ÎCCJ, decizie (scj.ro #127721)

Imobil preluat abuziv de stat, înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973. Restituirea bunului fostului proprietar pe calea acțiunii în revendicare. Acțiune în restituirea prețului plătit de către cumpărător. Incidența dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contracte. Contract de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic :

contract de vânzare-cumpărare

-acțiune în revendicare

-despăgubiri

Legea nr. 10/2001, art. 50 - 50

1

Chiar dacă dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 se referă la ”contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, pentru identitate de rațiune, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, textul de lege sus menționat este aplicabil și în situația în care imobilul (intrat în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 92/1950) a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973, fiind ulterior pierdut de cumpărătorul de bună-credință în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

Secția I civilă, decizia nr. 2432din 30  octombrie 2015

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Călărași la data de 29.01.2008, reclamații G.A. și G.C., au chemat în judecată pe pârâtul M.I.P., Serviciul Public C.T., Administrarea Fondului Locativ Călărași și Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, solicitând obligarea pârâților SPCTAFL și M.I.P. la restituirea prețului achitat pentru imobilul situat în Călărași, actualizat, obligarea pârâților la plata contravalorii lucrărilor de reparație capitală, îmbunătățire, amenajare și a construcțiilor nou edificate în calitate de constructori de bună credință și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata integrală a despăgubirilor.

În drept reclamanții au invocat dispozițiile art.480, 494, 969 și 992 C.civ.

La termenul din 19.02.2008, reclamanții și-au precizat temeiul de drept al acțiunii, ca fiind art.48 din Legea nr. 10/2001, iar la 10.03.2008 au solicitat introducerea în cauză a Primăriei Călărași, care a preluat activul fostei IGO Călărași, și obligarea acesteia la plata contravalorii îmbunătățirilor și a noilor construcții.

La termenul din 11.03.2008, reclamantul G.A. a arătat că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGPF Călărași.

La termenul din 14.09.2011, a fost introdusă în cauză I.E., succesoarea pârâtului inițial M.I.P., decedat pe parcursul procesului.

La termenul din 28.09.2011 reclamanții au precizat că suma pe care o solicită de la pârâta I.E. este de 1.000.000 lei și nu 100.000 lei, că această sumă reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, precum și contravaloarea construcțiilor noi edificate după anul 1974.

Reclamanții și-au stabilit definitiv cadrul procesual la termenul din 19.10.2011 și respectiv 30.11.2011, în sensul că au renunțat la judecată față de pârâta Primăria Călărași, menționând că prețul actualizat plătit pentru imobil, îl solicită de la pârâtul Statul Român.

La termenul din 26.09.2012 reclamanții au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.E., motivat de faptul că autorul acesteia M.I.P., la data decesului său, nu avea în patrimoniu imobilul ce formează obiectul prezentei cauze, situație în care nici pârâta nu a dobândit imobilul prin legatul cu titlu universal și respectiv certificatul de legatar universal.

Prin sentința civilă nr. 1554 din 03.10.2012 pronunțată de Tribunalul Călărași, Secția civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.E. invocată de reclamantul G.A., a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților I.E. și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanților suma de 244.835,91 lei reprezentând prețul actualizat al imobilului și a fost obligată pârâta I.E. să plătească reclamanților suma de 295.110 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparație capitală, amenajări, îmbunătățiri și a construcțiilor noi efectuate la imobil. A fost instituit dreptul de retenție al reclamanților asupra imobilului susmenționat, până la achitarea de către pârâta I.E. a sumei stabilite cu titlu de despăgubire.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xx4 din 12.09.1974 încheiat în baza Legii nr. 4/1973, OCVL Ialomița, a vândut reclamantei imobilul format dintr-o casă de locuit compusă din 6 camere în suprafață de 147,44 mp, la prețul de 148.176,90 lei, la care s-a adăugat suma de 2.600 lei, contravaloarea anexelor gospodărești.

Ulterior, prin decizia nr.256/1991 emisă de Prefectura Județului Călărași, reclamanților li s-a atribuit în proprietate terenul aferent casei de locuit, în suprafață de 592 mp (din acte), respectiv 543 mp (din măsurători).

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 48 - 50 din prevederile Legii nr. 10/2001, în calitate de proprietari evinși în dreptul lor de proprietate, de către moștenitorul fostului proprietar al imobilului, H.I., imobilul fiind preluat abuziv din proprietatea acestuia prin Decretul nr. 92/1950.

Acțiunea în revendicare a moștenitorului M.I.P., a fost admisă prin decizia civilă nr. 1228/2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (irevocabilă), fiind obligații soții G. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, compus din teren și construcțiile existente pe acesta.

Instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr.10/2001, reținând că nu prezintă nicio relevanță juridică faptul că reclamanții au dobândit imobilul în baza Legii nr. 4/1973 și nu în baza Legii nr.112/1995, și nici faptul că actul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, întrucât noțiunea „desființate prin hotărâri judecătorești” se referă nu doar la acțiunile în nulitatea contractului de vânzare cumpărare, ci și la acțiunile în revendicare admise, situație în care, deși contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat, totuși cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind evins.

