ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5385/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5385/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea introdusă la Tribunalul

Călărași, reclamanta SC S. SA a chemat în judecată pârâta SC L. SRL solicitând

obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și posesie un teren în

suprafață de 131.095 mp și construcțiile amplasare pe el, respectiv sectorul de

întreținere, precum și terenul în suprafață de 1645 mp și construcția, anexă

industrială furnal aglomerare, toate aflate pe platforma S. Călărași, str.

Prelungirea București. În motivarea acțiunii a arătat că, urmare a executării

silite a patrimoniului S. SA, terenul și construcțiile au fost adjudecate de

Sindicatul S. prin actele de adjudecare întocmite de BEJ M.Ș. în dosarul de

executare nr. 290/2004. Actele de executare au fost anulate prin sentința

comercială nr. 188 din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, prin care

s-a dispus și întoarcerea executării silite și restabilirea situației

anterioare prin restituirea bunurilor imobile, astfel încât s-a redevenit

proprietara bunurilor. încercând punerea în executare a acestei hotărâri, a

constatat că bunurile în litigiu se află în posesia pârâtei, care a refuzat

predarea lor către proprietarul de drept.

Pârâta a formulat cerere de chemare în

garanție a SC L.I.P.C. SA, solicitând ca în situația în care va cădea în

pretenții să se dispună obligarea acesteia la restituirea prestațiilor din

contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta a dobândit imobilul.

A motivat cererea de chemare în

garanție arătând că Sindicatul S. și chemata în garanție au încheiat un

contract de asociere în participațiune, în care se stipula calitatea acestora

de coproprietare ale bunurilor adjudecate de Sindicat și că ulterior s-a decis

vânzarea imobilelor care fac obiectul cererii de chemare în judecată către SC L.

SRL.

Cererea de chemare în garanție a fost

anulată ca netimbrată prin încheierea din 16 ianuarie 2006.

Ulterior, pârâta a formulat cerere

reconvențională, solicitând instituirea unui drept de retenție în favoarea sa

asupra imobilelor în litigiu, până la recuperarea sumelor investite pentru

punerea în funcțiune a acestora.

La 12 mai 2006 SC A. SRL Călărași, SC

O. SRL Călărași, SC R. SRL Călărași, SC B. SRL Călărași și SC L.I.P.C. SA au

formulat cereri de instituire a dreptului de retenție asupra imobilelor ce fac

obiectul acțiunii reclamantei până la recuperarea sumelor datorate de pârâta SC

L. SRL acestor societăți. Cererile au fost calificate drept intervenție în

interes propriu, în sensul dispozițiilor art. 42 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1119 din 26 iunie

2008, Tribunalul Călărași a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în Călărași, platforma

S., str. Prelungirea București constând în teren în suprafață de 131095 mp și

construcțiile aflate pe acesta și teren în suprafață de 1645 mp și construcția

aflată pe acesta, denumită „anexă industrială furnal-aglomerare”, astfel cum

acestea sunt individualizate în certificatul de atestare a dreptului de

proprietate seria M03 nr. 0160 din 5 mai 1993 emis de Ministerul Industriilor.

De asemenea, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC L. SRL

Călărași, a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de

aceeași pârâtă și a respins cererile de intervenție în interes propriu

formulate de interveniente.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că anularea actelor de adjudecare ce au constituit titlul de

proprietate al vânzătoarei SC L.I.P.C. SA are ca efect ineficacitatea actului

de vânzare-cumpărare prin care pârâta L. SRL a dobândit imobilele în litigiu.

Pârâta nu poate invoca buna credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare

nr. 88 din 11 octombrie 2004, întrucât vânzătoarea este asociatul său

majoritar, astfel încât avea cunoștință de faptul că actul de proprietate era

contestat în dosarul în care s-a pronunțat sentința comercială nr. 188/2004.

