ÎCCJ, decizie (scj.ro #82123)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82123) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Restituire în natură a

imobilului. Instituirea unui drept de retenție al deținătorului asupra

imobilului, până la achitarea c/valorii îmbunătățirilor.

Cuprins

pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod

abuziv de stat. Restituire în natură a imobilului. Instituirea unui drept de

retenție al deținătorului asupra imobilului, până la achitarea c/valorii

îmbunătățirilor.

Index

alfabetic

. Drept civil.

-

Imobil

preluat în mod abuziv de stat;

-

Restituire

în natură a imobilului;

-

Instituirea

unui drept de retenție al deținătorului asupra imobilului, până la achitarea

c/valorii îmbunătățirilor.

Invocând dreptul de retenție, creditorul poate refuza să

restituie un bun al debitorului, până ce debitorul nu-i plătește tot ceea ce îi

datorează  în legătură cu acel bun. Pe lângă cazurile prevăzute de lege,

practica judiciară recunoaște un drept de retenție posesorului de bună credință

al unui imobil până la restituirea cheltuielilor necesare și utile făcute

asupra lucrului.

În speță, nu este îndeplinită condiția bunei credințe a

posesorului, deoarece, preluarea de la fostul proprietar s-a efectuat doar

faptic, fără nici un titlu, or, în atare situație, nimic nu împiedica pe posesor

să verifice cu precauție statutul juridic al imobilului, mai înainte de

efectuarea unor îmbunătățiri costisitoare.

Î.C.C.J

., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia

nr

. 4336 din 3 mai 2006.

La 12 mai 2000, reclamanta

M.A

.

a chemat în judecată Tribunalul Călărași și SC

Praser

SA Călărași solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și

posesie un imobil situat în Călărași, compus din teren și construcții.

Reclamanta a mai cerut ca, până la eliberarea imobilelor, pârâții să fie

obligați să încheie contract de închiriere.

În cuprinsul acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea

fostei proprietare de la care imobilul a fost preluat abuziv de către stat.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 din

Codul civil.

Investită cu judecarea acțiunii, Judecătoria Călărași, prin

sentința civilă nr.2390 din 1 iunie 2000, și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Călărași.

Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul Călărași,

prin sentința civilă

nr

. 522 din 27 octombrie 2000, a

admis în parte acțiunea și a obligat Tribunalul Călărași să lase reclamantei în

deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcție și 524

mp

teren și a respins capătul de cerere privind obligarea

tribunalului la încheierea contractului de închiriere. Prin aceeași sentință

s-a luat act că reclamanta a renunțat la judecata acțiunii împotriva pârâtei SC

Praser

SA Călărași și a fost admisă cererea

reconvențională formulată de Tribunalul Călărași, cu consecința obligării

reclamantei la plata sumei de 5.656.969.331 de lei reprezentând valoarea

îmbunătățirilor aduse imobilului. De asemenea, prin sentință, s-a stabilit în

favoarea Tribunalului Călărași dreptul de retenție asupra imobilului, până la

achitarea valorii îmbunătățirilor.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia

nr.153/A din 26 martie 2001, a admis apelul declarat de reclamanta

M.A

., a desființat sentința civilă a tribunalului și a

trimis cauza spre

rejudecare

aceluiași tribunal. În

considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că admiterea cererii

reconvenționale nu a fost motivată prin sentință, de vreme ce din probele

dosarului nu rezultă în ce au constat îmbunătățirile aduse imobilului, valoarea

acestora și modul de calcul al reactualizării sumelor pretinse prin cererea

reconvențională.

După înregistrarea dosarului la Tribunalul Călărași, Curtea

Supremă de Justiție, prin încheierea din 23 ianuarie 2002, a strămutat

judecarea pricinii la Tribunalul Buzău.