S-a reținut că prin această reglementare legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, instituind o răspundere specială a statului, ca fiind cel care a încasat efectiv prețul vânzării, astfel că Statul Român are obligația restituirii prețului imobilului.

În ceea ce privește capătul de cerere formulat împotriva pârâtei I.E., introdusă în cauză în calitate de legatar cu titlu universal al pârâtului decedat în cursul procesului M.I.P., tribunalul a constatat că acesta este întemeiat pe art. 48 din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul chiriașilor de a obține despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate, obligația despăgubirii revenind (indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil) persoanei îndreptățite, conform alin.2 al aceluiași articol introdus prin Legea nr. 1/2009 de completare a dispozițiilor Legii nr.10/2001.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I.E. invocată de reclamanți, a fost respinsă, întrucât până la data decesului M.I.P., în masa bunurilor acestuia, intrase dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Călărași, în condițiile în care decizia Curții de Apel Ploiești a fost pronunțată la 27.11.2007, iar decesul a intervenit la 06.10.2010. S-a apreciat că nu are nici o relevanță situația precizată de reclamanți, în sensul că nu a fost pusă în executare decizia respectivă, astfel încât în baza caracterului unitar al transmiterii moștenirii și al caracterului indivizibil al legatului cu titlu  universal, pârâta I.E. a devenit titulara obligației de despăgubire a reclamanților, deci are calitate procesuală pasivă în cauză.

Cum prin expertiza imobiliară întocmită în cauză, a fost stabilită atât valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse de reclamanți imobilului, cât și a construcțiilor noi edificate de aceștia, pârâta I.E. a fost obligată să plătească reclamanților suma de 295.110 lei, constituindu-se în favoarea reclamanților un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a sumei stabilite în sarcina  pârâtei I.E.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul G.A., cât și pârâții Statul Român și I.E.

Reclamantul G.A. a declarat apel și împotriva încheierii din 26.09.2012 a Tribunalului Călărași.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond de către reclamantul G.A. au vizat următoarele aspecte:

S-a arătat că motivarea hotărârii în sensul că nu are nici o relevanță faptul că imobilul a fost dobândit în

baza Legii nr. 4/1976 și nu în baza Legii nr. 112/1995, contravine dispozițiilor art. 27 alin. (20 din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care imobilul a fost dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. xx4/1974.

S-a mai susținut că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu prezintă relevanță faptul că actul de vânzare nu a fost anulat prin decizia nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești.

În aceeași idee s-a mai susținut că instanța de fond nu a ținut seama de decizia de atribuire a terenului pe care se află imobilul și nici de faptul că această decizie a fost atacată în instanță de M.I.P. și nici că prin decizia 562/R/2007 a Tribunalului Călărași, s-a statuat că reclamanții sunt proprietarii terenului pe care este amplasat imobilul.

Prin notele scrise depuse la 21.01.2013, reclamanții au susținut că prin sentința apelată s-a admis,”în parte”, acțiunea, de către același complet de judecată care a pronunțat și sentința civilă nr. 6458/1995 în dosarul nr. xx12/1994 a Tribunalului Călărași, solicitând examinarea „din oficiu” a acestui caz de incompatibilitate.

Un alt aspect pe care reclamanții l-au învederat vizează calitatea procesuală „pasivă” a

numitei I.E., susținându-se că aceasta nu este moștenitoarea testamentară directă a fostului proprietar al imobilului, neavând calitatea de persoană îndreptățită, în raport de dispozițiile art. 4 (1) pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au susținut că nici din motivarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, și nici din dispozitivul acestei decizii nu rezultă că s-ar fi dispus anularea actului de proprietate și,  nici a actului de vânzare/cumpărare a imobilului.

O altă critică adusă hotărârii instanței de fond de către același reclamant vizează evaluarea arbitrară a îmbunătățirilor aduse imobilului, neluarea în calculul despăgubirilor și a terenului proprietatea sa, și a construcțiilor edificate după dobândirea imobilului.

Apelul declarat de Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași, a vizat următoarele aspecte:

S-a susținut că, față de motivarea instanței de fond și de temeiul de drept invocat de reclamanți, acțiunea este inadmisibilă, întrucât nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile în care dispozițiile art. 1 și 2 din această lege menționează expres  căror imobile preluate în mod abuziv se adresează, între aceste categorii neidentificându-se cel în litigiu. În acest sens se arată că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu vizează o preluare abuzivă în cazul imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 4/1973,  astfel că dispozițiile nr. 48, 50 din Legea nr. 10/2001 reținute de instanță,

nu sunt incidente în cauză.

De asemenea, se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, acesta nefiind parte a raportului juridic în cauză.

