ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 41/2020

Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 10 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.658/88/2016*, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea problemă de drept:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea cu nr. 1.658/88 din 5.09.2016*, reclamanta unitatea administrativ- teritorială județul Tulcea, prin Consiliul Județean Tulcea, a chemat în judecată pe pârâta - societate comercială, solicitând rezilierea de plin drept a Contractului de concesiune nr. 93 din 4.06.1998, intervenită potrivit pactului comisoriu de grad IV, stabilit de comun acord de către părți în art. 24 din contractul de concesiune, precum și obligarea pârâtei concesionare la predarea către concedent a bunurilor care au constituit obiectul concesionării.

Prin Sentința nr. 1.946 din 21.11.2016, pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de fond a respins, ca nefondată, excepția netimbrării acțiunii și a admis excepția lipsei procedurii administrative prealabile, respingând acțiunea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin Decizia nr. 1.277/CA din 11.12.2017, Curtea de Apel Constanța a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza instanței de fond, pentru continuarea judecății.

Prin Sentința nr. 1.338 din 4.10.2018, Tribunalul Tulcea a respins acțiunea, ca nefondată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut că, din analiza atribuțiilor celor două autorități, executivă și deliberativă, se observă că președintele consiliului județean nu are nicio atribuție care să privească punerea în valoare a bunurilor aparținând unității teritorial-administrative, conform art. 104 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 215/2001), în timp ce, în cazul consiliului județean, există o dispoziție expresă în acest sens, în cuprinsul art. 91 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, potrivit căreia "consiliul județean îndeplinește următoarele categorii principale de atribuții (...) atribuții privind gestionarea patrimoniului județului".

Astfel, calitatea de concesionar aparține consiliului județean, care exercită toate drepturile ce rezultă din clauzele contractuale, inclusiv pe acela de a cere rezilierea contractului sau de a învesti instanța cu constatarea realizării unui pact comisoriu de gradul IV, cum este în cazul de față. Este o aplicație a principiului simetriei actelor juridice, conform căruia subiectul de drept care are capacitatea și calitatea de a încheia un act juridic este acela care are și dreptul de a hotărî sau cere, după caz, rezilierea lui.

Întrucât concesionarea bunului în litigiu a fost hotărâtă de către consiliul județean, iar contractul de concesiune a fost încheiat, cu respectarea dispozițiilor legale, de către același organism, în calitate de concedent, pentru respectarea principiului mai sus enunțat, din punct de vedere formal, ar fi trebuit să existe o hotărâre a consiliului județean, prin care să se hotărască aplicarea pactului comisoriu expres de grad IV, în ipoteza în care acesta exista, sau sesizarea instanței judecătorești pentru a dispune rezilierea contractului de concesiune, în celelalte cazuri.

Cum, în cauza pendinte, nu există o hotărâre a consiliului județean, acțiunea formulată de organul executiv, în lipsa unui mandat din partea titularului dreptului de a hotărî menținerea sau rezilierea contractului, respectiv consiliul județean, lipsește de substanță dispozițiile mai sus amintite, iar efectul este respingerea unei astfel de acțiuni.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond reclamanta a formulat recurs, iar pârâta recurs incident, criticând-o pentru nelegalitate.

La termenul de judecată din 4.03.2019, recurenta-pârâtă a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la modul de interpretare a prevederilor art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și ale art. 8 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 219/1998), în sensul de a se lămuri dacă, pentru rezilierea convențională și/sau judiciară a unui contract de concesiune, este necesară luarea unor decizii de către consiliul județean care a hotărât în for decizional că rezilierea sau concesionarea poate fi decisă doar de către președintele consiliului județean, fără a fi necesară respectarea principiului simetriei formelor.

Legea nr. 215/2001 (forma în vigoare la data formulării acțiunii):

Legea nr. 219/1998 (forma în vigoare la data formulării acțiunii)*:

Recurenta-pârâtă a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea sesizării instanței supreme, arătând că prevederile legale supuse interpretării sunt incomplete, întrucât dispun că manifestarea de voință a consiliului județean la încheierea unui contract de concesiune se va exprima sub forma unei hotărâri a consiliului județean adoptată cu cvorumul și majoritatea prevăzute de lege, fără a prevedea, însă, care este forma de manifestare a voinței consiliului județean, atunci când decide încetarea unilaterală sau rezilierea unui contract de concesiune sau dacă o astfel de manifestare de voință poate aparține unui singur membru al consiliului județean.

S-a susținut că prevederile legale ce fac obiectul sesizării nu cuprind trimiteri exprese la prevederile Codului civil, care consacră principiul simetriei formelor și care se aplică oricărui contract, ca drept comun, dând naștere unor interpretări jurisprudențiale diferite.

