ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2432/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

x/116/2008 la Tribunalul Călărași la 29 ianuarie 2008, reclamații A. și B., au

chemat în judecată pe pârâtul C., D. Călărași și E. ca reprezentant al Statului

Român, solicitând obligarea pârâților D. și C. la restituirea prețului achitat

pentru imobilul situat în Călărași, actualizat, obligarea pârâților la plata

contravaloarii lucrărilor de reparație capitală, îmbunătățire, amenajare și a

construcțiilor nou edificate în calitate de constructori de bună credință și

instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la plata integrală a

despăgubirilor.

În drept

reclamanții au invocat dispozițiile art. 480, 494, 969 și 992 C. civ.

La

termenul din 19 februarie 2008, reclamanții și-au precizat temeiul de drept al acțiunii,

ca fiind art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar la 10 martie 2008 au solicitat introducerea

în cauză a Primăriei Călărași, care a preluat activul fostei Intreprinderi de Gospodărie

Orășenească Călărași, și obligarea acesteia la plata contravalorii îmbunătățirilor

și a noilor construcții.

La

termenul din 11 martie 2008, reclamantul A. a arătat că înțelege să cheme în judecată

în calitate de pârât Statul Român reprezentat de E., prin F. Călărași.

La

termenul din 14 septembrie 2011, a fost introdusă în cauză G., succesoarea pârâtului

inițial C., decedat pe parcursul procesului.

La termenul

din 28 septembrie 2011 reclamanții au precizat că suma pe care o solicită de la

pârâta G. este de 1.000.000 lei și nu 100.000 lei, că această sumă reprezintă

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, precum și contravaloarea

construcțiilor noi edificate după anul 1974.

Reclamanții

și-au stabilit definitiv cadrul procesual la termenul din 19 octombrie 2011 și

respectiv 30 noiembrie 2011, în sensul că au renunțat la judecată față de

pârâta Primăria Călărași, menționând că prețul actualizat plătit pentru imobil,

îl solicită de la pârâtul Statul Român.

La

termenul din 26 septembrie 2012 reclamanții au invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei G., motivat de faptul că autorul acesteia

C., la data decesului său, nu avea în patrimoniu imobilul ce formează obiectul

prezentei cauze, situație în care nici pârâta nu a dobândit imobilul prin

legatul cu titlu universal și respectiv certificatul de legatar universal

imobilul situat în Călărași.

Prin sentința

civilă nr. 1554 din 03 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Călărași, sectia

civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei G.

invocată de reclamantul A., a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanții A. și B. împotriva pârâților G. și Statul Român reprezentat prin E.,

a fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanților suma de

244.835,91 lei reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în Călărași,

și a fost obligată pârâta G. să plătească reclamanților suma de 295.110 lei

reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparație capitală, amenajări,

îmbunătățiri și a construcțiilor noi efectuate la imobilul situat în Călărași.

A fost instituit dreptul de retenție al reclamanților asupra imobilului

susmenționat, până la achitarea de către pârâta G. a sumei stabilite cu titlu

de despăgubire.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 12 septembrie 1974 încheiat în baza Legii nr.

4/1973, O.C.V.L. Ialomița, a vândut reclamantei imobilul situat în Călărași, format

dintr-o casă de locuit compusă din 6 camere în suprafață de 147,44 mp, la prețul

de 148.176,90 lei, la care s-a adăugat suma de 2.600 lei, contravaloarea

anexelor gospodărești.

Ulterior,

prin Decizia nr. 256 din 30 august 1991 emisă de Prefectura Județului Călărași,

reclamanților li s-a atribuit în proprietate terenul aferent casei de locuit,

în suprafață de 592 mp din acte), respectiv 543 mp (din măsurători).

Reclamanții

și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 48 - 50 din prevederile Legii nr.

10/2001, în calitate de proprietari evinși în dreptul lor de proprietate, de

către moștenitorul fostului proprietar al imobilului, H., imobilul fiind

preluat abuziv din proprietatea acestuia prin Decretul 92/1950.

Acțiunea

în revendicare a moștenitorului C., a fost admisă prin Decizia civilă nr. 1228/2007

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (irevocabilă), fiind obligații soții A.

și B. să lase în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în

Călărași, compus din teren și construcțiile existente pe acesta.