Apelul declarat de pârâta I.E. a vizat următoarele aspecte:

Instanța de fond în mod greșit a considerat că în speță ar fi aplicabil art. 48 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest articol, așa cum era el în vigoare la momentul introducerii acțiunii și la momentul formulării cererilor precizatoare, prevedea: „Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite. În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare”. Aceste articole fac trimitere expresă la imobilele ce au fost restituite în urma procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În acest sens se arată că, prin decizia nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de M.I.P. fiind obligați soții G. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, compus din teren și construcțiile existente pe acest teren. Or, imobilul în cauză nu se circumscrie noțiunii de imobil restituit în baza Legii nr.10/2001, pentru a fi incidente dispozițiile art. 48 din aceeași lege. Cum prin decizia nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești s-a stabilit preluarea fără titlu valabil a imobilului, pârâta I.E. a arătat că obligația de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului  revenea statului sau unității deținătoare. În ceea ce privește obligarea la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului, aceeași pârâtă a arătat că, instanța a reținut modificarea art. 48 prin Legea nr.1/2009 potrivit căruia obligația de despăgubire revine persoanei îndreptățite”, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, însă nu a avut în vedere faptul că textul de lege face referire expresă la chiriași și nu la persoanele care au devenit proprietari.

S-a mai arătat că instanța a făcut aplicarea și a dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost el introdus prin Legea nr. 1/2009, însă acest articol vizează prețul de piață și nu de prețul actualizat. Răspunderea stabilită de Legea nr. 10/2001 este o derogare de la dreptul comun, astfel că prevederile acestor dispoziții legale sunt de strictă interpretare. Art. 50 alin.(2

1

) din Legea nr. 10/2001 stabilește că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Prin urmare, I.E. a susținut că legea specială fiind de strictă interpretare, face trimitere în mod expres la imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, or, în speța de față, reclamanții au dobândit imobilul în baza Legii nr. 4/1973 și, ca atare, nu se circumscrie răspunderii stabilite de legea specială.

Cum, legea specială, este de strictă interpretare, se susține că este nelegală extinderea făcută de către instanța de fond, asupra contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza altei legi decât

Legea nr. 112/1995.

Se arată că, practic, reclamanții au obținut o valoare imensă de la Statul Român ca urmare a solicitării prețului plătit reactualizat, și o altă valoare de la ea, sub pretextul îmbunătățirilor. De fapt, ambele sume sunt cumulate în una singură, în dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost el introdus prin Legea nr. 1/2009, respectiv suma reprezentând valoarea de piață a imobilului.

Aceeași pârâtă mai arată că, modalitatea de stabilire a contravalorii îmbunătățirilor a fost nelegală, în baza unui raport de expertiză eronat, întrucât nu s-a făcut dovada îmbunătățirilor aduse de reclamanți imobilului și nici a construcțiilor noi. Expertiza tehnică a mai ignorat și faptul că valoarea îmbunătățirilor trebuie raportată numai la cheltuielile necesare și utile, nu și la cele voluptorii, care au fost făcute în scopul de a spori confortul și luxul. Instanța de fond în mod neîntemeiat a admis cererea privind instituirea dreptului de retenție asupra imobilului, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului a fost recunoscut pârâtei, iar între pârâtă și reclamanți nu există niciun raport juridic obligațional, pârâta neavând calitatea de debitor.

De asemenea, s-a arătat că practica a stabilit că acest  drept de retenție nu poate fi exercitat de un posesor de rea-credință, cum este cazul reclamanților. Buna lor credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare a încetat odată cu introducerea acțiunii în revendicare, moment în care reclamanții au luat cunoștință de situația juridică a imobilului. S-a mai arătat că dreptul de retenție nu poate fi exercitat dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă abuzivă, or reclamanții au fost obligați încă din anul 2007 să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin decizia civilă  nr. 251 din 12 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul G.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondate și a fost admis apelul declarat de pârâta I.E., fiind  schimbată în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtei I.E. la plata către reclamantul G.A. a sumei de 25.385 lei, reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a reținut că apelul a fost declarat doar de reclamantul G.A. nu și de reclamanta G.C. Aceasta din urmă a decedat la 11 noiembrie 2012, ulterior declarării apelului și, că obiectul cauzei, în urma precizărilor făcute de reclamanții G.A. și C., l-a constituit obligarea Statului Roman la plata prețului actualizat pentru imobilul cumpărat în baza Legii nr. 4/1973 și obligarea pârâtei I.E. la contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul cumpărat, a construcțiilor noi și a terenului din care a fost evinși.

În legătură cu inaplicabilitatea art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că aceste susțineri sunt nefondate, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează raporturile juridice privind imobilele preluate în mod abuziv de către statul comunist și că imobilul din litigiu preluat în baza Decretului nr. 92/1950, face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care s-a  apreciat că este nefondată și susținerea Statului Român în sensul că Legea nr. 10/2001 nu prevede preluarea abuzivă a imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 4/1973.

În ceea ce privește faptul că vânzarea imobilului către reclamantul G.A. s-a făcut în temeiul Legii nr. 4/1973, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a considerat ca aceasta situație nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă acest text de lege face trimitere în mod expres la Legea nr. 112/1995. Astfel, s-a constatat că imobilul în litigiu, prin natura lui, cade sub incidența Legii nr. 10/2001, dat fiind că a fost preluat de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează tocmai situația juridică a unor asemenea imobile.