Cât privește cererea reconvențională

formulată de pârâtă, precum și cererile de intervenție, toate având ca obiect

instituirea unui drept de retenție, instanța de fond a reținut că dreptul de retenție

poate fi invocat numai de deținătorul bunului obligat la restituire și că

pentru a invoca acest drept trebuie să existe o datorie a creditorului

restituirii bunului către deținătorul bunului pentru conservarea și

îmbunătățirea acestui bun și care, dacă nu este recunoscută sau plătită de bună

voie de creditorul restituirii, trebuie constatată printr-o hotărâre

judecătorească.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, au declarat apel pârâta și intervenientele.

Prin decizia nr. 262 din 8 aprilie 2009,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile ca

nefondate.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut că desființarea titlului transmițătorului duce la desființarea titlului

dobânditorului și a înlăturat apărările intervenientei SC L.I.P.C. SA

referitoare la buna sa credință în dobândirea bunului și la caracterul

preferabil al titlului său, deoarece cunoștea și avea posibilitatea să cunoască

faptul că bunul ce face obiectul vânzării este un bun litigios și că titlul

vânzătorului este incert. De asemenea, a reținut că în cauză cererile pentru

instituirea dreptului de retenție au fost formulate de interveniente în absența

unor relații contractuale reclamanta S., iar acest drept poate fi invocat numai

de deținătorul legal al bunului ce a fost obligat la restituire, respectiv

pârâta SC L. SRL.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel au declarat recurs pârâta SC L. SRL și intervenienta SC L.I.P.C.

SA.

Pârâta a criticat decizia din

perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ., susținând că este dobânditor de bună credință, cumpărând bunul de

la un vânzător care era proprietar la momentul vânzării, că decizia nr. 188/2004

nu-i este opozabilă și că instanța, respingând cererea de instituire a unui

drept de retenție, cu încălcarea dispozițiilor art. 997 C. civ., a dat

reclamantei bunuri care nu i-au aparținut niciodată și pe care nu le-a cerut,

astfel încât devine incident motivul de recurs vizând extra petita. De

asemenea, a susținut că se află în posesia unui titlu de proprietate,

consfințit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar prin

decizia recurată a fost expropriată cu motivarea că nu deține un titlu valabil.

Intervenienta SC L.I.P.C. SA a invocat

motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a

susținut că, deși a dovedit cu probe certe că a achiziționat din fonduri

proprii instalații și echipamente necesare fluxului tehnologic, pe care

intenționa să-l repornească, instanța a făcut o expropriere ilegală, ajutând

reclamanta să se îmbogățească fără just temei. Niciuna din instanțe nu s-a

pronunțat cu privire la situația acestor bunuri, oferind reclamantei bunuri pe

care nu le-a solicitat niciodată, prin nicio cerere.

De asemenea, a susținut că decizia a

fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 997 C. civ., recurenta

având îndreptățirea, în calitatea sa de proprietar al bunului aflat în posesia

unui terț, să solicite instituirea unui drept de retenție. Mai mult, cererea

reclamantei S. de anulare a contractului de vânzare-cumpărare 88 din 11

octombrie 2004 a fost respinsă definitiv și irevocabil, astfel încât titlul de

proprietate al pârâtei este perfect valabil.

Analizând

recursurile, în limitele criticilor formulate, înalta Curte constată

că acestea sunt

nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

Constatând că ambele recursuri conțin

critici vizând aceleași probleme de drept, Înalta Curte le va analiza și le va

răspunde prin considerente comune.

Cât privește critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la greșita respingere a

cererilor de instituire a dreptului de retenție, formulată de ambele recurente,

ea nu poate fi primită.

Dreptul de retenție este acel drept în

virtutea căruia cel care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care

trebuie să-l restituie, poate să rețină lucrul respectiv, să refuze deci

restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care

le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.

Condiția esențială spre a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca

datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să

se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta,

să fie deci un debitum cum re iunctum.

În toate cazurile, pentru ca dreptul

de retenție să fie aplicabil, se cere ca bunul referitor la care se invocă să

fie proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deținătorului, cât

privește cheltuielile pretinse.

Pârâta SC L. SRL a formulat cerere de

instituire a dreptului de retenție asupra imobilelor ce fac obiectul acțiunii

introductive, susținând că de la data la care a devenit proprietara imobilelor

a investit importante sume de bani în modernizarea, retehnologizarea și

repunerea în funcțiune a activelor achiziționate.