Rejudecând

pricina, după ce a completat probele administrate, Tribunalul Buzău, secția

civilă, prin sentința nr.299 din 26 mai 2003, a admis în parte acțiunea

reclamantei și a obligat Tribunalul Călărași să lase reclamantei în plină

proprietate și posesie imobilul revendicat, a luat act de renunțare la judecata

acțiunii formulate de reclamantă împotriva SC

Praser

SA Călărași și a respins capătul de cerere referitor la încheierea contractului

de  închiriere. Prin aceeași sentință, Tribunalul Buzău a admis cererea

reconvențională formulată de Tribunalul Călărași și în consecință a obligat

reclamanta la plata sumei de 5.656.969.311 lei – despăgubiri constând în

îmbunătățiri și adăugiri la imobilul în litigiu și de asemenea a instituit în

favoarea pârâtului un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea de

către reclamantă a despăgubirilor. Cererile de completare a acțiunii, prin

care, la 9 octombrie 2001, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Justiției

au fost respinse.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr.515 din

23 decembrie 2003, a respins ca

nefondate

apelurile

declarate de reclamantă și de pârâții Tribunalul Călărași și Ministerul

Justiției împotriva sentinței civile nr.299 din 26 mai 2003 a Tribunalului

Buzău.

Împotriva deciziei Curții de Apel  Ploiești au declarat

recurs, reclamanta și pârâții Tribunalul Călărași și Ministerul Justiției.

Prin recursul declarat, reclamanta a susținut că cererea

reconvențională trebuia respinsă deoarece nu a fost timbrată, este nelegală,

nedovedită

și inadmisibilă.

Ministerul Justiției, motivându-și recursul a susținut, în

esență, că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

sub aspectul despăgubirilor, deoarece acestea trebuia să fie stabilite la suma

de 8.064.132.186 lei cât a stabilit expertul desemnat de instanță, cu aplicarea

indicelui de inflație până la data executării hotărârii, fie la suma de

10.266.178.856 lei, rezultată din actele contabile, sumă, de asemenea,

indexabilă

până la executarea hotărârii.

Tribunalul Călărași, prin recursul declarat, a susținut că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a

pronunțat decizia cu aplicarea greșită a legii, deoarece despăgubirile, reprezentând

valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, trebuia să fie indexate în funcție

de rata inflației, iar, pe de altă parte, cu prilejul

rejudecării

procesului, nu au fost respectare îndrumările, cu caracter obligatoriu, date

prin decizianr.153/A/2001 a Curții de Apel  București.

Recursul declarat de reclamantă este întemeiat în sensul

considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Imobilul, aflat, în prezent, în litigiu a fost proprietatea

M.M

. Cu actele de stare civilă depuse la dosar și cu certificatul

de moștenitor eliberat de notar la 20 noiembrie 1997, reclamanta a dovedit că

este moștenitoarea fostului proprietar.

Întrucât imobilul a fost preluat, în mod abuziv, în anul 1953,

instanțele au hotărât, corect, că reclamanta, în calitate de moștenitor al

fostului proprietar, este îndreptățită să revendice imobilul în temeiul art.480

și 481 din Codul civil și art.6 din Legea nr.213/1998.

Tribunalul  Călărași, care deține imobilul de mai mulți

ani, a executat, în anul 1995, lucrări de îmbunătățiri constând în modernizarea

vechii construcții și extinderea cu un corp nou de clădire și cu garaj, așa cum

rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit de expert.

Lucrările de îmbunătățiri au sporit, neîndoielnic, valoarea

imobilului revendicat, așa încât proprietarul este dator, potrivit art.494 din

Codul civil, a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, așa cum au

hotărât, în mod justificat, instanța de fond și instanța de apel.

Valoarea la care este îndreptățit pârâtul a fost stabilită, prin

sentința civilă nr.522/2000 a Tribunalului Călărași, la suma de 5.656.969.331

lei. Această sentință a fost casată de Curtea de Apel București ca o consecință

a admiterii apelului ce a fost exercitat numai de către reclamantă.

Potrivit art.296 și

art

. 316 din Codul

de procedură civilă, apelantului sau, după caz, recurentului nu i se poate crea

în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată,

așa încât, cu deplin temei, cu prilejul

rejudecării

procesului în fond și în apel, instanțele nu au putut crea reclamantei o

situație mai grea, prin obligarea la plata unei valori mai mari, cum au cerut

pârâții.

Examinarea acestor dispoziții din Codul de procedură civilă

conduce la concluzia că nu sunt întemeiate recursurile declarate de pârâți prin

care s-a susținut că reclamanta trebuia să fie obligată la despăgubiri de

8.064.132.186 lei, sau chiar de 10.266.178.856 lei, cum s-a propus într-o

variantă a raportului de expertiză tehnică, sume care să fie

indexabile

până la executarea hotărârii.