În ceea ce privește faptul că imobilul nu a fost restituit in procedura instituită de Legea nr. 10/2001, ci printr-o hotărâre judecătorească de drept comun, în temeiul art. 480 C.civ., într-o acțiune în revendicare (decizia civilă nr. 1228/2007 a CA Ploiești), instanța de apel a apreciat că nici aceasta nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 48 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Faptul că imobilul a fost restituit anterior acestei legi și, ca atare, nu mai poate face obiectul procedurilor de restituire reglementate de această lege, nu înlătură de la aplicare întregul act normativ, atâta timp cât acesta are un câmp de reglementare mai larg. Instanța de apel a mai constatat că Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ special prin care s-a reglementat situația unor imobile în mod derogatoriu de la dreptul comun, luându-se în considerare situația specială a acestor imobile și a raporturilor juridice legat de ele.

În ce privește faptul că art. 48-50 din Legea nr. 10/2001 nu face referire decât la imobilele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut că aceasta nu semnifică excluderea înstrăinărilor întemeiate pe alte acte normative, cum este și Legea nr. 4/1973, de vreme ce aceste înstrăinări sunt similare ca situație cu cele efectuate în baza Legii nr. 112/1995, ci este consecința doar a faptului că legiuitorul a avut în vedere actul normativ postdecembrist care mai reglementase situația juridică a imobilelor preluate abuziv de stat.

Pentru aceste motive, instanța de apel a înlăturat criticile Statului Român referitor la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva acelorași considerente s-a respins și critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în ce privește pretenția de restituire a prețului actualizat, constatând că în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: ”Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” Ministerul Finanțelor Publice este considerat, în contextul legii, ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Or, aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții speciale în raport de dispozițiile de drept comun conținute (art. 969, art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C.civ.), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală, acestea se aplică prioritar față

de Codul civil.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul G.A. și apelul declarat de pârâta I.E., instanța de apel a mai reținut următoarele:

Critica formulată de apelantul reclamant referitor la incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat soluția în primă instanță, critică formulată prin precizarea din 21.01.2013, a fost apreciată ca nefondată, întrucât litigiul soluționat anterior între aceleași părți, avea un alt obiect și care nu viza aspecte comune cu prezenta cauză.

În ce privește inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și relevanța împrejurării că imobilul a fost vândut reclamantului nu în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul Legii nr. 4/1973, au fost menținute considerațiile dezvoltate, în cadrul analizei apelului declarat de Statul Român.

Instanța de apel a mai constatat că este nefondat interesul reclamantului de a critica argumentele tribunalului, în condițiile în care aceste argumente i-au fost favorabile.

Au fost apreciate ca nefondate și criticile reclamantului referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei I.E., în condițiile în care reclamantul prin cererea sa a stabilit cadrul procesual în raport și de această pârâtă. Ca atare, s-a apreciat că, în mod corect a reținut tribunalul că, atât timp cât prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă acțiunea de revendicare formulată de autorul pârâtei I.E., numitul M.I.P. împotriva reclamantului G.A., această hotărâre judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat și își produce ca atare efectele între părți și față de succesorii în drepturi ai părților, (avânzi-cauză), calitate pe care o are și pârâta I.E. în prezenta cauză. Așadar, reține instanța de apel, situația juridică și dreptul de proprietate recunoscut în favoarea lui M.I.P., nu mai poate face obiectul analizei în prezenta cauză.

S-a mai constatat că nu pot face obiectul discuției la acest moment, susținerile reclamantului referitor la calitatea lui M.I.P., de succesor al persoanei de la care a fost preluat imobilul de statul comunist sau a calității acestuia de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001, la modalitatea în care a fost preluat imobilul cu sau fără titlu, la legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950, la faptul că acesta ar fi solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 și la celelalte aspecte care vizează de fapt legalitatea soluției de restituire a imobilului către M.I.P., la aplicarea deciziei dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nr. 33/1994, întrucât aceste aspecte au fost tranșate irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești, prin care a fost recunoscut în mod definitiv dreptul de proprietate al lui M.I.P. și a fost infirmat dreptul de proprietate al reclamantului.

S-a mai reținut că nu are relevanță sub aspectul calității procesuale pasive faptul că prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești nu s-a declarat și nulitatea contractului de vânzare cumpărare prin care reclamantul a cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 4/1973 și nici faptul că printr-o hotărâre judecătorească s-a respins cererea numitului M.I.P. de anulare a titlului de proprietate asupra terenului obținut de reclamant.

S-a mai apreciat că nu are nici o relevanță faptul că această hotărâre nu a fost pusă în executare în termenul de 3 ani prevăzut de Legea nr. 10/2001, nefiind o restituire în temeiul legii speciale, ci o hotărâre dată într-o revendicare de drept comun, iar dreptul de proprietate asupra imobilului astfel recunoscut, este un drept real imprescriptibil. Instanța de apel a constatat, că dispozițiile invocate de reclamant referitoare la înscrierea în cartea funciară, vizează doar publicitatea imobiliară, înscrierea în cartea funciară a dreptului reclamanților nesemnificând, faptul că aceștia ar mai putea opune vreun drept de proprietate, atâta vreme cât dreptul lor a fost infirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În aceeași  idee, s-a reținut că nu au nicio legătură cu prezenta cauză susținerile reclamantului legate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995, care ar stabili vocație succesorală într-un anumit fel, pentru ca pârâta I.E. nu invocă drepturi întemeiate pe aceste legi, întrucât a dobândit un drept existent în patrimoniul autorului său, în baza deciziei civile nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești.

