ÎCCJ, decizie (scj.ro #82499)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82499) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere de restituire în natură a imobilului
preluat în mod abuziv de stat și transmis, ulterior, în administrarea
societății comerciale pârâte privatizate . Cererea pârâtei pentru recunoașterea
dreptului de retenție asupra imobilului pentru investițiile făcute
Cuprins pe materii
: Drept civil. Drepturi reale principale. Dreptul de proprietate. Dreptul de
proprietate privată. Imobile preluate în mod abuziv. Cerere de restituire de
către societatea comercială deținătoare a bunului. Cerere de retenție pentru
investițiile făcute de societatea comercială
Index alfabetic
:
Drept civil
- Imobil preluat în mod abuziv
- Cerere de restituire în natură de către deținătoarea bunului, societatea
comercială privatizată
- Retenție solicitată de societatea comercială pârâtă
Legea
nr. 10/2001
, art. 27, 46
Legea nr. 15/1990
, art. 20 alin. 2
Statul a preluat imobilul fără titlu valabil, dacă bunul a fost
naționalizat pe numele altei persoane decât a titularului dreptului de
proprietate, întrucât naționalizarea, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a
reglementat „in personam” și nu „in rem”.
Imobilul, preluat de stat în mod abuziv, este restituibil în natură de către
societatea comercială deținătoare în cazul în care privatizarea acesteia s-a
realizat prin cumpărarea de acțiuni, și, ca urmare, a dobândit numai un drept
de administrare, iar nu de proprietate, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr.
15/1990.
Recunoașterea dreptului de retenție a imobilului este condiționată de
întrunirea, în persoana societății comerciale, a unei duble calități, de
debitor al obligației de restituire a bunului și de creditor pentru sumele
cheltuite cu lucru, iar creanța societății trebuie să fie certă și să se fi
născut în legătură cu bunul supus restituirii.
I.C.C.J., secția civilă și de
proprietate intelectuală,
decizia
nr. 5275 din 23 septembrie 2004
Prin sentința civilă
nr. 350 din 12 martie 2003, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea
formulată de reclamanta S.D.E., în contradictoriu cu pârâta S.C.”M” S.A., a
anulat dispoziția nr. 1 din 10 ianuarie 2001 și a dispus restituirea în natură
a imobilului prevăzut în hotărâre.
S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 500.000 lei pe zi
întârziere, precum și cererea reconvențională formulată de pârâtă privind
instituirea unui drept de retenție.
Recursul declarat de pârât nu este fondat.
Înscrierea în anexa la Decretul nr. 92/1950 a numitului I.V. nu constituie
titlu legal de preluare de către stat a imobilului care face obiectul
procesului.
Așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată, fostul proprietar I.V.
a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, fiicei sale C.V. (mama
reclamantei) prin actul dotal, autentificat sub nr. 2310 din 2 iulie
1938.
Prin urmare, nu se poate reține că imobilul a fost preluat de stat cu titlu
valabil, pentru că, prin preluarea bunului de la I.V., care nu era proprietar
la data naționalizării, au fost încălcate chiar prevederile decretului nr.
92/1950, în raport cu care naționalizarea a fost „in personam” și nu „in rem”.
Potrivit art. I și II din decret, naționalizarea trebuia făcută în considerarea
identității și a statutului socio-profesional al proprietarului.
De aceea, preluarea de către stat a imobilului, care nu mai aparținea persoanei
înscrisă în lista anexă la decret I.V. s-a făcut fără titlu legal. La
data naționalizării proprietara bunului era mama reclamantei, care era
exclusă de la naționalizare.
Conform art.645 C.civ., legea este unul din modurile în care se poate
dobândi proprietatea, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,
societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități
economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai
dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.
Or, prin decizia nr. 243 din
8 iunie 1990, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis în
administrare, și nu în proprietate.
Bunul fiind transmis recurentei numai în administrare, conform părții a doua a
art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în
drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, așa cum susține
recurenta.
Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 și 46 din Legea nr.10/2001, invocate de
recurentă.
Susținerile recurentei privind încorporarea imobilului în capitalul social înstrăinat
de FPS sub formă de acțiuni și întocmirea actelor specifice procesului de
privatizare cu respectarea dispozițiilor legale, nu au relevanță, în cauză,
deoarece una din condiții, esențială pentru aplicarea art.27 din lege, care
limitează dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii stabilite prin
echivalent, este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil.
Prin urmare, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în
speță, nu se aplică art.27 din lege, chiar dacă bunul este evidențiat în
patrimoniul societății comerciale, privatizată integral prin cumpărarea
pachetului de acțiuni.
Întrucât, în cadrul procesului de privatizare, recurenta a cumpărat acțiuni
(corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al
patrimoniului) nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 46 din Legea
nr.10/2001.
Cad sub incidența acestui text numai actele juridice de înstrăinare cu
titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de
privatizare, nu și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni.
De altfel, recurenta invocă buna sa credință, însă la momentul privatizării
cunoștea regimul juridic al bunului, fiind informată că există pe rolul
instanței acțiune în revendicare, așa cum precizează în cererea de recurs.
Neîntemeiată este și critica privitoare la soluția respingerii cererii
reconvenționale.
Cererea reconvențională are ca obiect constatarea existenței dreptului de
retenție asupra imobilului, pentru îmbunătățirile aduse bunului, fără ca
pârâta-recurentă să pretindă ca reclamantul să fie obligat să-i plătească
valoarea acestor îmbunătățiri.
Or, condiția esențială pentru recunoașterea dreptului de retenție este
întrunirea în persoana retentorului a unei duble calități de
debitor al obligației de restituire a bunului și de creditor pentru sumele
cheltuite cu lucrul, iar creanța persoanei care deține lucrul altuia
trebuie să fie certă, și să se fi născut în legătură cu bunul supus
restituirii.
Recurenta însă nu are o creanță certă în legătură cu imobilul care face
obiectul procesului, deoarece nu există un înscris recunoscut de reclamantă
care să ateste existența creanței, sau hotărâre judecătorească prin care
intimatul să fi fost obligat la plata de despăgubiri reprezentând
îmbunătățirile aduse bunului.
De aceea, soluția respingerii cererii reconvenționale este legală.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, s-a respins recursul declarat de
pârâtă.