ÎCCJ, decizie (scj.ro #83270)

Drept de retenție. Configurație juridică. Condițiile în care poate fi invocat În ceea ce privește dreptul de retenție, trebuie reținut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se bucură de un drept de retenție, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata prețului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum și locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.

Dreptul de retenție nu este un drept real accesoriu, o garanție reală, cum este gajul sau ipoteca, și nu conferă retentorului un drept de preferință și nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deținut. Având în vedere această configurație juridică a dreptului de retenție, condiția esențială invocării sale este acea ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr. 1916 din 3 iunie 2008) La data de 6 iunie 2006, reclamanții P.A.C. și SC S. B. SRL au chemat în judecată pe pârâta SC A.C.

SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la restituirea șemineelor , statuilor și celorlalte obiecte ridicate de pe proprietatea sa, precum și a tuturor documentelor aferente construcției și lucrărilor sub sancțiunea unor daune cominatorii în sumă de 1000 Euro pe zi de întârziere. Prin sentința comercială nr. 6187 din 7 mai 2007, Tribunalul București a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâtă să predea documentele întocmite în perioada 24 iunie 2004-26 iulie 2005 în legătură cu imobilul în litigiu. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 521 din 1 noiembrie 2007, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința de mai sus, în sensul că, a respins, ca nefondată, cererea de obligare la plata de daune cominatorii, menținând celelalte dispoziții.

Împotriva acestei din urmă hotărâri judecătorești, au declarat recurs ambele părți. (...) Prin recursul său, potrivit art. 304 punct 9 cod de procedură civilă, pârâta solicită, în esență, constatarea și recunoașterea dreptului său de retenție asupra documentelor pretinse a-i fi restituite reclamantei, întrucât aceasta nu i-a achitat facturile pentru lucrurile ce I-au fost executate, în sumă de 1.196.613,29 Roni , ce face obiectul dosarului nr. 39849/3/2005 a Tribunalului București. Recursurile sunt nefondate. În ceea ce privește recursul pârâtei, care solicită constatarea și recunoașterea dreptului său de retenție pentru documentele ce i-au fost cerute a fi restituite, până la plata contravalorii lucrărilor, care constituie obiectul dosarului nr. 39849/3/2005 a Tribunalului București; se constată că nu sunt întrunite condițiile art. 304 punct 9 cod procedură civilă.

În ceea ce privește dreptul de retenție, trebuie reținut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se bucură de un drept de retenție, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata prețului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum și locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii. Mai trebuie reținut că, dreptul de retenție nu este un drept real accesoriu, o garanție reală, cum este gajul sau ipoteca, și nu conferă retentorului un drept de preferință și nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deținut.

Având în vedere această configurație juridică a dreptului de retenție, condiția esențială invocării sale este acea ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta. Or, în speță, datoria reclamanților pentru plata unor lucrări la imobilul în litigiu nu se află în legătură cu bunurile deținute de pârâtă (procese verbale, lucrari și recepție, certificate de calitate și documente de garanție a echipamentelor de șantier) pe care aceasta a fost obligată să le restituie, ci cel mult în legătură cu imobilul. De altfel, corect instanțele au respins această solicitare a pârâtei, făcută pe cale incidentă, în apărările sale, fără să fi fost formulată o cerere propriu zisă în acest sens, potrivit dispozițiilor procedurale.

Cu alte cuvinte, constatând că pârâta a formulat numai în apărare un drept de retenție în raport de o datorie a reclamantei din altă pricină, iar aceasta nu are legătură cu actele deținute de pârâtă ce i-au fost cerute a fi restituite, corect instanțele au înlăturat această apărare, criticile pârâtei din recurs, sub acest aspect neputând fi primite. În această situație recursurile reclamantei și ale pârâtei se privesc ca nefondate și au fost respinse ca atare.