ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5385/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea introdusă la Tribunalul Călărași, reclamanta SC S. SA a chemat în judecată pârâta SC L. SRL solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și posesie un teren în suprafață de 131.095 mp și construcțiile amplasare pe el, respectiv sectorul de întreținere, precum și terenul în suprafață de 1645 mp și construcția, anexă industrială furnal aglomerare, toate aflate pe platforma S. Călărași, str. Prelungirea București. În motivarea acțiunii a arătat că, urmare a executării silite a patrimoniului S. SA, terenul și construcțiile au fost adjudecate de Sindicatul S. prin actele de adjudecare întocmite de BEJ M.Ș.

în dosarul de executare nr. 290/2004. Actele de executare au fost anulate prin sentința comercială nr. 188 din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus și întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare prin restituirea bunurilor imobile, astfel încât s-a redevenit proprietara bunurilor. încercând punerea în executare a acestei hotărâri, a constatat că bunurile în litigiu se află în posesia pârâtei, care a refuzat predarea lor către proprietarul de drept. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a SC L.I.P.C. SA, solicitând ca în situația în care va cădea în pretenții să se dispună obligarea acesteia la restituirea prestațiilor din contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta a dobândit imobilul.

A motivat cererea de chemare în garanție arătând că Sindicatul S. și chemata în garanție au încheiat un contract de asociere în participațiune, în care se stipula calitatea acestora de coproprietare ale bunurilor adjudecate de Sindicat și că ulterior s-a decis vânzarea imobilelor care fac obiectul cererii de chemare în judecată către SC L. SRL. Cererea de chemare în garanție a fost anulată ca netimbrată prin încheierea din 16 ianuarie 2006. Ulterior, pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând instituirea unui drept de retenție în favoarea sa asupra imobilelor în litigiu, până la recuperarea sumelor investite pentru punerea în funcțiune a acestora. La 12 mai 2006 SC A. SRL Călărași, SC O. SRL Călărași, SC R. SRL Călărași, SC B. SRL Călărași și SC L.I.P.C.

SA au formulat cereri de instituire a dreptului de retenție asupra imobilelor ce fac obiectul acțiunii reclamantei până la recuperarea sumelor datorate de pârâta SC L. SRL acestor societăți. Cererile au fost calificate drept intervenție în interes propriu, în sensul dispozițiilor art. 42 alin. (2) C. proc. civ. Prin sentința nr. 1119 din 26 iunie 2008, Tribunalul Călărași a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în Călărași, platforma S., str. Prelungirea București constând în teren în suprafață de 131095 mp și construcțiile aflate pe acesta și teren în suprafață de 1645 mp și construcția aflată pe acesta, denumită „anexă industrială furnal-aglomerare”, astfel cum acestea sunt individualizate în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0160 din 5 mai 1993 emis de Ministerul Industriilor.

De asemenea, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC L. SRL Călărași, a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de aceeași pârâtă și a respins cererile de intervenție în interes propriu formulate de interveniente. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că anularea actelor de adjudecare ce au constituit titlul de proprietate al vânzătoarei SC L.I.P.C. SA are ca efect ineficacitatea actului de vânzare-cumpărare prin care pârâta L. SRL a dobândit imobilele în litigiu. Pârâta nu poate invoca buna credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare nr. 88 din 11 octombrie 2004, întrucât vânzătoarea este asociatul său majoritar, astfel încât avea cunoștință de faptul că actul de proprietate era contestat în dosarul în care s-a pronunțat sentința comercială nr. 188/2004.

Cât privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, precum și cererile de intervenție, toate având ca obiect instituirea unui drept de retenție, instanța de fond a reținut că dreptul de retenție poate fi invocat numai de deținătorul bunului obligat la restituire și că pentru a invoca acest drept trebuie să existe o datorie a creditorului restituirii bunului către deținătorul bunului pentru conservarea și îmbunătățirea acestui bun și care, dacă nu este recunoscută sau plătită de bună voie de creditorul restituirii, trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâta și intervenientele. Prin decizia nr. 262 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că desființarea titlului transmițătorului duce la desființarea titlului dobânditorului și a înlăturat apărările intervenientei SC L.I.P.C. SA referitoare la buna sa credință în dobândirea bunului și la caracterul preferabil al titlului său, deoarece cunoștea și avea posibilitatea să cunoască faptul că bunul ce face obiectul vânzării este un bun litigios și că titlul vânzătorului este incert. De asemenea, a reținut că în cauză cererile pentru instituirea dreptului de retenție au fost formulate de interveniente în absența unor relații contractuale reclamanta S., iar acest drept poate fi invocat numai de deținătorul legal al bunului ce a fost obligat la restituire, respectiv pârâta SC L. SRL.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs pârâta SC L. SRL și intervenienta SC L.I.P.C. SA. Pârâta a criticat decizia din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., susținând că este dobânditor de bună credință, cumpărând bunul de la un vânzător care era proprietar la momentul vânzării, că decizia nr. 188/2004 nu-i este opozabilă și că instanța, respingând cererea de instituire a unui drept de retenție, cu încălcarea dispozițiilor art. 997 C. civ., a dat reclamantei bunuri care nu i-au aparținut niciodată și pe care nu le-a cerut, astfel încât devine incident motivul de recurs vizând extra petita. De asemenea, a susținut că se află în posesia unui titlu de proprietate, consfințit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar prin decizia recurată a fost expropriată cu motivarea că nu deține un titlu valabil.