În ceea ce privește calitatea pârâtei I.E. de succesoare în drepturi a numitului M.I.P., s-a constatat că pârâta și-a dovedit aceasta calitate prin testamentul autentificat sub nr. xxx4/2010 și certificatul de moștenitor nr. x4/2010.

S-a apreciat că nu pot fi primite nici susținerile reclamantului referitor la modul în care a fost întocmit testamentul, la faptul că în acest testament ce cuprinde un legat cu titlu universal în favoarea pârâtei I.E., nu s-a făcut mențiunea expresă în ce privește imobilul din prezenta cauză, sau alte aspecte referitoare la interesele anumitor persoane. S-a apreciat că singurul fapt relevant în cauză este faptul că nici testamentul și nici certificatul de moștenitor nr. x4/2010, nefiind anulate, își produc efectele juridice, dovedind calitatea pârâtei I.E. de succesoare în drepturi a defunctului M.I.P.

Ca atare, s-a reținut că era lipsită de relevanță proba cu interogatoriul pârâtei I.E., fiind corect respinsă de tribunal, atât timp cât interogatoriul era conceput de reclamanți pentru a  demonstra fapte irelevante pentru proces, iar pe de altă parte din perspectiva de succesor în drepturi, de pe urma defunctului M.I.P., proba în sine era inutilă, pârâta dovedindu-și această calitate cu testamentul autentificat sub nr. xxx4/2010 și certificatul de moștenitor nr. x4/2010.

În ce privește situația terenului și faptul că decizia de atribuire a terenului a fost atacată în justiție de autorul pârâtei I.E., acțiunea fiind respinsă, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus obligarea reclamantului G.A. (și a soției sale G.C.) să lase în deplină  proprietate și posesie  reclamantului M.I.P., compus din teren și construcțiile existente pe acest teren. Cum, prin această decizie reclamantul a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie și terenul, s-a reținut că este corectă soluția primei instanțe sub acest aspect de respingere a cererii reclamanților de despăgubire pentru terenul aferent imobilului.

S-a constatat că, în prezenta cauză, nu se discută regimul juridic al construcțiilor noi edificate de reclamant, astfel că tribunalul nu avea a tranșa aceste aspecte, fiind limitat să se pronunțe, conform art. 129 C.proc.civ., doar cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Or, obiectul cauzei nu a vizat și stabilirea regimului juridic al acestor construcții, ci doar despăgubirea reclamanților pentru valoarea lor.

În ce privește valoarea despăgubirilor acordate reclamanților pentru lucrările efectuate la construcții și pentru construcțiile noi, s-a constatat că reclamantul face susțineri aflate într-o flagrantă contradicție, pentru că dacă inițial contestă aplicarea de către tribunal a art. 48 din Legea nr. 10/2001, ulterior revine și susține că ”problema acordării despăgubirilor pentru îmbunătățiri o consideră tranșată prin Legea nr. 1/2009 în art. 48”. Instanța de apel a apreciat că în cauză este incident art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, pentru argumentele și, pentru următoarele considerente, care răspund și criticilor pârâtei I.E. referitor la acest aspect.

Astfel, în ce privește faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001 se referă la chiriașul care a adus îmbunătățiri imobilului, s-a constatat că textul are în vedere situația restituirii în natură către persoana îndreptățită a imobilului, când imobilul era ocupat de chiriaș (coroborat cu faptul că în situația în care imobilul a fost înstrăinat,acesta nu se restituie în natură către persoana îndreptățită).

Pe de altă parte, s-a reținut că admiterea acțiunii  în revendicare s-a întemeiat exact pe ideea că dreptul de proprietate a aparținut fostului proprietar (sau succesorului acestuia), iar nu chiriașului cumpărător, deci practic prin contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta din urmă, nu a operat transferul dreptului de proprietate.

S-a reținut că la data demarării procesului Legea nr. 10/2001 prevedea că despăgubirea chiriașului pentru îmbunătățirile necesare și utile se face de către unitatea deținătoare pentru situația în care preluarea a fost fără titlu valabil, cazul de față, însă ulterior modificării aduse prin Legea nr. 1/2009, aceste despăgubiri sunt datorate de proprietarul căruia i-a fost restituit bunul. Instanța de apel a apreciat că noua formă a textului se aplică și procesului în curs, atât timp cât raportul juridic referitor la plata acestor îmbunătățiri nu s-a tranșat. S-a apreciat că în cauză nu poate fi vorba de drepturi câștigate de pârâta I.E. sub imperiul formei inițiale a legii, având în vedere că încă de la formularea cererii de chemare în judecată reclamanții solicitaseră aceste despăgubiri de la pârâtul M., astfel că noua dispoziție nu a intervenit nici pentru a suprima sau restrânge drepturile procesuale ale pârâtei.

