în ultimii doi ani fiind pronunțate puține hotărâri judecătorești cu privire la problema de drept supusă dezlegării; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Contrar dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, completul care a formulat sesizarea, din oficiu, nu procedează la analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării și nu menționează motivele pentru care a ajuns la concluzia admisibilității, conform art. 520 din același cod.

Cu privire la fondul problemei de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere menționează că aceasta vizează interpretarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, art. 69 alin. (1) și (2), art. 71 alin. (2) lit. d) și alin. (3) lit. c) și art. 72 lit. b) din Legea nr. 69/2000, în vederea stabilirii modalității legale de finanțare a asociațiilor sportive de la bugetele locale, când unitatea administrativ-teritorială este, la rândul său, asociat: fie prin cotizații din partea asociaților, în sensul reglementat de art. 46 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, fără a fi necesară încheierea unor contracte de felul celor prevăzute de art. 69 alin. (1) și (2) din Legea nr. 69/2000, fie pe baza unor astfel de contracte de finanțare, a căror încheiere este obligatorie.

Completul care a formulat sesizarea arată că problema de drept ridicată a primit rezolvare la nivelul instanței de trimitere, într-o speță similară, în care Tribunalul Timiș a pronunțat Sentința nr. 2 din 5.01.2017, rămasă definitivă prin Decizia nr. 6.167 din 4.10.2017 a Curții de Apel Timișoara, argumentele conținute de aceste hotărâri judecătorești reprezentând, în același timp, punctul de vedere al instanței de trimitere.

Astfel, în cauza sus-menționată, a fost respinsă acțiunea reclamantului Municipiul Timișoara, reținându-se următoarele:

De asemenea, instanța de trimitere arată că există o jurisprudență în această materie și la nivelul celorlalte instanțe, menționând următoarele hotărâri judecătorești atașate sesizării: deciziile nr. 2.615 din 19.09.2017, nr. 2.012 din 8.04.2016 și nr. 6.167 din 4.10.2017 ale curților de apel Alba Iulia, București și Timișoara.

Se arată că analiza hotărârilor judecătorești menționate evidențiază caracterul neunitar al jurisprudenței în această materie, în cadrul căreia problema de drept invocată a primit o rezolvare diferită.

În urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme, în jurisprudența Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii și a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță asupra dezlegării problemei de drept ce formează obiectul sesizării.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au identificat jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, numai unele dintre ele transmițând puncte de vedere sau simple opinii referitoare la aceasta, precum și o singură hotărâre pronunțată în materie, din analiza cărora rezultă orientarea unanimă, potrivit căreia asociațiile sportive, cluburile sportive și asociațiile județene pe ramuri de sport pot să beneficieze de sume de la bugetele locale, în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 26/2000, doar în baza unor contracte de finanțare încheiate în baza art. 69 alin. (1) și (2) din Legea nr. 69/2000.

S-a arătat că asociațiile sportive nu ar putea să obțină finanțare publică prin modalitatea cotizației din partea autorității administrației publice, în temeiul art. 46 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, ci doar în modalitatea prevăzută de Legea nr. 69/2000, care prevede atât condițiile organizării structurilor sportive, cât și modalitățile de finanțare ale acestora, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat și bugetele locale.

Alocarea de fonduri publice de către autoritățile administrației publice locale pentru finanțarea sportului trebuie analizată în conformitate cu dispozițiile legale care stabilesc expres dreptul și modalitatea prin care consiliile locale și județene pot contribui cu sume din fonduri publice la înființarea, funcționarea și dezvoltarea unor structuri sportive. Consiliile locale și județene nu ar avea posibilitatea legală de a acorda sub formă de cotizații finanțări unor asociații sportive fără scop patrimonial, persoane juridice de drept privat, fără a exista contracte între structurile sportive și consiliul local/județean și fără justificarea modului de cheltuire a banilor publici alocați.

Astfel, fondurile care provin din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale sunt diferite de sursele de finanțare provenite din cotizații, autoritatea administrativă neputând hotărî, raportat la dispozițiile legale anterior enunțate, ca fondurile sale provenite din bani publici să urmeze un regim sau altul, ci, în considerarea caracterului imperativ a normei de drept public, doar pe cel stabilit de lege, și anume regimul subvențiilor de la buget acordat cluburilor sportive de drept public sau al finanțării programelor sportive ale cluburilor sportive de drept privat, prin contracte de finanțare.

S-a susținut că normele Legii nr. 69/2000 au caracter special, în raport cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, în ipoteza în care asociațiile sportive sunt înființate potrivit acestui act normativ. Legând noțiunea de cotizație de cea de membru al unei asociații sportive, unitatea administrativ-teritorială nu poate avea niciodată calitate de membru, chiar dacă asociația sportivă este constituită la inițiativa organelor administrației publice locale; totodată, având în vedere și lipsa unei norme exprese, care să permită plata unor cotizații din buget, sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, potrivit cărora "cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi speciale și în legile bugetare anuale".

Ca atare, legalitatea plății unei cotizații din bugetul local nu poate fi prezumată, ea trebuind să fie examinată în raport cu norma juridică ce permite ordonanțarea și plata cheltuielilor.