Intervenienta SC L.I.P.C. SA a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că, deși a dovedit cu probe certe că a achiziționat din fonduri proprii instalații și echipamente necesare fluxului tehnologic, pe care intenționa să-l repornească, instanța a făcut o expropriere ilegală, ajutând reclamanta să se îmbogățească fără just temei. Niciuna din instanțe nu s-a pronunțat cu privire la situația acestor bunuri, oferind reclamantei bunuri pe care nu le-a solicitat niciodată, prin nicio cerere. De asemenea, a susținut că decizia a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 997 C. civ., recurenta având îndreptățirea, în calitatea sa de proprietar al bunului aflat în posesia unui terț, să solicite instituirea unui drept de retenție.

Mai mult, cererea reclamantei S. de anulare a contractului de vânzare-cumpărare 88 din 11 octombrie 2004 a fost respinsă definitiv și irevocabil, astfel încât titlul de proprietate al pârâtei este perfect valabil. Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed: Constatând că ambele recursuri conțin critici vizând aceleași probleme de drept, Înalta Curte le va analiza și le va răspunde prin considerente comune. Cât privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la greșita respingere a cererilor de instituire a dreptului de retenție, formulată de ambele recurente, ea nu poate fi primită.

Dreptul de retenție este acel drept în virtutea căruia cel care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, poate să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun. Condiția esențială spre a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, să fie deci un debitum cum re iunctum. În toate cazurile, pentru ca dreptul de retenție să fie aplicabil, se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deținătorului, cât privește cheltuielile pretinse.

Pârâta SC L. SRL a formulat cerere de instituire a dreptului de retenție asupra imobilelor ce fac obiectul acțiunii introductive, susținând că de la data la care a devenit proprietara imobilelor a investit importante sume de bani în modernizarea, retehnologizarea și repunerea în funcțiune a activelor achiziționate. Deși în privința pârâtei sunt întrunite condițiile legale pentru a putea invoca instituirea dreptului de retenție, cererea sa nu poate fi admisă, pentru că în favoarea sa nu este stabilit un drept de creanță pentru îmbunătățirile pretinse. Atâta timp cât aceste îmbunătățiri sunt contestate de reclamantă, în absența unei hotărâri judecătorești irevocabile, care să constate dreptul de creanță al pârâtei, instanța nu poate dispune instituirea dreptului de retenție asupra bunurilor revendicate.

Cât privește cererea intervenientei SC L.I.P.C. SA, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut în hotărârea atacată că lipsa calității de deținător al bunului ce urmează a fi restituit nu dă posibilitatea recurentei-interveniente de a formula cerere de instituire a dreptului de retenție asupra bunurilor revendicate. Prin cererea formulată intervenienta arată că pârâta L. îi datorează suma de 1.174.335 lei vechi în temeiul unui contract de împrumut, precum și suma de 3.693.589 lei reprezentând preț al vânzării unor bunuri, suma împrumutată și bunurile fiind folosite pentru modernizarea, retehnologizarea și repunerea în funcțiune a activelor acesteia. De esența acestui drept este deținerea bunului.

Numai detenția poate genera premisa refuzului restituirii și face posibilă funcționarea acestui drept real de garanție imperfect, evident, în situația în care sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege. Atât recurenta-pârâtă, cât și recurenta-intervenientă au criticat decizia atacată, susținând că prin respingerea cererii de instituire a dreptului de retenție au fost încălcate dispozițiile art. 997 C. civ., potrivit căruia „acela care face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui”. Critica nu poate fi primită pentru considerentul că textul de lege invocat se află situat în cuprinsul Codului civil în secțiunea „Despre cvasi-contracte”, ce nu are aplicabilitate în cauza de față.

Aceasta deoarece recurenta-pârâtă își întemeiază cererea pe buna sa credință la momentul dobândirii bunului prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, ce va fi analizată în cuprinsul prezentei decizii, iar recurenta-intervenientă pe existența contractelor de împrumut, respectiv vânzare-cumpărare bunuri, încheiate cu pârâta. În același timp, nu se poate reține că prin respingerea cererilor și prin restituirea bunurilor în starea în care se află, respectiv reparate, retehnologizate, etc., instanța ar fi dar reclamantei ceea ce nu a cerut. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie revendicarea unor terenuri, precum și a clădirilor aflate pe acestea, iar instanța s-a pronunțat exact asupra acestei cereri.