Deși în privința pârâtei sunt

întrunite condițiile legale pentru a putea invoca instituirea dreptului de

retenție, cererea sa nu poate fi admisă, pentru că în favoarea sa nu este

stabilit un drept de creanță pentru îmbunătățirile pretinse.

Atâta timp cât aceste îmbunătățiri

sunt contestate de reclamantă, în absența unei hotărâri judecătorești

irevocabile, care să constate dreptul de creanță al pârâtei, instanța nu poate

dispune instituirea dreptului de retenție asupra bunurilor revendicate.

Cât privește cererea intervenientei SC

L.I.P.C. SA, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut în hotărârea

atacată că lipsa calității de deținător al bunului ce urmează a fi restituit nu

dă posibilitatea recurentei-interveniente de a formula cerere de instituire a

dreptului de retenție asupra bunurilor revendicate.

Prin cererea formulată intervenienta

arată că pârâta L. îi datorează suma de 1.174.335 lei vechi în temeiul unui

contract de împrumut, precum și suma de 3.693.589 lei reprezentând preț al

vânzării unor bunuri, suma împrumutată și bunurile fiind folosite pentru

modernizarea, retehnologizarea și repunerea în funcțiune a activelor acesteia.

De esența acestui drept este deținerea

bunului. Numai detenția poate genera premisa refuzului restituirii și face

posibilă funcționarea acestui drept real de garanție imperfect, evident, în

situația în care sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.

Atât recurenta-pârâtă, cât și

recurenta-intervenientă au criticat decizia atacată, susținând că prin

respingerea cererii de instituire a dreptului de retenție au fost încălcate

dispozițiile art. 997 C. civ., potrivit căruia „acela care face restituțiunea,

trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credință, de toate

cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui”.

Critica nu poate fi primită pentru

considerentul că textul de lege invocat se află situat în cuprinsul Codului

civil în secțiunea „Despre cvasi-contracte”, ce nu are aplicabilitate în cauza

de față. Aceasta deoarece recurenta-pârâtă își întemeiază cererea pe buna sa

credință la momentul dobândirii bunului prin încheierea unui contract de

vânzare-cumpărare, ce va fi analizată în cuprinsul prezentei decizii, iar

recurenta-intervenientă pe existența contractelor de împrumut, respectiv

vânzare-cumpărare bunuri, încheiate cu pârâta.

În același timp, nu se poate reține că

prin respingerea cererilor și prin restituirea bunurilor în starea în care se

află, respectiv reparate, retehnologizate, etc., instanța ar fi dar reclamantei

ceea ce nu a cerut.

Obiectul cererii de chemare în

judecată îl constituie revendicarea unor terenuri, precum și a clădirilor

aflate pe acestea, iar instanța s-a pronunțat exact asupra acestei cereri.

împrejurarea că atât pârâta, cât și reclamanta pretind drepturi de creanță

asupra bunurilor revendicate, nu este de natură a conduce la ideea că prin

admiterea cererii s-ar fi acordat reclamantei bunuri pe care nu le-a cerut.

Recurenta-pârâtă a invocat și motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., față de faptul că instanța

a reținut că dreptul de retenție poate fi invocat numai de deținătorul legal al

bunurilor a căror restituire s-a dispus. Acest argument a fost reținut de

instanța de apel în ceea ce privește cererile de instituire a dreptului de

retenție formulate de interveniente, care nu aveau calitatea de deținători ai

bunului, iar nu față de pârâtă, față de care acțiunea în revendicare (ca

acțiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar) fusese

admisă.

De asemenea, nu poate fi primită nici

critica, comună ambelor recursuri, referitoare la împrejurarea că prin

admiterea acțiunii în revendicare instanța ar fi operat o expropriere, în

condițiile în care pârâta se află în posesia unui titlu de proprietate a cărui

valabilitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Din înscrisurile aflate la dosar

rezultă că la 4 octombrie 2004, prin actele de adjudecare întocmite de

executorul judecătoresc M.V. bunurile imobile denumite „Sector întreținere” și

„anexă industrială-furnal aglomerare” au fost adjudecate la licitație publică

de Sindicatul S.