Instanța

de fond a avut în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, reținând că nu prezintă nicio relevanță juridică faptul că reclamanții

au dobândit imobilul în baza Legii nr. 4/1973 și nu în baza Legii nr. 112/1995,

și nici faptul că actul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, întrucât

noțiunea „desființate prin hotărâri judecătorești” se referă nu doar la

acțiunile în nulitatea contractului de vânzare cumpărare, ci și la acțiunile în

revendicare admise, situație în care, deși contractul de vânzare cumpărare nu a

fost anulat, totuși cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra

imobilului, fiind evins.

S-a

reținut că prin această reglementare legiuitorul a înțeles să deroge de la

dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune,

instituind o răspundere specială a statului, ca fiind cel care a încasat

efectiv prețul vânzării, astfel că Statul Român are obligația restituirii

prețului imobilului.

În ceea

ce privește capătul de cerere formulat împotriva pârâtei G., introdusă în cauză

în calitate de legatar cu titlu universal al pârâtului decedat în cursul

procesului C., tribunalul a constatat că acesta este întemeiat pe art. 48 din

Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul chiriașilor de a obține

despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătățirile

necesare și utile efectuate, obligația despăgubirii revenind (indiferent dacă

imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil) persoanei îndreptățite, conform

alin. (2) al aceluiași articol introdus prin Legea nr. 1/2009 de completare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei G. invocată de reclamanți, a fost

respinsă, întrucât până la data decesului C., în mașa bunurilor acestuia,

intrase dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Călărași, în

condițiile în care decizia Curții de Apel Ploiești a fost pronunțată la 27

noiembrie 2007, iar decesul a intervenit la 06 octombrie 2010. S-a apreciat că

nu are nici o relevanță situația precizată de reclamanți, în sensul că nu a

fost pusă în executare decizia respectivă, astfel încât în baza caracterului

unitar al transmiterii moștenirii și al caracterului indivizibil al legatului

cu titlu universal, pârâta G. a devenit titulara obligației de despăgubire a

reclamanților, deci are calitate procesuală pasivă în cauză.

Cum prin expertiza

imobiliară întocmită în cauză, a fost stabilită atât valoarea îmbunătățirilor

necesare și utile aduse de reclamanți imobilului, cât și a construcțiilor noi

edificate de aceștia, pârâta G. a fost obligată să plătească reclamanților suma

de 295.110 lei, constituindu-se în favoarea reclamanților un drept de retenție asupra

imobilului până la achitarea integrală a sumei stabilite în sarcina pârâtei G.

Împotriva

instanței de fond au declarat, în termen legal, apel atât reclamantul A., cât

și pârâtii Statul Român și G. Reclamantul A. au declarat apel și împotriva

încheierii din 26 septembrie 2012 a Tribunalului Călărași.

Astfel, criticile

aduse hotărârii instanței de fond de către reclamantul A. vizează următoarele aspecte:

Se arată că

motivarea hotărârii în sensul că nu are nici o relevanță faptul că imobilul a

fost dobândit în baza Legii nr. 4/1976 și nu în baza Legii nr. 112/1995, contravine

dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în condițiile în care imobilul

a fost dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare din 12 septembrie 1972.

Se mai

susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu prezintă relevanță faptul

că actul de vânzare nu a fost anulat prin Decizia nr. 1228/2007 a Curții de

Apel Ploiești.

În

aceeași idee se mai susține că, instanța de fond nu a ținut seama de decizia de

atribuire a terenului pe care se află imobilul, și nici de faptul că această decizie

a fost atacată în instanță de C., și nici că prin Decizia nr. 562/R din 15

septembrie 2007 a Tribunalului Călărași, s-a statuat că reclamanții sunt proprietarii

terenului pe care este amplasat imobilul.

Prin

notele scrise depuse la 21 ianuarie 2013, reclamanții au susținut că prin sentința

apelată s-a admis,”în parte”, actiunea, de către același complet de judecată

care a pronunțat și sentința civilă nr. 6458 din 27 decembrie 1995 în Dosarul nr.

x/1994 a Tribunalului Călărași, solicitând examinarea „din oficiu” a acestui caz

de incompatibilitate.