împrejurarea că atât pârâta, cât și reclamanta pretind drepturi de creanță asupra bunurilor revendicate, nu este de natură a conduce la ideea că prin admiterea cererii s-ar fi acordat reclamantei bunuri pe care nu le-a cerut. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., față de faptul că instanța a reținut că dreptul de retenție poate fi invocat numai de deținătorul legal al bunurilor a căror restituire s-a dispus. Acest argument a fost reținut de instanța de apel în ceea ce privește cererile de instituire a dreptului de retenție formulate de interveniente, care nu aveau calitatea de deținători ai bunului, iar nu față de pârâtă, față de care acțiunea în revendicare (ca acțiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar) fusese admisă.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica, comună ambelor recursuri, referitoare la împrejurarea că prin admiterea acțiunii în revendicare instanța ar fi operat o expropriere, în condițiile în care pârâta se află în posesia unui titlu de proprietate a cărui valabilitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că la 4 octombrie 2004, prin actele de adjudecare întocmite de executorul judecătoresc M.V.

bunurile imobile denumite „Sector întreținere” și „anexă industrială-furnal aglomerare” au fost adjudecate la licitație publică de Sindicatul S. Prin sentința comercială nr. 188 din 11 noiembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV-a comercială, a dispus anularea executării silite și a actelor de adjudecare efectuate în dosarul nr. 290/2004 de Biroul executorilor judecătorești asociați M.Ș., precum și anularea procesului-verbal de licitație din 4 octombrie 2004, întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare prin restituirea bunurilor imobile în proprietatea SC S. SA Călărași. Sentința civilă 541 din 16 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Călărași în acțiunea în revendicare formulată de reclamanta S. împotriva pârâtei SC S. SRL Călărași, invocată în cauza de față de recurenta-pârâtă, nu-i consfințește titlul de proprietate.

Acțiunea a fost respinsă deoarece reclamanta nu a făcut dovada titlului său de proprietate, iar titlul pârâtei nu a mai fost analizat, cu motivarea că reclamanta a formulat o asemenea cerere abia cu ocazia cuvântului în fond. În mod corect instanțele au aplicat principiul de drept resolutojure dantis resolvitur jus accipientis (desființarea actului inițial conduce la desființarea actului subsecvent), reținând că întrucât actele de adjudecare ce au constituit tidul de proprietate al vânzătorului SC L.I.P.C. SA au fost anulate, efectele acestei anulări duc și la ineficacitatea actului de vânzare-cumpărare prin care pârâta L. SRL a dobândit imobilele în cauză. Pe de altă parte, nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte referitoare la inopozabilitatea sentinței comerciale nr. 188/2004, generată de faptul că nu a fost parte în această pricină.

Deși hotărârea produce, sub semnul relativității, drepturi și obligații doar față de părți, în același timp, faptul că a avut loc o judecată și că rezultatul verificărilor pe care le-a realizat judecătorul este consemnat într-o hotărâre, sunt aspecte care fac credință și față de terți. Relativitatea cu privire la efectele actului, inclusiv ale actului jurisdicțional, nu înseamnă și o relativitate cu privire la existența sa. Față de terți, ceea ce s-a consemnat în hotărârea judecătorească are valoare de fapt juridic, iar odată stabilit, un asemenea fapt poate fi invocat, fără nicio restricție, cu privire la orice persoană. Cât privește buna credință a recurentei-pârâte la încheierea actului, nu poate fi ignorat faptul că vânzătoarea era asociatul majoritar al cumpărătoarei.

Această calitate este afirmată chiar de pârâtă prin cererea de instituire a unui drept de retenție, introdusă la instanța de fond. Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare nr. 88 a fost încheiat între vânzătoarea SC L.I.P.C. SA și cumpărătoarea SC L. SRL la 11 octombrie 2004, așadar după data introducerii acțiunii în anularea executării silite de către A.V.A.S. Potrivit considerentelor sentinței comerciale nr. 188/2004 a Curții de Apel București, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la instanță la data de 24 septembrie 2004. În calitatea sa de acționar majoritar, pârâta putea și trebuia să cunoască faptul că titlul de proprietate al intervenientei L. era deja contestat în cauza în care a fost pronunțată sentința comercială 188/2004.

Or, toate aceste împrejurări sunt de natură a exclude buna credință a cumpărătoarei la momentul încheierii actului. De observat că recurenta-intervenientă SC L.I.P.C. SRL a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără a menționa care este actul juridic dedus judecății prin a cărui greșită interpretare instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cum prin acest motiv de recurs se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., referitoare la puterea de lege între părțile contractante a convențiilor legal făcute, simpla afirmație referitoare la schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic nu este suficientă pentru admiterea recursului.

Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC L. SRL Călărași și de intervenienta SC L.I.P.C. SA împotriva deciziei civile nr. 262 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.