ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4385/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 625 din 11 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea s-a respins acțiunea reclamantului L.E.V. împotriva pârâților Primarul comunei Dănicel, Primăria comunei Dănicel și Statul Român, reținându-se că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul iar prin decizia civilă nr. 174 din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești s-a respins ca nefondat apelul reclamantului pentru următoarele considerente: Reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții să se constate dreptul la restituirea în natură ori echivalent a imobilului în suprafață de 0,66 ha, trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de la autoarea sa R.I.

Pentru a se pronunța asupra dreptului apelantului, tribunalul a reținut că, regimul juridic al imobilului este reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel că, procedura jurisdicțională a restituirii este precedată de una administrativă ce începe prin notificarea titularului dreptului formulată în condițiile art. 22 din actul normativ evocat. Lipsa notificării formulată în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost argumentul în baza căruia instanța nu a cercetat cauza în fond. Soluția instanței de fond de a soluționa cauza pe excepție este corectă, fiindcă decizia ori dispoziția după caz prin care s-a respins notificarea putea fi atacată în justiție de persoana îndreptățită în termen de 30 de zile de la comunicare potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura administrativă de restituire a imobilului reglementată de Legea nr. 10/2001 este prealabilă și obligatorie, declanșarea acesteia având loc prin notificarea formulată în termenul prevăzut de lege, astfel că, pe calea justiției nu este prevăzută cercetarea dreptului în lipsa acestei proceduri. Lipsa procedurii administrative respectiv a notificării de restituire a imobilului a mai fost constatată de către instanță, cu putere de lucru judecat și prin sentința civilă nr. 35 din 13 ianuarie 2005, astfel că acest argument în mod corect l-a avut în vedere tribunalul atunci când a respins cererea reclamantului fără a cerceta pe fond cauza. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul L.E.V.

solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurentul susține că instanțele în mod greșit au soluționat cauza în condițiile în care nu s-au pronunțat pe fondul ei, și că instanțele au schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii. Se susține astfel că a solicitat să se constate că are dreptul la restituirea imobilului în suprafață de 0,66 ha teren preluat abuziv de la antecesoarea sa R.I. În drept recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoanele îndreptățite au obligația de a notifica entitatea deținătoare a imobilului în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii. Astfel termenul pentru depunerea notificărilor, începe să curgă de la data de 14 februarie 2001, iar nerespectarea acestuia atrage potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”. Termenul sus arătat este astfel un termen de decădere, iar sancțiunea nedepunerii în termen a notificării constă în pierderea posibilității de valorificare a dreptului la măsuri reparatorii, pe calea acțiunii în justiție.

Or, raportând cele expuse prin prisma dispozițiilor legale evocate, la faptul că reclamantul nu a urmat procedura obligatorie prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind depunerea notificării în termenul prevăzut de lege, instanțele au făcut o legală și corectă interpretare a obiectului dedus judecății și a raporturilor juridice. Astfel mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua este facultativă și eventuală, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin echivalent al imobilelor preluate abuziv.

Notificarea vizează atât dovedirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cât și dovada preluării abuzive a imobilului solicitat. Or prima etapă, depunerea notificării, are caracter obligatoriu [art. 1 art. 21 alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și art. 48]. Cum în cauză reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001, instanța de apel și cea de fond în mod judicios au reținut că acțiunea reclamantului este atât neîntemeiată cât și nefondată. În lipsa notificării, nu putea fi analizat fondul cauzei, în condițiile în care nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Față de cele expuse, nefiind prezente nici unul din motivele de recurs invocate de reclamant și nici dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.E.V. împotriva deciziei civile nr. 174/A din 07 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2010.