Un alt

aspect pe care reclamanții l-au învederat vizează calitatea procesuală „pasivă”

a numitei G., susținându-se că aceasta nu este moștenitoarea testamentară directă

a fostului proprietar al imobilului, neavând calitatea de persoană îndreptățită,

în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții

au susținut că nici din motivarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

și nici din dispozitivul acestei decizii nu rezultă că s-ar fi dispus anularea

actului de proprietate și, nici a actului de vânzare/cumparare a imobilului.

O altă

critică adusă hotărârii instanței de fond de către același reclamant vizează

evaluarea arbitrară a îmbunătățirilor aduse imobilului, neluarea în calculul despăgubirilor

și a terenului proprietatea sa, și a construcțiilor edificate după dobândirea

imobilului.

Apelul

declarat de Statul Român, prin F. Călărași, vizează următoarele aspecte:

Se

susține că, față de motivarea instanței de fond și de temeiul de drept invocat

de reclamanți, acțiunea este inadmisibilă, întrucât nu se circumscrie dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, în condițiile în care dispozițiile art. 1 și 2 din această

lege menționează expres căror imobile preluate în mod abuziv se adresează, între

aceste categorii neidentificându-se cel în litigiu. În acest sens se arată că dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu vizează o preluare abuzivă în cazul imobilelor dobândite

în temeiul Legii nr. 4/1973, astfel că dispozițiile nr. 48, 50 din Legea nr. 10/2001

reținute de instanță, nu sunt incidente în cauză.

De

asemenea, se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

acesta nefiind parte a raportului juridic în cauză.

Apelul

declarat de pârâta G. vizează următoarele aspecte:

Instanța de fond în mod gresit a considerat că

în speță ar fi aplicabil art. 48 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest articol,

așa cum era el în vigoare la momentul introducerii acțiunii și la momentul

formularii cererilor precizatoare, prevedea:

„Chiriașii

au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. În cazul în care

imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de

despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite. În cazul în

care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de

despăgubire revine statului sau unității deținătoare”. Aceste articole fac

trimitere expresă la imobilele ce au fost restituite în urma procedurilor

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În acest

sens se arată că, prin Decizia nr. 1228 din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel

Ploiești a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de C. fiind obligați soții

A. și B. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Călărași,

compus din teren și construcțiile existente pe acest teren. Or, imobilul în

cauză nu se circumscrie noțiunii de imobil restituit în baza Legii nr. 10/2001,

pentru a fi incidente dispozițiile art. 48 dîn aceeași lege. Cum prin Decizia nr.

x/2007 a Curții de Apel Ploiești s-a stabilit preluarea fără titlu valabil a

imobilului, pârâta G. a arătat că obligația de despăgubiri pentru îmbunătățirile

aduse imobilului revenea statului sau unității deținătoare. În ceea ce privește

obligarea la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului, aceeași

pârâtă a arătat că, instanța a reținut modificarea art. 48 prin Legea nr. 1/2009

potrivit căruia obligația de despagubire revine persoanei îndreptățite”,

indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, însă nu a

avut în vedere faptul că textul de lege face referire expresă la chiriași și,

nu la persoanele care au devenit proprietari.

S-a mai

arătat că instanța a făcut aplicarea și a dispozițiilor art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost el introdus prin Legea nr. 1/2009, însă acest

articol vizează prețul de piață și nu de prețul actualizat. Răspunderea stabilită

de Legea nr. 10/2001 este o derogare de la dreptul comun, astfel că prevederile

acestor dispoziții legale sunt de strictă interpretare. Art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 stabilește că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor.

Prin

urmare, G. a susținut că legea specială fiind de strictă interpretare, face

trimitere în mod expres la imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, or,

în speța de față, reclamanții au dobândit imobilul în baza Legii nr. 4/1973 și,

ca atare, nu se circumscrie răspunderii stabilite de Legea specială.

Cum,

legea specială, este de strictă interpretare, se susține că este nelegală

extinderea făcută de către instanța de fond, asupra contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza altei legi decât Legea nr. 112/1995.

Se arată

că, practic, reclamanții au obținut o valoare imensă de la Statul Român ca

urmare a solicitării prețului plătit reactualizat, și o altă valoare de la ea,

sub pretextul îmbunătățirilor. De fapt, ambele sume sunt cumulate în una singură,

în dispozițiile articolului 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 așa

cum a fost el introdus prin Legea nr. 1/2009, respectiv suma reprezentând

valoarea de piață a imobilului.