Recurenta-reclamantă a apreciat că dispozițiile Legii nr. 219/1998 sunt clare și neechivoce, art. 8 din acest act normativ prevăzând că, în materia contractelor de concesiune, există obligația de a se adopta o hotărâre numai în cazul aprobării contractului de concesiune, nu și în situația rezilierii acestuia.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt întrunite condițiile legale de admisibilitate a sesizării, arătând că dispozițiile legale supuse interpretării sunt aplicabile speței, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu a fost pronunțată o hotărâre pentru dezlegarea unei chestiuni de drept asupra acestei chestiuni de drept.

Se susține că "examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat încă o jurisprudență unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită și nu au fost pronunțate multe spețe în care instanțele să fi dat o dezlegare clară acestei probleme de drept, mai mult, opiniile sunt divergente pe acest aspect, dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării primind interpretări diferite".

Contrar dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, completul care a formulat sesizarea nu procedează la analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării și nu menționează motivele pentru care a ajuns la concluzia admisibilității, conform art. 520 din același cod.

Arătând că problema de drept supusă interpretării s-a pus în discuție în mai multe litigii, ce au avut ca obiect rezilierea contractelor de concesiune încheiate de Consiliul Județean Tulcea cu societatea comercială pârâtă din cauza în care a fost formulată sesizarea sau cu o altă societate comercială, instanța de trimitere procedează la prezentarea practicii judiciare în materie, după cum urmează:

În Dosarul nr. 1.660/88/2016, prin Sentința nr. 2.092 din 29.11.2017, Tribunalul Tulcea a admis acțiunea și a constatat reziliat de plin drept contractul de concesiune încheiat de Consiliul Județean Tulcea și o societate comercială, în calitate de concesionar; hotărârea a rămas definitivă, recursul formulat împotriva acesteia fiind respins de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia nr. 898 din 5.07.2019.

S-a apreciat că nu există o dispoziție legală care să prevadă expres emiterea de hotărâri de consiliu, în cazul exercitării drepturilor conferite de un contract încheiat pentru punerea în valoare a unui bun public județean, având în vedere și faptul că nu există o hotărâre de consiliu care să limiteze atribuțiile conferite președintelui consiliului, în sensul arătat anterior, dar și faptul că principiul simetriei formelor nu are aplicabilitate în cauză, inițierea demersurilor privind constatarea intervenirii rezilierii de drept situându-se în limitele exercitării atribuțiilor conferite de lege; astfel, nici contractul de concesiune nu este actul personal și nu reprezintă voința individuală a președintelui consiliului județean, nici executarea contractului și desființarea acestuia nu reprezintă acte personale, ci voința colectivă a membrilor consiliului județean ce a fost exprimată inițial și care nu s-a modificat până la momentul invocării rezilierii și nici ulterior, nefiind necesară o validare a demersului de reziliere a contractului de concesiune.

În Dosarul nr. 1.657/88/2016*, prin Sentința nr. 1.000 din 19.06.2018, Tribunalul Tulcea a respins acțiunea ca nefondată, recursul formulat împotriva acesteia fiind admis de Curtea de Apel Constanța care, prin Decizia nr. 348/CA din 11.03.2019, a casat sentința și, în rejudecare, a admis acțiunea, constatând rezilierea de plin drept a contractului de concesiune din 29.01.1999, încheiat între Consiliul Județean Tulcea, în calitate de concedent, și societatea pârâtă, în calitate de concesionar.

Instanța de recurs a apreciat că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 91 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, în mod nelegal reținându-se de către judecătorul fondului că aceste dispoziții legale devin aplicabile, conform principiului simetriei actelor juridice, și în cazul rezilierii contractului de concesiune. Instanța de recurs a considerat că, în aplicarea acestui principiu, doar încetarea sau schimbarea regimului juridic aplicabil bunului respectiv este supusă hotărârii consiliului județean, nu și încetarea în sine a unui contract de concesiune determinat.

În continuare, referindu-se la dispozițiile legale supuse interpretării, instanța de trimitere arată că din analiza acestora rezultă că, atunci când se concesionează un bun aflat în proprietate publică sau privată a unei unități administrativ- teritoriale, calitatea de concesionar aparține consiliului județean, care exercită toate drepturile ce rezultă din clauzele contractuale, inclusiv pe acela de a cere rezilierea contractului.

Completul care a formulat sesizarea susține că aceasta este o aplicație a principiului simetriei actelor juridice, conform căruia subiectul de drept care are capacitatea și calitatea de a încheia un act juridic este acela care are și dreptul de a hotărî sau cere, după caz, rezilierea lui.