Pentru aceste motive, s-a apreciat că raporturile juridice dintre reclamant și pârâta I.E., sunt guvernate de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în formă modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

Analizând criticile referitoare la modalitatea de stabilire a sumei de 295.110 lei, despăgubiri datorate de pârâta I.E., critici comune apelului declarat de reclamant și de pârâta I.E.,instanța de apel a constatat că din expertiza efectuată în apel de expertul C.M., a rezultat că în prezent clădirea are fisuri ale soclului în mai multe zone, că reclamantul nu a probat cu vreun înscris sau în alt mod, efectuarea unor consolidări la nivelul anului 1978, așa cum a susținut, iar față de faptul că singura probă relevantă sub acest aspect este expertiza efectuată la acest moment, care atestă că există probleme la fundația clădirii ce necesită consolidare.  Ca atare, instanța de apel a reținut că lucrările

de consolidare nefiind dovedite, nu pot fi acordate reclamantului despăgubiri cu acest titlu.

În privința lucrărilor pe care expertul le-a regăsit la fața locului, acesta a precizat că o parte dintre ele, conform normativelor în vigoare, au uzură de 100%, motiv pentru care nu au fost evaluate.

Instanța de apel a mai reținut că nu s-a adus de către reclamant vreun argument contrar acestei rețineri a expertului, în condițiile în care expertul invocă Catalogul GE032-97, astfel că, numai cu un contraargument de ordin tehnic ar fi putut fi demontată această concluzie a expertului.

S-a constatat că lucrările utile, ce nu se cuvin  decât în măsura sporului de valoare pe care îl aduc imobilului. Or, sporul de valoare este în mod direct influențat de gradul de uzură și vechimea lucrării, iar în condițiile în care expertul a stabilit că aceste lucrări au gradul de uzură de 100%, ele nu mai aduc niciun spor de valoare imobilului.

Restul lucrărilor, care nu sunt considerate uzate 100% și au fost găsite de expert în teren, au fost evaluate la suma totală de 22.079 lei, fiind luat în considerare gradul de uzură, branșamentul la gaze, în valoare de 1.626 lei și valoarea a două puțuri absorbante în valoare de 1.680 lei. Referitor la aceste lucrări, s-a apreciat că se cuvine reclamantului contravaloarea lor, astfel cum a fost determinată de expert, acestea fiind lucrări necesare și utile și că din devizul analitic parte a raportului de expertiză a rezultat existența următoarelor lucrări: lucrări la șarpantă, gratii la ferestre, placaj gresie, pavaj, lucrări la gard, lucrări la instalațiile electrice, sanitare și termice. Având în vedere natura acestor lucrări și faptul că imobilul are o vechime considerabilă, fiind construit în anul 1929 și, preluat de stat în anul 1950, s-a apreciat că aceste lucrări nu pot fi considerate decât necesare și utile, fiind destinate să conserve imobilul. Aceeași este și situația lucrărilor cu branșamentul la gaze și valoarea a două puțuri absorbante, lucrări în mod evident necesare și utile, dată fiind destinația lor.

S-a mai apreciat că, în niciun caz, aceste lucrări nu pot fi considerate voluptuorii, nefiind lucrări care să vizeze aducerea imobilului la un nivel de confort superior, ci sunt lucrări de conservare a imobilului și, de aducere a acestuia la un nivel de confort minimal, raportat la standardele actuale.

Ca atare, instanța de apel a constatat că cererea reclamantului pentru valoarea acestor lucrări necesare și utile, care totalizează 25.383 lei este întemeiată, urmând a fi obligată pârâta I.E. la plata acestora.

În ceea ce privește construcțiile noi executate, instanța de apel a constatat că prin contractul de vânzare cumpărare nr. xx4/1974, a fost vândută reclamantului o construcție locuință și anexe, evaluate la acel moment la suma de 2.600 lei. Nu s-a putut determina pe baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei din ce erau compuse aceste anexe.  Expertul a identificat mai multe astfel de anexe, anume garaj auto, bucătărie de vară, șopron, cramă, 3 magazii, verandă, intrare beci. Din probele administrate nu a rezultat data edificării acestora de către reclamant și nici expertul nu a putut identifica  care dintre aceste anexe au fost vândute reclamantului prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1974 și care sunt noi, adică executate de reclamant.

În privința anexelor lipite de construcția cu destinație de locuință, comparând schița imobilului actual cu schița imobilului care a făcut obiectul vânzării, s-a constatat că între acestea există o oarecare suprapunere, anume, și la momentul vânzării în anul 1974, erau lipite de locuință anumite anexe, chiar dacă pe schiță sunt reprezentate cu o formă și dimensiuni diferite.  Pe de altă parte, s-a constatat că, toate aceste construcții noi  nu pot fi încadrate în noțiunea de cheltuieli necesare, în raport de natura lor, nefiind făcute doar pentru conservarea imobilului cumpărat.

Instanța de apel a reținut că se pune problema de a determina dacă aceste construcții noi se încadrează în noțiunea de cheltuieli utile, și, dacă au adus un spor de valoare imobilului, întrucât aceste cheltuieli nu se cuvin în mod automat, ci numai în măsura în care aduc un spor de valoare imobilului.

