ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4385/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 625 din 11

iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea s-a respins acțiunea reclamantului L.E.V. împotriva

pârâților Primarul comunei Dănicel, Primăria comunei Dănicel și Statul Român,

reținându-se că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul iar prin decizia civilă nr. 174 din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești s-a respins ca nefondat apelul reclamantului pentru următoarele

considerente:

Reclamantul a solicitat în

contradictoriu cu pârâții să se constate dreptul la restituirea în natură ori

echivalent a imobilului în suprafață de 0,66 ha, trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de la autoarea sa R.I.

Pentru a se pronunța asupra

dreptului apelantului, tribunalul a reținut că, regimul juridic al imobilului

este reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel că, procedura jurisdicțională a

restituirii este precedată de una administrativă ce începe prin notificarea

titularului dreptului formulată în condițiile art. 22 din actul normativ

evocat.

Lipsa notificării formulată în

termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost

argumentul în baza căruia instanța nu a cercetat cauza în fond.

Soluția instanței de fond de a

soluționa cauza pe excepție este corectă, fiindcă decizia ori dispoziția după

caz prin care s-a respins notificarea putea fi atacată în justiție de persoana

îndreptățită în termen de 30 de zile de la comunicare potrivit art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Procedura administrativă de

restituire a imobilului reglementată de Legea nr. 10/2001 este prealabilă și

obligatorie, declanșarea acesteia având loc prin notificarea formulată în

termenul prevăzut de lege, astfel că, pe calea justiției nu este prevăzută

cercetarea dreptului în lipsa acestei proceduri.

Lipsa procedurii administrative

respectiv a notificării de restituire a imobilului a mai fost constatată de

către instanță, cu putere de lucru judecat și prin sentința civilă nr. 35 din

13 ianuarie 2005, astfel că acest argument în mod corect l-a avut în vedere

tribunalul atunci când a respins cererea reclamantului fără a cerceta pe fond

cauza.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul L.E.V. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurentul susține că instanțele în

mod greșit au soluționat cauza în condițiile în care nu s-au pronunțat pe

fondul ei, și că instanțele au schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acțiunii.

Se susține astfel că a solicitat să

se constate că are dreptul la restituirea imobilului în suprafață de 0,66 ha teren preluat abuziv de la antecesoarea sa R.I.

În drept recurentul a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat.

Conform art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 republicată, persoanele îndreptățite au obligația de a notifica entitatea

deținătoare a imobilului în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

legii.

Astfel termenul pentru depunerea

notificărilor, începe să curgă de la data de 14 februarie 2001, iar

nerespectarea acestuia atrage potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

„pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau echivalent”.

Termenul sus arătat este astfel un

termen de decădere, iar sancțiunea nedepunerii în termen a notificării constă

în pierderea posibilității de valorificare a dreptului la măsuri reparatorii,

pe calea acțiunii în justiție.

Or, raportând cele expuse prin

prisma dispozițiilor legale evocate, la faptul că reclamantul nu a urmat

procedura obligatorie prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind

depunerea notificării în termenul prevăzut de lege, instanțele au făcut o

legală și corectă interpretare a obiectului dedus judecății și a raporturilor

juridice.

Astfel mecanismul de punere în

aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive, din care

prima este obligatorie, iar a doua este facultativă și eventuală, întrucât

privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi, în

cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin

echivalent al imobilelor preluate abuziv.

Notificarea vizează atât dovedirea

calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cât și dovada

preluării abuzive a imobilului solicitat.

Or prima etapă, depunerea notificării,

are caracter obligatoriu [art. 1 art. 21 alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și

art. 48].

Cum în cauză reclamantul nu a făcut

dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 20 și

urm. din Legea nr. 10/2001, instanța de apel și cea de fond în mod judicios au

reținut că acțiunea reclamantului este atât neîntemeiată cât și nefondată.

În lipsa notificării, nu putea fi

analizat fondul cauzei, în condițiile în care nu s-a făcut dovada parcurgerii

procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Față de cele expuse, nefiind

prezente nici unul din motivele de recurs invocate de reclamant și nici

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul L.E.V. împotriva deciziei civile nr. 174/A din 07

decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

septembrie 2010.