ÎCCJ, decizie (scj.ro #82084)

Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului

formulată de terțe persoane. Competența de soluționare a cauzei.

Cuprins

pe materii

. Drept procesual civil. Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției

primarului formulată de terțe persoane. Competența de soluționare a cauzei.

Index

alfabetic.

Drept procesual civil.

-

Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului

formulată de terțe persoane.

-

Competența de soluționare a cauzei.

C.pr.civ.:

art. 1, art. 2

Legea

nr. 10/2001:art. 23

Conform

dispozițiilor art.1 alin.1 Cod procedură civilă, judecătoriile soluționează în

primă instanță „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin

lege în competența altor instanțe”. Normele de competență fiind de strictă

interpretare, rezultă că, în măsura în care Codul de procedură civilă sau

legile speciale  nu prevăd în mod expres competența materială a altei

instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri,

competența revine judecătoriei.

În

speță, nici dispozițiile art.2 Cod procedură civil și, nici dispozițiile Legii

nr.10/2001, nu reglementează competența tribunalului pentru judecarea

acțiunilor directe formulate de terțe persoane împotriva dispoziției de

restituire în natură, examinată conform art.23 din Legea nr.10/2001 ca și titlu

de proprietate, împrejurare în raport de care s-a constatat că, în temeiul

dispozițiilor art.1 Cod procedură civilă, competența soluționării cauzei în

primă instanță revine judecătoriei.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1073 din 1 februarie

2006

Reclamanții

B.G., B.I., O.A. și C.E. au solicitat, anularea dispoziției de restituire în

natură nr.1408/2004 emisă de pârâta Primăria Municipiului Caransebeș în

favoarea  pârâtei V.M. cu privire la  imobilul evidențiat în C.F.

13094 Caransebeș, nr.topo 1447/I și obligarea  primei pârâte la

încheierea  contractelor de închiriere conform OUG nr.8/2004.

Tribunalul

Caraș Severin, prin sentința civilă nr.2439/2004, a admis excepția lipsei

calității procesuale „active” a Primăriei Municipiului Caransebeș pentru

petitul privind prelungirea contractelor de închiriere în baza cărora

reclamanții dețin imobilul restituit în natură  pârâtei V.M. și a respins

ca neîntemeiată „acțiunea în contencios administrativ” privind anularea

dispoziției de restituire.

Sentința

a rămas definitivă prin  respingerea ca nefondat a apelului declarat de

reclamanți, prin decizia civilă nr.36 din 12 ianuarie 2005, pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Pentru

a adopta această soluție instanțele au reținut, în esență, că, potrivit actelor

de  stare civilă și certificatelor de moștenitor depuse la dosar

(producătoare de efecte juridice, în măsura în care nu au fost anulate în

instanță), pârâta V.M. este succesoare în linie directă a proprietarelor

tabulare ale imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

92/1950 și, astfel, are calitate de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr.10/2001.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamanții B.G. și B.I., susținând că intimata

V.M., contrar mențiunilor din certificatul de calitate de moștenitor

nr.123/2004 emis de BNP „R.L.A.”, nu este  moștenitoarea legală a

proprietarilor naționalizați în baza Decretului nr.92/1950, fapt care

rezultă  cu certitudine  din actele de stare  civilă depuse la

dosar – incorect analizate de instanțele anterioare -, precum și din

împrejurarea că și Prefectura județului Caraș-Severin a solicitat

revocarea  dispoziției de restituire în natură a imobilului.

Curtea

a pus în discuția părților, din oficiu, calificarea juridică a cererii de

chemare în judecată și, implicit, competența materială pentru soluționarea în

primă instanță a cauzei.

În

interpretarea sistematică a Legii nr.10/2001, practica judiciară a conturat

soluția potrivit căreia terțele persoane nu au calea contestației

îndreptate împotriva dispoziției sau deciziei de restituire în natură a

imobilului preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

contestație întemeiată pe dispozițiile art.24 din legea specială de reparație.

Această

interpretare este cu atât mai mult justificată, în raport cu actuala

reglementare a art.24 alin.3

1

(introdus prin Legea nr.247/2005),

conform căruia numai persoana care se pretinde îndreptățită la restituirea în

natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate

contesta dispoziția de respingere a notificării la secția civilă a tribunalului

în a cărui rază teritorială  se află sediul unității deținătoare.

Reclamanții,

care își justifică în prezenta cauză calitatea procesuală și interesul prin

invocarea unor  drepturi locative asupra imobilului restituit pârâtei

persoană fizică,  nu au calea procedurii speciale în justiție, prevăzută

de art.24 din Legea 10/2001.

În

același timp însă, acestora nu li se poate îngrădi accesul liber la justiție

consacrat de art.21 din Constituție, prin negarea dreptului de a ataca în

justiție dispoziția de restituire în natură  care, conform prevederilor

art.23 din Legea nr.10/2001 constituie titlu de proprietate cu „forța probantă

a  unui înscris autentic”.

În

acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispozițiilor

art.84 Cod procedură civilă, instanțele de judecată au obligația să

interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit

prin promovarea acțiunii, în speță cererea reprezentând o acțiune de drept

comun, formulată potrivit dispozițiilor art.109 alin.1 și 112 Cod procedură

civilă.

Conform

dispozițiilor art.1 alin.1 Cod procedură civilă, judecătoriile soluționează în

primă instanță „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin

lege în competența altor instanțe”.

Textul

instituie regula jurisdicției de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea

ce conduce la concluzia că restrângerea competenței judecătoriilor trebuie să

fie expresă și limitativă.

Normele

de competență fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsură în care

Codul de procedură civilă sau legile speciale  nu prevăd în mod expres

competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă instanță a

unei anumite cereri, competența revine judecătoriei.

În

prezenta cauză, nici dispozițiile art.2 Cod procedură civilă, și nici

dispozițiile Legii nr.10/2001, nu reglementează competența tribunalului pentru

judecarea acțiunilor directe formulate de terțe persoane împotriva dispoziției

de restituire în natură, examinată conform art.23 din Legea nr.10/2001 ca și

titlu de proprietate, împrejurare în raport cu care Curtea constată că, în

temeiul dispozițiilor art.1 Cod procedură civilă, competența soluționării

cauzei în primă instanță revine judecătoriei.

Pentru

considerentele prezentate, Curtea a admis recursul în limita motivului de

ordine publică invocat din oficiu conform dispozițiilor art.306 alin.2 Cod

procedură civilă, a casat hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele

anterioare și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la

judecătorie.