Astfel, instanța de apel a constatat că nu se verifică în cauză  că acestea aduc vreun spor de valoare imobilului, având în vedere natura, vechimea și destinația lor. Sporul de valoare nu decurge automat din faptul existenței în plus a anumitor construcții, căci aceasta ar putea să nu intereseze piața imobiliară, într-o eventuală vânzare, sau pe proprietar, ci chiar, dimpotrivă, să producă neajunsuri și costuri suplimentare proprietarului, în raport de criteriile subiective de folosire a curții imobilului, sau să atragă o scădere de preț pentru terenul afectat de aceste construcții.

Așadar, simplul fapt al existenței unor construcții, reține instanța de apel, nu semnifică în mod automat un plus de valoare pentru imobilul văzut în ansamblul lui, ci, dimpotrivă, pot rămâne indiferente, sau chiar poz produce o scădere de valoare imobilului. S-a apreciat că trebuie avută în vedere și natura acestor construcții, care nu reprezintă o valoare în sine, privite ca și construcții de sine stătătoare, dată fiind modalitatea de construire, în regie proprie de către reclamant, vechimea și destinația lor, dar și modalitatea de amplasare pe terenul imobilului, ocupând funcțional întreaga curte a imobilului.

Raportat la natura acestor construcții noi, la vechimea lor, și la modalitatea de edificare, s-a apreciat că nu rezultă că ar aduce un plus de valoare proprietății, în ansamblul său, motiv pentru care instanța de apel a constatat că nu este întemeiată pretenția reclamantului de obligare a pârâtei I.E. la plata contravalorii acestor construcții noi.

Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei I.E. în sensul că hotărârea pronunțată în revendicare (decizia civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești ar avea autoritate de lucru judecat în sensul că, de vreme ce a dispus restituirea întregului teren și a tuturor construcțiilor existente pe teren, obligarea sa la plata vreunei sume de bani referitor la aceste lucrări efectuate de reclamant la construcții ar reprezenta o înfrângere a autorității de lucru judecat a acestei hotărâri. S-a apreciat că ceea ce a făcut obiectul judecății în acțiunea în revendicare, a fost imobilul preluat de către statul comunist de la autorul pârâtei, astfel că numai cu privire la acest aspect există autoritate de lucru judecat. Au fost înlăturate și criticile pârâtei I.E. referitor la soluția dată cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român, referitoare la inaplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001, sau la modalitatea în care ar fi fost reclamanții despăgubiți pentru prețul plătit la cumpărare, aceste aspecte sunt străine de raportul juridic în care aceasta este implicată.

Instanța de apel a mai constatat că sunt neîntemeiate și criticile referitoare la acordarea dreptului de retenție, apreciind că acest drept trebuie recunoscut reclamantului G.A., în raport de situația concretă a cauzei. Or, acest drept, văzut ca o garanție a executării de către pârâta I.E. a propriei obligații față de reclamant, se impune a fi acordat reclamantului, pentru asigurarea unei juste modalități de executare a  obligațiilor reciproce ale părților, anume cea de restituire a imobilului care incumbă reclamantului în baza deciziei civile nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești și, cea de plată a sumei de 25.385 lei, dar și față de  situația personală a reclamantului, persoană în vârstă afectată de anumite probleme de sănătate, ceea ce l-ar pune în dificultate în cazul neexecutării de către pârâtă a obligației de plată a sumei.

În ce privește apelul declarat de reclamantul G.A. împotriva încheierii din data de 26.09.2012 a Tribunalului Călărași, instanța de apel a constatat că s-a criticat respingerea probelor cu interogatoriu și martori, aspecte ce au fost examinate prin considerentele expuse.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul G.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Călărași. Reclamantul G.A. a mai declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 26 septembrie 2012 a Tribunalului Călărași.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel de reclamantul G.A., au vizat următoarele aspecte:

S-a susținut că motivarea hotărârii  instanței de apel nu este altceva decât o preluare a notelor scrise depuse de pârâta I.E. și că în mod greșit instanța de apel nu a reținut existența incompatibilității judecătorului C.N., în condițiile în care aceasta a soluționat și cauza ce a format obiectul dosarului nr. xx12/1994 în care a pronunțat sentința civilă nr. 6458/1995, cât și decizia nr.1554/2012 în dosarul nr. xx1/116/2008 al Tribunalului Călărași, întrucât hotărârile date au ca obiect cererile așa zisei persoane îndreptățite M.I.P., atât pentru despăgubiri cât și, pentru retrocedarea în natură a imobilului, situație în care se susține că este dovedită  starea de incompatibilitate a judecătorului C.N.

Reclamantul a invocat ca temei al recursului declarat  dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. considerând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere faptul că instanțele anterioare au fost induse în eroare de I.E., beneficiara testamentului întocmit de M.I.P., în condițiile în care în testamentul întocmit de M.I.P. testatorul face anumite precizări care nu sunt de natură a stabili exact calitatea numitei I.E., cu atât mai mult cu cât acest testament instituie ca legatari cu titlu particular pe N.C.G. și M.E.L., care urmează să moștenească două suprafețe de teren ce au aparținut fostei soții a testatorului și că, doar pentru restul averii a fost instituită ca legatar cu titlu universal pe I.E.