Și-au exprimat punctul de vedere/opinia, respectiv s-au pronunțat în acest sens următoarele instanțe:

Deși din răspunsurile formulate la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că nu au identificat jurisprudență privind problema de drept supusă dezlegării, din documentația atașată sesizării de către instanța de trimitere reiese că următoarele instanțe au pronunțat hotărâri în materia supusă analizei: Curtea de Apel Alba Iulia (Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 2.615 din 19.09.2017), Curtea de Apel București (Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 2.012 din 8.04.2016) și Curtea de Apel Timișoara (Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 6.167 din 4.10.2017).

Din analiza acestor hotărâri rezultă că două, cele pronunțate de curțile de apel București și Timișoara, urmează orientarea unanimă, menționată mai sus, iar cealaltă, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care se adoptă o soluție contrară, este izolată.

S-a reținut de către cele două instanțe, în spiritul orientării unanime, că:

În sens contrar, prin opinia izolată exprimată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2.615 din 19.09.2017, s-a reținut că:

Prin Adresa nr. 3.116/C/4435/III-5/2019 din 28 ianuarie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii sesizării.

Examinând sesizarea formulată, întrebarea ce face obiectul acesteia și raportul întocmit de judecătorul-raportor, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, rațiunea și fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate, cu caracter de noutate.

Pentru a utiliza cu eficiență mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare.

În cauză, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate legate de titularul sesizării și de stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relația de dependență dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită și rezolvarea pe fond a litigiului, precum și cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, instanța de trimitere, Curtea de Apel Timișoara, a fost învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva unei sentințe prin care Tribunalul Timiș, soluționând în primă instanță o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a pronunțat cu privire la legalitatea finanțării de către unitatea administrativ-teritorială reclamantă, prin intermediul cotizațiilor, a asociațiilor sportive în care aceasta avea calitatea de membru asociat.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prealabilă cu privire la dezlegarea chestiunii vizând posibilitatea ca asociațiile sportive, cluburile sportive și asociațiile județene pe ramuri de sport să beneficieze de sume de la bugetele locale prin intermediul alocațiilor/cotizațiilor sau, dimpotrivă, dacă aceste structuri sportive pot beneficia de sume pentru finanțarea programelor sportive de la bugetul de stat și de la bugetele locale numai pe bază de contracte încheiate în conformitate cu dispozițiile art. 69 alin. (1)-(2) din Legea nr. 69/2000.

Examinarea datelor comunicate de către curțile de apel arată că există deja practică judiciară în materie, aproape unitară, instanțele naționale pronunțând, în majoritate covârșitoare, același tip de soluții.

Astfel, potrivit unei orientări jurisprudențiale consacrate, care este împărtășită și de către instanța de trimitere, se reține că asociațiile sportive nu ar putea să obțină finanțare publică prin modalitatea cotizației din partea autorității administrației publice, în temeiul art. 46 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, ci doar în modalitatea prevăzută de Legea nr. 69/2000, care prevede modalitățile de finanțare ale acestora, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat si bugetele locale.

În acest sens, consiliile locale și județene nu ar avea posibilitatea legală de a acorda, sub formă de cotizații, finanțări unor asociații sportive fără scop patrimonial, persoane juridice de drept privat, fără a încheia contracte cu structurile sportive în temeiul art. 69 alin. (1)-(2) din Legea nr. 69/2000 și fără a controla modul de cheltuire a banilor publici alocați.

În susținerea acestei interpretări au fost invocate și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 273/2006, potrivit cărora "cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi speciale și în legile bugetare anuale".

Într-o opinie izolată s-a apreciat că, atât timp cât nu este contestată legalitatea constituirii asociației, în situațiile în care unitatea administrativ-teritorială are statutul de membru asociat al asociației, regimul juridic aplicabil este cel conferit de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, nefiind aplicabile dispozițiile art. 69 alin. (1) și (2) din Legea nr. 69/2000, conform cărora structurile sportive fără scop patrimonial și Comitetul Olimpic Român pot beneficia de sume de la bugetul de stat și de la bugetele locale pentru finanțarea de programe sportive pe bază de contracte încheiate între acestea și respectivele organe ale administrației publice centrale sau locale, după caz.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 69/2000 stabilesc în mod clar, fără a lăsa loc unor interpretări divergente, faptul că structurile sportive pot beneficia de sume de la bugetul de stat și de la bugetele locale pentru finanțarea de programe sportive "în condițiile prezentei legi", pe "bază de contracte" încheiate cu organele administrației publice centrale sau locale, incluzând cotizațiile, prin alin. (4) din același articol și art. 71 alin. (1) din același act normativ, la "alte surse de venituri", distincte de contractele încheiate cu organele administrației publice și locale.

Se reține, așadar, că există dispoziții legale clare, a căror interpretare nu necesită dezlegări dificil de realizat, precum și o jurisprudență cvasiunitară care statuează că organele administrației publice centrale sau locale nu ar avea posibilitatea legală de a acorda finanțări sub formă de cotizații, în lipsa unor contracte încheiate cu structurile respective, întrucât s-ar ajunge, în caz contrar, la eludarea dispozițiilor legale speciale care reglementează condițiile privind acordarea și controlul gestionării sumelor acordate, elemente care oferă o rezolvare adecvată a problemei supuse dezlegării, conformă cu scopul normei juridice a cărei interpretare formează obiectul sesizării.

În plus, interpretarea corelată a textelor de lege în discuție a fost expusă și în cuprinsul actului de sesizare, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unei chestiuni de drept controversate, susceptibilă de a genera interpretări diferite, în egală măsură de pertinente, care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Față de cele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin cond