ÎCCJ, decizie (scj.ro #82499)

Cerere de restituire în natură a imobilului preluat în mod abuziv de stat și transmis, ulterior, în administrarea societății comerciale pârâte privatizate . Cererea pârâtei pentru recunoașterea dreptului de retenție asupra imobilului pentru investițiile făcute Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale principale. Dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate privată. Imobile preluate în mod abuziv. Cerere de restituire de către societatea comercială deținătoare a bunului.

Cerere de retenție pentru investițiile făcute de societatea comercială Index alfabetic : Drept civil - Imobil preluat în mod abuziv - Cerere de restituire în natură de către deținătoarea bunului, societatea comercială privatizată - Retenție solicitată de societatea comercială pârâtă Legea nr. 10/2001 , art. 27, 46 Legea nr. 15/1990 , art. 20 alin. 2 1. Statul a preluat imobilul fără titlu valabil, dacă bunul a fost naționalizat pe numele altei persoane decât a titularului dreptului de proprietate, întrucât naționalizarea, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a reglementat „in personam” și nu „in rem”. 2. Imobilul, preluat de stat în mod abuziv, este restituibil în natură de către societatea comercială deținătoare în cazul în care privatizarea acesteia s-a realizat prin cumpărarea de acțiuni, și, ca urmare, a dobândit numai un drept de administrare, iar nu de proprietate, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

3. Recunoașterea dreptului de retenție a imobilului este condiționată de întrunirea, în persoana societății comerciale, a unei duble calități, de debitor al obligației de restituire a bunului și de creditor pentru sumele cheltuite cu lucru, iar creanța societății trebuie să fie certă și să se fi născut în legătură cu bunul supus restituirii. I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5275 din 23 septembrie 2004 Prin sentința civilă nr. 350 din 12 martie 2003, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.D.E., în contradictoriu cu pârâta S.C.”M” S.A., a anulat dispoziția nr. 1 din 10 ianuarie 2001 și a dispus restituirea în natură a imobilului prevăzut în hotărâre.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 500.000 lei pe zi întârziere, precum și cererea reconvențională formulată de pârâtă privind instituirea unui drept de retenție. Recursul declarat de pârât nu este fondat. Înscrierea în anexa la Decretul nr. 92/1950 a numitului I.V. nu constituie titlu legal de preluare de către stat a imobilului care face obiectul procesului. Așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată, fostul proprietar I.V. a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, fiicei sale C.V. (mama reclamantei) prin actul dotal, autentificat sub nr. 2310 din 2 iulie 1938. Prin urmare, nu se poate reține că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, pentru că, prin preluarea bunului de la I.V., care nu era proprietar la data naționalizării, au fost încălcate chiar prevederile decretului nr. 92/1950, în raport cu care naționalizarea a fost „in personam” și nu „in rem”.

Potrivit art. I și II din decret, naționalizarea trebuia făcută în considerarea identității și a statutului socio-profesional al proprietarului. De aceea, preluarea de către stat a imobilului, care nu mai aparținea persoanei înscrisă în lista anexă la decret I.V. s-a făcut fără titlu legal. La data naționalizării proprietara bunului era mama reclamantei, care era exclusă de la naționalizare. Conform art.645 C.civ., legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Or, prin decizia nr. 243 din 8 iunie 1990, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis în administrare, și nu în proprietate. Bunul fiind transmis recurentei numai în administrare, conform părții a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, așa cum susține recurenta. Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 și 46 din Legea nr.10/2001, invocate de recurentă. Susținerile recurentei privind încorporarea imobilului în capitalul social înstrăinat de FPS sub formă de acțiuni și întocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea dispozițiilor legale, nu au relevanță, în cauză, deoarece una din condiții, esențială pentru aplicarea art.27 din lege, care limitează dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil.

Prin urmare, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speță, nu se aplică art.27 din lege, chiar dacă bunul este evidențiat în patrimoniul societății comerciale, privatizată integral prin cumpărarea pachetului de acțiuni. Întrucât, în cadrul procesului de privatizare, recurenta a cumpărat acțiuni (corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului) nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 46 din Legea nr.10/2001. Cad sub incidența acestui text numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni. De altfel, recurenta invocă buna sa credință, însă la momentul privatizării cunoștea regimul juridic al bunului, fiind informată că există pe rolul instanței acțiune în revendicare, așa cum precizează în cererea de recurs.

Neîntemeiată este și critica privitoare la soluția respingerii cererii reconvenționale. Cererea reconvențională are ca obiect constatarea existenței dreptului de retenție asupra imobilului, pentru îmbunătățirile aduse bunului, fără ca pârâta-recurentă să pretindă ca reclamantul să fie obligat să-i plătească valoarea acestor îmbunătățiri. Or, condiția esențială pentru recunoașterea dreptului de retenție este întrunirea în persoana retentorului a unei duble calități de debitor al obligației de restituire a bunului și de creditor pentru sumele cheltuite cu lucrul, iar creanța persoanei care deține lucrul altuia trebuie să fie certă, și să se fi născut în legătură cu bunul supus restituirii.

Recurenta însă nu are o creanță certă în legătură cu imobilul care face obiectul procesului, deoarece nu există un înscris recunoscut de reclamantă care să ateste existența creanței, sau hotărâre judecătorească prin care intimatul să fi fost obligat la plata de despăgubiri reprezentând îmbunătățirile aduse bunului. De aceea, soluția respingerii cererii reconvenționale este legală. Prin urmare, pentru considerentele expuse, s-a respins recursul declarat de pârâtă.