Aceeași

pârâtă mai arată că, modalitatea de stabilire a contravalorii îmbunătățirilor a

fost nelegală, în baza unui raport de expertiză eronat, întrucât nu s-a făcut

dovada îmbunătățirilor aduse de reclamanți imobilului și nici a construcțiilor

noi. Expertiza tehnică a mai ignorat și faptul că valoarea îmbunătățirilor

trebuie raportată numai la cheltuielile necesare și utile, nu și la cele

voluptorii, care au fost făcute în scopul de a spori confortul și luxul. Instanța

de fond în mod neîntemeiat a admis cererea privind instituirea dreptului de

retenție asupra imobilului, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului a

fost recunoscut pârâtei, iar între pârâtă și reclamanți nu există niciun raport

juridic obligațional, pârâta neavând calitatea de debitor.

De

asemenea, s-a arătat că practica a stabilit că acest drept de retenție nu poate

fi exercitat de un posesor de rea-credință, cum este cazul reclmanților. Buna

lor credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare a încetat odată cu

introducerea acțiunii în revendicare, moment în care reclamanții au luat cunoștință

de situația juridică a imobilului. Se mai arată că dreptul de retenție nu poate

fi exercitat dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă abuzivă, or reclamanții

au fost obligați încă din anul 2007 să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul.

Prin Decizia

civilă nr. 251 din 12 mai 2010 pronunțată de Curtea e Apel București secția a

IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul A. și pârâtul

Statul Român prin E. ca nefondate și a fost admis apelul declarat de pârâta G.,

fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtei G. la

plata către reclamantul A. a sumei de 25.385 lei, reprezetând valoarea îmbunătățirilor

aduse imobilului din Călărași, și păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că apelul a fost declarat

doar de reclamantul A., nu și de reclamanta B. Aceasta din urmă a decedat la 11

noiembrie 2012, ulterior declarării apelului și, că obiectul cauzei, în urma

precizarilor făcute de reclamanții A. și B., la 19 februarie 2008, 11 martie 2008,

14 septembrie 2011, 19 octombrie 2011 și 30 noiembrie 2011, l-a constituit

obligarea Statului Roman la plata prețului actualizat pentru imobilul cumpărat în

baza Legii nr. 4/1973, și obligarea pârâtei G. la contravaloarea lucrărilor

efectuate la imobilul cumpărat, a construcțiilor noi și a terenului din care a

fost evinși.

În legătură

cu inaplicabilitatea art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că

aceste susțineri sunt nefondate, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează

raporturile juridice privind imobilele preluate în mod abuziv de către statul

comunist, și că imobilul din litigiu preluat în baza Decretului nr. 92/1950, face

obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care s-a apreciat că

este nefondată și susținerea Statului Român în sensul că Legea nr. 10/2001 nu

prevede preluarea abuzivă a imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 4/1973.

În ceea

ce privește faptul că vânzarea imobilului către reclamantul A. s-a făcut în

temeiul Legii nr. 4/1973, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că

în mod corect tribunalul a considerat ca aceasta situație nu înlătură de la

aplicare dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă acest text de

lege face trimitere în mod expres la Legea nr. 112/1995. Astfel, s-a constatat că

imobilul în litigiu, prin natura lui, cade sub incidența Legii nr. 10/ 2001,

dat fiind că a fost preluat de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Or,

Legea nr. 10/2001 reglementează tocmai situația juridică a unor asemenea

imobile.

În ceea

ce privește faptul că imobilul din Călărași, nu a fost restituit in procedura instituită

de Legea nr. 10/2001, ci printr-o hotărâre judecătorească de drept comun, în

temeiul art. 480 C. civ., într-o actiune în revendicare (Decizia civilă nr. 1228/2007

a Curții de Apel Ploiești), instanța de apel a apreciat că nici aceasta nu

înlătură de la aplicare dispozițiile art. 48 și următ. din Legea nr. 10/2001.

Faptul că

imobilul a fost restituit anterior acestei legi și, ca atare, nu mai poate face

obiectul procedurilor de restituire reglementate de această lege, nu înlătură

de la aplicare întregul act normativ, atâta timp cât acesta are un câmp de

reglementare mai larg. Instanța de apel a mai constatat că, Legea nr. 10/ 2001

reprezintă un act normativ special prin care s-a reglementat situația unor

imobile în mod derogatoriu de la dreptul comun, luându-se în considerare situația

specială a acestor imobile și a raporturilor juridice legat de ele.

