ÎCCJ, decizie (scj.ro #82084)

Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului formulată de terțe persoane. Competența de soluționare a cauzei. Cuprins pe materii . Drept procesual civil. Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului formulată de terțe persoane. Competența de soluționare a cauzei. Index alfabetic. Drept procesual civil. - Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului formulată de terțe persoane. - Competența de soluționare a cauzei. C.pr.civ.: art. 1, art. 2 Legea nr. 10/2001:art. 23 Conform dispozițiilor art.1 alin.1 Cod procedură civilă, judecătoriile soluționează în primă instanță „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe”.

Normele de competență fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsura în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine judecătoriei. În speță, nici dispozițiile art.2 Cod procedură civil și, nici dispozițiile Legii nr.10/2001, nu reglementează competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor directe formulate de terțe persoane împotriva dispoziției de restituire în natură, examinată conform art.23 din Legea nr.10/2001 ca și titlu de proprietate, împrejurare în raport de care s-a constatat că, în temeiul dispozițiilor art.1 Cod procedură civilă, competența soluționării cauzei în primă instanță revine judecătoriei.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1073 din 1 februarie 2006 Reclamanții B.G., B.I., O.A. și C.E. au solicitat, anularea dispoziției de restituire în natură nr.1408/2004 emisă de pârâta Primăria Municipiului Caransebeș în favoarea pârâtei V.M. cu privire la imobilul evidențiat în C.F. 13094 Caransebeș, nr.topo 1447/I și obligarea primei pârâte la încheierea contractelor de închiriere conform OUG nr.8/2004. Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr.2439/2004, a admis excepția lipsei calității procesuale „active” a Primăriei Municipiului Caransebeș pentru petitul privind prelungirea contractelor de închiriere în baza cărora reclamanții dețin imobilul restituit în natură pârâtei V.M.

și a respins ca neîntemeiată „acțiunea în contencios administrativ” privind anularea dispoziției de restituire. Sentința a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanți, prin decizia civilă nr.36 din 12 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Pentru a adopta această soluție instanțele au reținut, în esență, că, potrivit actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosar (producătoare de efecte juridice, în măsura în care nu au fost anulate în instanță), pârâta V.M. este succesoare în linie directă a proprietarelor tabulare ale imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și, astfel, are calitate de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții B.G. și B.I., susținând că intimata V.M., contrar mențiunilor din certificatul de calitate de moștenitor nr.123/2004 emis de BNP „R.L.A.”, nu este moștenitoarea legală a proprietarilor naționalizați în baza Decretului nr.92/1950, fapt care rezultă cu certitudine din actele de stare civilă depuse la dosar – incorect analizate de instanțele anterioare -, precum și din împrejurarea că și Prefectura județului Caraș-Severin a solicitat revocarea dispoziției de restituire în natură a imobilului. Curtea a pus în discuția părților, din oficiu, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată și, implicit, competența materială pentru soluționarea în primă instanță a cauzei.

În interpretarea sistematică a Legii nr.10/2001, practica judiciară a conturat soluția potrivit căreia terțele persoane nu au calea contestației îndreptate împotriva dispoziției sau deciziei de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contestație întemeiată pe dispozițiile art.24 din legea specială de reparație. Această interpretare este cu atât mai mult justificată, în raport cu actuala reglementare a art.24 alin.3 1 (introdus prin Legea nr.247/2005), conform căruia numai persoana care se pretinde îndreptățită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziția de respingere a notificării la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unității deținătoare.

Reclamanții, care își justifică în prezenta cauză calitatea procesuală și interesul prin invocarea unor drepturi locative asupra imobilului restituit pârâtei persoană fizică, nu au calea procedurii speciale în justiție, prevăzută de art.24 din Legea 10/2001. În același timp însă, acestora nu li se poate îngrădi accesul liber la justiție consacrat de art.21 din Constituție, prin negarea dreptului de a ataca în justiție dispoziția de restituire în natură care, conform prevederilor art.23 din Legea nr.10/2001 constituie titlu de proprietate cu „forța probantă a unui înscris autentic”. În acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispozițiilor art.84 Cod procedură civilă, instanțele de judecată au obligația să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în speță cererea reprezentând o acțiune de drept comun, formulată potrivit dispozițiilor art.109 alin.1 și 112 Cod procedură civilă.

Conform dispozițiilor art.1 alin.1 Cod procedură civilă, judecătoriile soluționează în primă instanță „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe”. Textul instituie regula jurisdicției de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenței judecătoriilor trebuie să fie expresă și limitativă. Normele de competență fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsură în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine judecătoriei.

În prezenta cauză, nici dispozițiile art.2 Cod procedură civilă, și nici dispozițiile Legii nr.10/2001, nu reglementează competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor directe formulate de terțe persoane împotriva dispoziției de restituire în natură, examinată conform art.23 din Legea nr.10/2001 ca și titlu de proprietate, împrejurare în raport cu care Curtea constată că, în temeiul dispozițiilor art.1 Cod procedură civilă, competența soluționării cauzei în primă instanță revine judecătoriei. Pentru considerentele prezentate, Curtea a admis recursul în limita motivului de ordine publică invocat din oficiu conform dispozițiilor art.306 alin.2 Cod procedură civilă, a casat hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele anterioare și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la judecătorie.