ÎCCJ, decizie (scj.ro #86737)

Sancțiunea netransmiterii în termen a

notificării în temeiul Legii nr.10/2001. Pierderea posibilității

persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri

reparatorii pe această cale.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drept de

proprietate privată. Imobil preluat abuziv. Procedura instituită de

Legea nr. 10/2001. Respectarea termenului prevăzut de lege pentru

depunerea notificării. Sancțiunea nerespectării termenului.

Index

alfabetic :

Drept civil.

-

Imobil preluat abuziv.

-

Pocedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Legea

nr.10/2001 :

art.22 alin.(1), alin. (3), alin. (5).

Conform art.22 alin.(1) din Legea

nr.10/2001, republicată, persoana îndreptățită are

obligația să notifice persoana juridică deținătoare în

termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Termenul

pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14

februarie 2001, expirând la data de 14 februarie 2002, iar, în raport de art.22

alin.(5) din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage

„pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau echivalent”, acest termen este de decădere,

sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea

posibilității persoanei îndreptățite de a-și

valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în

justiție

Cererile formulate în baza Legilor

fondului funciar și a Legii nr.112/1995, soluționate definitiv sau în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001,

nu pot fi „asimilate” cu notificarea prevăzută de art.22 din Legea

nr.10/2001,republicată și

nu

puteau fi luate în evidență de primărie după data

intrării în vigoare legii sus menționate, ca notificări, în

lipsa unei prevederi legale care să stabilească această

posibilitate.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 219 din 17 ianuarie 2008

Prin sentința civilă nr.487 din

26 februarie 2007, Tribunalul Constanța a respins cererea principală formulată

de reclamantele C.G.E., B.G.C. și O.G.M., împotriva dispoziției

nr.350 din 28 august 2006 emisă de Primarul comunei Nicolae Bălcescu,

județ Constanța, precum și cererea conexă formulată de

reclamante împotriva dispoziției nr.530 din 15 noiembrie 2006 emisă

de pârât.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că prin notificările

transmise sub nr.173 din 7 noiembrie 2005 și nr. 174 din 7 noiembrie 2005,

contestatorii au declanșat procedura administrativă prealabilă

prevăzută de Legea nr.10/2001, solicitând măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul compus din suprafața de 6.400 mp, teren

și casa de locuit aflată pe acest teren, în prezent demolată.

Notificările au fost soluționate

prin dispozițiile nr.350 din 28 august 2006 și 530 din 15 noiembrie

2006, prin care cererile au fost respinse, cu motivarea că au fost

formulate peste termenul legal.

Tribunalul a reținut că, potrivit

art.22 alin.(1) din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită

tebuie să notifice, în termen de 6 luni de la data intrării în

vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, iar, conform

art.22 alin.(5) din Legea nr.10/2001, nerespectarea termenului prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii.

Termenul prevăzut de art.22 din lege

este de decădere, iar petenții au formulat cele două

notificări cu depășirea acestui termen.

Deasemenea s-a reținut, că

cererile formulate de petenți în cursul anilor 1996 și 1998 „nu pot

fi asimilate în sensul îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii

prevăzute de Legea nr.10/2001, întrucât aplicarea ei este

prioritară”.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia

civilă nr.220/C din 20 iunie 2007, a respins apelul declarat de reclamante

împotriva acestei sentințe, reținând că prin Legea nr.10/2001

s-a stabilit o procedură prealabilă, în cadrul căreia persoana

îndreptățită are obligația să se adreseze direct

unității deținătoare, cu notificare, în termenul

prevăzut de art.22 alin.(1) din Legea nr.10/2001, republicată.

Instanța de apel a reținut

că recunoașterea sine die a posibilității persoanei

îndreptățite de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor

preluate abuziv, era de natură să genereze un climat de insecuritate

juridică în domeniul proprietății și că, investită

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor privitoare

la termenul în care se poate formula notificarea, Curtea

Constituțională a reținut că instituirea unui termen de

decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la

justiție.

Reclamantele nu au formulat notificare în

termenul prevăzut de lege, iar după intrarea în vigoare a Legii

nr.247/2005 nu a intervenit o nouă prelungire a termenului pentru

formularea notificării, pentru că art.22 alin.(1) din Legea nr.10/2001,

republicată, reia conținutul art.21 alin.(1) din lege.

Acolo unde legiuitorul a dorit să

prelungească termenul pentru depunerea cererilor, a prevăzut-o în mod

expres (art.33 alin.(1) din Legea nr.247/2005), iar Legea nr.10/2001 are

caracter de complinire, dar numai dacă persoana

îndreptățită a urmat procedura în termenele prevăzute de

lege.

Or, reclamantele, ale căror cereri,

adresate Comisiei locale a comunei Nicolae Bălcescu de aplicare a Legii

nr.18/1991, au fost soluționate conform adresei nr.110 din 4 aprilie 2002,

prin respingerea lor, au formulat notificări în anul 2005, iar cererile

formulate în anii 1996 și 1998 nu pot fi asimilate procedurii

administrative reglementată de Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantele care, fără să invoce vreun motiv de recurs,

au susținut că în mod greșit instanța de apel a

reținut că cererile înregistrate cu nr.19 din 26 iunie 1996 și

nr.110 din 14 ianuarie 1998 au fost adresate Comisiei locale Nicolae

Bălcescu de aplicare a Legii nr.18/1991, deși din conținutul

cererii nr.19/1996 rezultă că aceasta a fost adresată Comisiei

județene Constanța pentru aplicarea Legii nr.112/1995, care a

emis  hotărârea nr.217 din 6 decembrie 2006. În baza Legii

nr.18/1991, s-a formulat cererea nr.227/1991 de către autorul recurentelor

care, așa cum s-a comunicat cu adresa nr.825/1992, a fost respinsă.