Față de această situație se susține că I.E. neavând nici un drept prevăzut în mod expres în testament privind apartamentul din litigiu, nu poate sta în proces în calitate de moștenitoare a numitului M.I.P., motiv pentru care invocă lipsa calității procesuale a acesteia. Ca atare se arată că înlăturând de la vocația succesorală pe I.E.,  urmează a se observa că hotărârea dată de nu poate fi executată, întrucât titularul dreptului, ca persoană îndreptățită, a decedat.

O altă critică vizează atât expertiza efectuată de expertul C., cât și modalitatea de stabilire a despăgubirilor solicitate.

Reclamantul a mai învederat faptul că M.I.P., care pretinde că era fiul lui H.I. și al H.L. proprietarii inițiali ai imobilului, nu poartă numele părinților săi în condițiile în care la rubrica „mamă” este trecut un alt nume, și anume H.Z., iar numele acesteia apare schimbat în actele depuse la dosar respectiv: E., Z., Z.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținându-se că în mod greșit au fost înlăturate susținerile referitoare la inaplicabilitatea art. 48, 49 si 50 din Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul de drept al acțiunii introductive.

S-a arătat că, pornind de la faptul că reclamanții și-au precizat definitiv cadrul procesual la termenul din 19.10.2011 și, respectiv, 30.11.2011, în sensul că au renunțat la chemarea în judecată a pârâtei Primăria Călărași, menționând că prețul actualizat plătit pentru imobilul în litigiu îl solicită de la pârâtul Statul Român și,că temeiul de drept al acțiunii l-a constituit art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001, raportat la momentul precizării cadrului procesual, acțiunea reclamanților față de Statul Român este inadmisibilă, întrucât dispozițiile art. 48, 49 și 50 din Legea 10/2001, nu sunt incidente în această cauză.

S-a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit în baza Legii nr. 4/1973 și, nu în baza Legii nr. 112/1995, acesta necircumscriindu-se noțiunii de imobil restituit în baza Legii nr. 10/2001.Cum în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001, s-a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință respingerea acțiunii față de Statul Român, ca inadmisibilă.

Întrucât pârâta I.E. în ședința publică din 30 octombrie 2015, a ridicat excepția nulității recursului declarat de reclamantul G.A. pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 C.proc.civ., în temeiul art. 137 C.proc.civ., Înalta Curte a examinat cu prioritate această excepție, raportat la dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C.proc.civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate.

Din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C.proc.civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, rezultă că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurentul înțelege a critica hotărârea atacată.

Este real că, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ..

Potrivit art. 306 alin. (3) C.proc.civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., „Per a contrario", dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C.proc.civ., sancțiunea care intervine, este nulitatea recursului.

În speță, se constată că reclamantul a formulat în cuprinsul cererii de recurs, critici propriu-zise în ce privește hotărârea instanței de apel, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., motiv pentru care Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de reclamant.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții au solicitat, prin acțiunea precizată, obligarea pârâților I.E. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 4/9173 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație, imobil pe care aceștia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 48 - 50 și art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001.

Conform art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

Este real că imobilul în litigiu nu a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, însă se verifică faptul că acesta a fost trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, încadrându-se astfel în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

Urmare a trecerii în patrimoniul statului, imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973, dată la care reclamanții cumpărători nu aveau niciun motiv pentru care să se îndoiască de faptul că statul este proprietar, sau să verifice dacă imobilul este construit din fondurile statului.

Legea nr. 4/1973 putea constitui temei pentru înstrăinarea către populație doar a locuințelor construite din fondurile statului, sau imobilele executate cu materiale inferioare, sau cu uzură avansată.

Prin Legea nr. 10/2001  a fost reglementată diferit situația contractelor de vânzare cumpărare anulate și a celor neanulate, dar constatate nepreferabile prin raportare la titlul foștilor proprietari, rațiunea fiind aceea de a da eficientă principiului ocrotirii bunei credințe și de a proteja cumpărătorii de bună credință (art.45 alin 2 din Legea nr. 10/2001).

Astfel, pentru identitate de rațiune, conform principiului

ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet

, și în situația din speță, chiar dacă nu ne aflăm în prezenta unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legi nr. 112/1995, fiind vorba despre un imobil pe care statul l-a preluat în mod abuziv, în regimul politic trecut, imobil aparținând unor persoane fizice, pe care ulterior l-a înstrăinat potrivit Legii nr. 4/1973, se aplică aceleași dispoziții legale, respectiv art. 50 și 50

1

din Legea 10/2001.

Se constată, așadar că și în cazul acestui tip de acțiune ca1itate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice conform art. 50 alin.(3) din aceeași lege, care prevede ca restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.(6) din  Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și, direct implicat în situația ce a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Astfel, statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr.112/1995, Legii nr. 4/1973 sau altor acte normative.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar, sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut imobilul și, anume statul prin