În cauza în care a fost formulată sesizarea, concesionarea bunului în litigiu a fost hotărâtă de către Consiliul Județean Tulcea, prin hotărârea menționată în contract, contractul de concesiune a fost încheiat, în urma licitației publice, de către Consiliul Județean Tulcea, în calitate de concedent, astfel încât, pentru respectarea principiului enunțat, din punct de vedere formal, ar fi trebuit să existe o hotărâre a aceluiași consiliu județean, prin care să se facă aplicarea pactului comisoriu expres de grad IV sau să se sesizeze instanța judecătorească, pentru a dispune rezilierea contractului de concesiune.

Susține instanța de trimitere că, întrucât dispozițiile legale supuse interpretării instituie obligativitatea hotărârii consiliului județean în cazul concesionării unui bun proprietate publică, nu și în cazul rezilierii acestuia, în lipsa unei reglementări exprese, se aplică principiile consacrate în dreptul civil, în speță, principiul simetriei actelor juridice, conform căruia forma prevăzută la încheierea actului trebuie să fie respectată și pentru aplicarea sancțiunii rezilierii actului respectiv.

Instanța de trimitere apreciază, totodată, că dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării pot primi și interpretarea opusă, în sensul că, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut expres ca și rezilierea contractului de concesiune să fie hotărâtă de consiliul județean, nu se poate aplica principiul simetriei.

În urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme nu au fost identificate decizii ale Completelor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și pentru soluționarea recursului în interesul legii, care să prezinte relevanță pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată au comunicat că nu au identificat jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, numai unele dintre ele formulând puncte de vedere sau simple opinii referitoare la aceasta, din analiza cărora rezultă opinia unanimă, potrivit căreia, atunci când se concesionează un bun aflat în proprietate publică sau privată a unei unități administrativ- teritoriale, calitatea de concesionar aparține consiliului județean, care exercită toate drepturile ce rezultă din clauzele contractuale, inclusiv pe acela de a cere rezilierea contractului.

Următoarele instanțe și-au exprimat punctul de vedere/opinia în acest sens:

În sprijinul acestei opinii, majoritatea instanțelor au invocat principiul simetriei actelor juridice, arătând că acesta este aplicabil situației în discuție, chiar dacă dispozițiile legale suspuse interpretării nu prevăd expres.

S-a susținut astfel că, pentru respectarea acestui principiu, subiectul de drept care are capacitatea și calitatea de a încheia un act juridic este acela care are și dreptul de a hotărî sau cere, după caz, rezilierea lui; tot în baza principiului amintit, condițiile de formă prevăzute la încheierea actului trebuie respectate și pentru aplicarea sancțiunii rezilierii lui.

S-a arătat că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 8 din Legea nr. 219/1998 rezultă că legiuitorul a instituit obligativitatea hotărârii de concesionare a unui bun proprietate publică, fără să prevadă, însă, și ipoteza rezilierii contractului de concesiune; în lipsa unei reglementări exprese, în condițiile în care, în materia concesiunii bunului proprietate publică, se prevede expres existența unei hotărâri a consiliului județean, urmează a fi aplicate principiile consacrate în dreptul civil, în speță principiul simetriei actelor juridice.

O argumentare diferită, cu excluderea aplicării principiului simetriei actelor juridice, conține punctul de vedere formulat de Curtea de Apel Iași.

Conform acestuia, în cazul nerespectării din culpă a obligațiilor asumate de către una dintre părți prin contractul de concesiune de bunuri proprietate publică, partea interesată poate solicita încetarea contractului prin reziliere, însă, în cazul supus analizei, întrucât președintele consiliului județean nu este parte în contractul de concesiune, ci doar semnatar al contractului, în calitate de reprezentant al județului și al consiliului județean, nu îi pot fi recunoscute drepturi și obligații ce rezultă din contractul de concesiune, astfel că el nu are prerogativa rezilierii contractului, față de care nu este altceva decât terț.

În consecință, manifestarea de voință în sensul rezilierii unui contract de concesiune a unui bun din domeniul public județean trebuie să aparțină consiliului județean, exprimată prin hotărâre, ca expresie a drepturilor și obligațiilor pe care le au părțile contractului, nu ca manifestare a principiului simetriei actelor juridice.

Prin Adresa nr. 395/C/603/III-5/2020 din 3 martie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii sesizării.

Examinând sesizarea formulată, întrebarea ce face obiectul acesteia și raportul întocmit de judecătorul-raportor, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Analizându-se admisibilitatea sesizării din această perspectivă, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Constanța - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, învestit cu soluționarea recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. 1.338/2018, pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 1.668/84/2017*.