Este adevărat că, în considerentele deciziei nr.153/A din 26

martie 2001 a Curții de Apel  București, s-a arătat, ca o consecință a

desființării sentinței primei instanțe, că instanța de trimitere, în

exercitarea rolului activ, va pune în discuția părților necesitatea efectuării

unei expertize tehnice având drept obiectiv stabilirea îmbunătățirilor,

caracterul și valoarea acestora. Cu prilejul

rejudecării

în fond a procesului, Tribunalul Buzău a dispus efectuarea unei expertize

tehnice cu obiectivul menționat în considerentele deciziei din 26 aprilie 2001,

respectând, astfel, îndrumările, cu caracter obligatoriu, ale instanței

ierarhic superioare. Soluționând însă pricina, nici prima instanță, care a

rejudecat

procesul, nici instanța de apel nu puteau crea

reclamantei, în propria cale de atac o situație mai grea, așa că nu puteau

obliga reclamanta la plata unei sume de bani mai mari decât cea stabilită

inițial, fără administrarea probei cu expertiză tehnică, de către Tribunalul

Călărași.

Cu privire la instituirea dreptului de retenție susținerile

făcute de reclamantă, prin recursul declarat, sunt, însă, întemeiate.

Invocând dreptul de retenție, creditorul poate refuza să

restituie un bun al debitorului, până ce debitorul nu-i plătește tot ceea ce îi

datorează  în legătură cu acel bun. Prin lege sunt reglementate mai multe

cazuri în care creditorul poate invoca dreptul de retenție, cum sunt:

vânzătorul asupra lucrului vândut până la plata prețului, depozitarul până la

plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea bunului depozitat, comoștenitorul

asupra imobilului supus raportului pentru îmbunătățiri, locatarul asupra

imobilului închiriat până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de

proprietar conform legii

ș.a

.

Pe lângă cazurile prevăzute de lege, practica judiciară a mai

recunoscut un drept de retenție posesorului de bună credință al unui imobil

până la restituirea cheltuielilor necesare și utile făcute asupra lucrului.

În litigiul dedus judecății nu este îndeplinită condiția bunei

credințe a posesorului, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, preluarea de la

fostul proprietar s-a efectuat doar faptic, fără nici un titlu, or, în atare

situație, nimic nu împiedica pe posesor să verifice cu precauție statutul

juridic al imobilului, mai înainte de efectuarea unor îmbunătățiri

costisitoare. În consecință, sub aspectul instituirii dreptului de retenție,

recursul  reclamantei va fi admis și va fi modificată, în parte, decizia

instanței de apel în sensul că va fi admis apelul reclamantei și va fi

schimbată în parte sentința Tribunalului Buzău, prin înlăturarea dispoziției de

instituire a dreptului de retenție.

Nu sunt întemeiate celelalte susțineri din recursul reclamantei

și anume cele prin care s-a cerut că reconvenționala să fie respinsă deoarece

nu a fost timbrată și este nelegală,

nedovedită

și

inadmisibilă.

Cererea reconvențională, așa cum a fost formulată, este scutită

de taxa de timbru prin dispozițiile art.17 din Legea nr.146/1997, așa încât, în

mod corect, instanțele nu au cerut timbrarea acestei cereri.

Pretențiile formulate prin cererea reconvențională au acoperire

legală în dispozițiile Codului civil, așa cum s-a motivat mai sus și au fost

dovedite prin raportul de expertiză tehnică, întocmit în urma examinării

actelor pe baza cărora au fost executate lucrările de îmbunătățiri.

Nu poate fi acceptat argumentul recurentei reclamante că cererea

revonvențională

nu este admisibilă întrucât, potrivit

Legii nr.10/2001, obligația de a-l despăgubi pe posesorul imobilului revine

statului. Legea nr.10/2001, prin care a fost reglementat regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, a fost adoptată ulterior sesizării justiției în prezentul litigiu, așa

încât dispozițiile acestei legi nu pot retroactiva.

Întrucât recursurile declarate de pârâți nu sunt întemeiate,

pârâții vor fi obligați  în temeiul art.274 din Codul de procedură civilă,

să plătească reclamantei cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de

avocat, micșorate în raport cu admiterea parțială a motivelor de recurs.