Au mai susținut recurentele, că

cererea nr.19/S din 26 iunie 1996 a fost soluționată parțial,

iar cererea nr.110 din 14 ianuarie 1998 nu a fost rezolvată până la

data de 14 februarie 2002, respingerea acestei cereri fiind comunicată la

4 aprilie 2002.

La contestația nr.1283 din 22 aprilie

2002, formulată împotriva soluției de respingere a cererii de

revenire nr.110 din 14 ianuarie 1998, nu s-a primit răspuns, iar

recurentele au considerat că cererea inițială (din 26 iunie

1996) a fost luată în evidență de primărie sub

incidența Legii nr.10/2001, cel puțin pentru terenul în

suprafață  de 6400 mp.

Au mai susținut recurentele că,

cererea inițială și revenirea nr.110 din 14 ianuarie 1998

îndeplinesc rolul notificării prevăzută de Legea nr.10/2001,

chiar dacă nu au fost denumite expres notificări. Neprimind

răspuns la contestația nr.1283 din 22 aprilie 2002, au revenit cu

cele două notificări nr.173 și nr.174 din 7 noiembrie 2005, care

reprezintă o revenire la cererea inițială de restituire.

Cele două cereri pot fi asimilate cu

notificarea prevăzută de art.22 din Legea nr.10/2001 și, ca

atare, cererea de retrocedare a fost formulată în termenul legal.

Analizând recursul, în limita criticilor

formulate care fac posibilă încadrarea în art.304 pct.9 C.proc.civ., s-a

constatat că nu este fondat.

Prin dispozițiile contestate, nu au

fost soluționate cererile formulate de reclamante anterior datei de 14

februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr.10/2001.

Intimatul s-a pronunțat asupra

notificărilor nr.173 și nr.174,

ambele          din 7 noiembrie

2005, care au conținutul prevăzut de art.22 alin.(3) din Legea

nr.10/2001, republicată, și în cuprinsul cărora nu s-a

arătat că pentru același imobil (teren și construcții)

notificatoarele au formulat și alte cereri.

Față de conținutul

notificărilor, formulate în baza Legii nr.10/2001 și de data

înregistrării lor, corect s-a reținut prin sentința

tribunalului, păstrată prin decizia recurată, că

soluția respingerii cererilor, cu motivarea că au fost formulate cu

depășirea termenului prevăzut de lege, pronunțată prin

dispozițiile contestate, este legală.

Prin hotărârea atacată au fost

aplicate corect prevederile art.22 din Legea nr.10/2001, republicată.

Solicitând măsuri reparatorii în baza

Legii nr.10/2001, reclamantele erau obligate să parcurgă procedura

prealabilă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de această

lege, care cuprinde ca prim element, sesizarea persoanei juridice

deținătoare sau a entității obligate cu soluționarea

notificărilor, printr-o cerere (notificare) formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.

Anterior datei de 14 februarie 2001 au fost

adoptate unele legi speciale, prin care s-a creat posibilitatea foștilor

proprietari să redobândească imobilele terenuri și

construcții, fiecare dintre ele stabilind procedura ce trebuia

parcursă pentru redobândirea proprietății.

Aceste  legi cuprind dispoziții

exprese privind procedura de atribuire și modul de funcționare a

comisiilor constituite pentru soluționarea cererilor de reconstituire a

dreptului de proprietate asupra terenurilor sau retrocedare a locuințelor,

iar cererile formulate în baza Legilor fondului funciar și a Legii

nr.112/1995, soluționate definitiv sau în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, nu pot fi „asimilate” cu

notificarea prevăzută de art.21 din Legea nr.10/2001 (art.22 din

legea republicată), așa cum susțin recurentele.

Cererile formulate de recurente la 26 iunie

1996  și 14 ianuarie 1998 nu puteau fi luate în evidență de

primărie după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, ca

notificări, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească

această posibilitate.

De aceea, notificările formulate la

data de 7 noiembrie 2005, corect au fost soluționate în raport de

prevederile art.22 din Legea nr.10/2001, republicată, care stabilește

obligația persoanei îndreptățite de a formula notificare,

termenul în care notificarea trebuie formulată, momentul de la care se

calculează acest termen și sancțiunea nerespectării

termenului prevăzut de art.22 alin.(1) din lege.

Conform art.22 alin.(1) din Legea

nr.10/2001, republicată, persoana îndreptățită are

obligația să notifice persoana juridică deținătoare în

termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, termenul pentru înregistrarea

notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001,

expirând la data de 14 februarie 2002, iar, în raport de art.22 alin.(5) din

lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

echivalent”, acest termen este de decădere.

Astfel, notificările fiind

înregistrate la data de 7 noiembrie 2005, corect s-a reținut prin sentința

tribunalului, păstrată prin decizia atacată, că

dispozițiile contestate, prin care au fost respinse notificările,

sunt legale.

Pentru considerentele expuse, recursul a

fost respins.