Având în vedere că decizia ce urmează a fi pronunțată în recurs este una definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, în cauză sunt îndeplinite parțial condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din același cod, respectiv cauza în care a fost formulată cererea de sesizare a Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se află pe rolul unei curți de apel, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Nu sunt îndeplinite însă condițiile existenței și noutății chestiunii de drept, după cum se va arăta în continuare.

Înțelesul noțiunii de chestiune de drept, ce constituie temeiul recursului la mecanismul pronunțării hotărârii prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu este explicitat de normele de procedură ce reprezintă sediul materiei de referință, însă, în jurisprudența sa constantă sub acest aspect, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut faptul că ne aflăm în prezența unei chestiuni de drept în contextul în care norma de drept supusă analizei de către instanța de trimitere, prin conținutul său îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar, este aptă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare

Problema de drept vizată de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să fie reală și această condiție este îndeplinită când se ivește probabilitatea ridicată a unor interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege și, de aici, necesitatea înlăturării oricăror incertitudini ce ar plana asupra raporturilor juridice reglementate de norma de drept în analiză, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă a instanței de trimitere cu privire la sensul unei norme juridice, neînsoțită de prezența unor împrejurări de genul celor mai sus arătate și care să reflecte o dificultate serioasă de interpretare și aplicare a unei norme de drept, nu justifică recursul la procedura prevăzută de art. 519-520 din Codul de procedură civilă, instituită numai în scopul preîntâmpinării practicii neunitare.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă este chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu.

Raportat la sesizarea pendinte, se constată că instanța de trimitere, motivând îndeplinirea condiției privind existența unei chestiuni de drept, afirmă că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 din Legea nr. 215/2001 cu cele ale art. 8 din Legea nr. 219/1998 rezultă că legiuitorul a instituit obligativitatea adoptării hotărârii autorității competente (Guvern, consiliu județean sau consiliu local, după caz) pentru legala concesionare a unui bun proprietate publică, însă nu se prevede în același sens și în cazul rezoluțiunii contractelor de concesiune. În lipsa unei reglementări exprese este posibilă interpretarea diferită a sensului normelor menționate, pe de o parte, în sensul că principiul simetriei formelor presupune ca și rezilierea să fie hotărâtă de concedent sau, pe de altă parte, în sensul că, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut necesitatea adoptării unei hotărâri și pentru rezilierea contractelor de concesiune, principiul simetriei formelor nu are aplicabilitate, nefiind necesară adoptarea, prealabil sesizării instanței, a unei hotărâri de reziliere.

O atare dilemă a instanței de trimitere nu poate fi circumscrisă însă noțiunii de chestiune de drept, în accepțiunea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, de vreme ce instanța nu solicită, în realitate, interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (4) lit. a) și art. 123 din Legea nr. 215/2001 și art. 8 din Legea nr. 219/1998, al căror conținut este, de altfel, lipsit de echivoc, ci învestește Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu o problemă concretă de aplicare a legii la situația de fapt, necontestată în cauza pendinte (formularea cererii de chemare în judecată de către președintele consiliului județean în scopul constatării rezilierii unui contract de concesiune fără a fi adoptată, în prealabil, o hotărâre a consiliului județean de reziliere a contractului în discuție).

Prin urmare, în condițiile în care sesizarea instanței de trimitere nu relevă existența unei probleme de drept veritabile, reprezentată de dificultatea considerabilă de interpretare a unui text de lege, iar operațiunea de interpretare și aplicare a legii la situația concretă din dosar este atributul exclusiv al judecătorului, sesizarea este inadmisibilă, nefiind demonstrată existența premisei mecanismului de unificare a practicii judiciare, reglementat de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept, în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, care să fie prevăzute în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, cu caracter de principiu, că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Prin urmare, condiția noutății trebuie privită în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

S-a statuat deja că cerința noutății este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, de o anumită întindere sau consistență.

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei)

În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare

Așa cum s-a arătat anterior, instanța de trimitere solicită interpretarea unor prevederi legale intrate în vigoare în cursul anilor 1998 și, respectiv, 2001, în prezent abrogate, iar din răspunsul comunicat de celelalte curți de apel rezultă faptul că nu a fost identificată o jurisprudență relevantă asupra aspectelor supuse dezbaterii în cuprinsul cererii de pronunțare a hotărârii prealabile.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat faptul că din analiza dispozițiilor art. 521 coroborate cu prevederile art. 518 din Codul de procedură civilă rezultă că decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării, astfel că, în condițiile în care problema de drept ce face obiectul sesizării, vizând o serie de norme legale abrogate, este supusă dezbaterii doar în două cauze pendinte, riscul apariției unei jurisprudențe neunitare, ce constituie resortul reglementării mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, este practic inexistent, nefiind așadar posibilă atingerea finalității deciziei prevăzute de art. 521 din Codul de procedură civilă.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,