Prin sentința comercială nr. 188 din 11

noiembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV-a comercială, a dispus

anularea executării silite și a actelor de adjudecare efectuate în dosarul nr. 290/2004

de Biroul executorilor judecătorești asociați M.Ș., precum și anularea

procesului-verbal de licitație din 4 octombrie 2004, întoarcerea executării

silite și restabilirea situației anterioare prin restituirea bunurilor imobile

în proprietatea SC S. SA Călărași.

Sentința civilă 541 din 16 septembrie

2005 pronunțată de Tribunalul Călărași în acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta S. împotriva pârâtei SC S. SRL Călărași, invocată în cauza de față

de recurenta-pârâtă, nu-i consfințește titlul de proprietate. Acțiunea a fost

respinsă deoarece reclamanta nu a făcut dovada titlului său de proprietate, iar

titlul pârâtei nu a mai fost analizat, cu motivarea că reclamanta a formulat o

asemenea cerere abia cu ocazia cuvântului în fond.

În mod corect instanțele au aplicat

principiul de drept resolutojure dantis resolvitur jus accipientis (desființarea

actului inițial conduce la desființarea actului subsecvent), reținând că

întrucât actele de adjudecare ce au constituit tidul de proprietate al

vânzătorului SC L.I.P.C. SA au fost anulate, efectele acestei anulări duc și la

ineficacitatea actului de vânzare-cumpărare prin care pârâta L. SRL a dobândit

imobilele în cauză.

Pe de altă parte, nu poate fi primită

nici susținerea recurentei-pârâte referitoare la inopozabilitatea sentinței

comerciale nr. 188/2004, generată de faptul că nu a fost parte în această

pricină.

Deși hotărârea produce, sub semnul

relativității, drepturi și obligații doar față de părți, în același timp,

faptul că a avut loc o judecată și că rezultatul verificărilor pe care le-a

realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre, sunt aspecte care fac

credință și față de terți. Relativitatea cu privire la efectele actului,

inclusiv ale actului jurisdicțional, nu înseamnă și o relativitate cu privire

la existența sa. Față de terți, ceea ce s-a consemnat în hotărârea

judecătorească are valoare de fapt juridic, iar odată stabilit, un asemenea

fapt poate fi invocat, fără nicio restricție, cu privire la orice persoană.

Cât privește buna credință a

recurentei-pârâte la încheierea actului, nu poate fi ignorat faptul că

vânzătoarea era asociatul majoritar al cumpărătoarei. Această calitate este

afirmată chiar de pârâtă prin cererea de instituire a unui drept de retenție,

introdusă la instanța de fond. Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare nr. 88

a fost încheiat între vânzătoarea SC L.I.P.C. SA și cumpărătoarea SC L. SRL la

11 octombrie 2004, așadar după data introducerii acțiunii în anularea

executării silite de către A.V.A.S. Potrivit considerentelor sentinței

comerciale nr. 188/2004 a Curții de Apel București, cererea de chemare în

judecată a fost înregistrată la instanță la data de 24 septembrie 2004. În

calitatea sa de acționar majoritar, pârâta putea și trebuia să cunoască faptul

că titlul de proprietate al intervenientei L. era deja contestat în cauza în

care a fost pronunțată sentința comercială 188/2004. Or, toate aceste

împrejurări sunt de natură a exclude buna credință a cumpărătoarei la momentul

încheierii actului.

De observat că recurenta-intervenientă

SC L.I.P.C. SRL a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., fără a menționa care este actul juridic dedus judecății prin a

cărui greșită interpretare instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia.

Cum prin acest motiv de recurs se

invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ.,

referitoare la puterea de lege între părțile contractante a convențiilor legal

făcute, simpla afirmație referitoare la schimbarea naturii sau înțelesului

actului juridic nu este suficientă pentru admiterea recursului.

Pentru aceste considerente, în raport

de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,

recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de pârâta SC L. SRL Călărași și de intervenienta SC L.I.P.C. SA împotriva

deciziei civile nr. 262 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 octombrie 2010.