În ce

privește faptul că art. 48-50, din Legea nr. 10/2001, nu face referire decât la

imobilele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut

că aceasta nu semnifică excluderea înstrăinărilor întemeiate pe alte acte

normative, cum este și Legea nr. 4/1973, de vreme ce aceste înstrăinări sunt

similare ca situație cu cele efectuate în baza Legii nr. 112/1995, ci este consecința

doar a faptului că legiuitorul a avut în vedere actul normativ postdecembrist

care mai reglementase situația juridică a imobilelor preluate abuziv de stat. Pentru

aceste motive, instanța de apel a înlăturat criticile Statului Român referitor

la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva acelorași considerente s-a respins și critica

referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în ce

privește pretenția de restituire a prețului actualizat, constatând că în

condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: ”Restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2)

1

se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” E. este considerat, în

contextul legii, ca reprezentant al Statului Român, conform art. 25 din

Decretul nr. 31/1954.

Or, reține

instanța de apel, aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții

speciale în raport de dispozițiile de drept comun conținute (art. 969, art. 1337,

art. 1341 și art. 1344 C. civ., iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre

legea specială și legea generală, acestea se aplică prioritar față de C. civ.

În ceea

ce privește apelul declarat de reclamantul A. și apelul declarat de pârâta G., instanța

de apel a mai reținut următoarele:

Critica

formulată de apelantul reclamant referitor la incompatibilitatea judecatorului

care a pronunțat soluția în primă instanță, judecător I., critică formulată

prin precizarea din 21 ianuarie 2013, a fost apreciată ca nefondată, întrucât litigiul

soluționat anterior între aceleași părți, avea un alt obiect și care nu viza

aspecte comune cu prezenta cauză.

În ce

privește inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și relevanța împrejurarii că

imobilul a fost vândut reclamantului nu în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în

temeiul Legii nr. 4/1973, au fost menținute considerațiile dezvoltate, în

cadrul analizei apelului declarat de Statul Român.

Instanța de

apel a mai constatat că este nefondat interesul reclamantului de a critica

argumentele tribunalului, în condițiile în care aceste argumente i-au fost

favorabile.

Au fost

apreciate ca nefondate și criticile reclamantului referitoare la lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei G., în condițiile în care reclamantul prin cererea

sa a stabilit cadrul procesual în raport și de această pârâtă. Ca atare, s-a

apreciat că, în mod corect a reținut tribunalul că, atât timp cât prin Decizia

civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă acțiunea de

revendicare formulată de autorul pârâtei G., numitul C. împotriva reclamantului

A., această hotărâre judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat și

își produce ca atare efectele între părți și față de succesorii în drepturi ai părților,

(avânzi - cauza), calitate pe care o are și pârâta G. în prezenta cauză. Așadar,

reține instanța de apel, situația juridică și dreptul de proprietate recunoscut

în favoarea lui C., nu mai poate face obiectul analizei în prezenta cauză.

S-a mai

constatat că nu pot face obiectul discuției la acest moment, susținerile

reclamantului referitor la calitatea lui C., de succesor al persoanei de la

care a fost preluat imobilul de statul comunist sau a calității acestuia de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001, la

modalitatea în care a fost preluat imobilul cu sau fără titlu, la legalitatea

aplicarii Decretului nr. 92/1950, la faptul că acesta ar fi solicitat despăgubiri

în temeiul Legii nr. 112/1995 și la celelalte aspecte care vizează de fapt

legalitatea soluției de restituire a imobilului către C., la aplicarea deciziei

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul Legii nr. 33/1994,

întrucât aceste aspecte au fost tranșate irevocabil, cu autoritate de lucru judecat,

prin Decizia civilă nr. 1228 din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești,

prin care a fost recunoscut în mod defintiv dreptul de proprietate al lui C. și

a fost infirmat dreptul de proprietate al reclamantului.

S-a mai

reținut că nu are relevanță sub aspectul calității procesuale pasive faptul că

prin Decizia civilă nr. 1228 din 27 noiembrie 2007 a Curtii de Apel Ploiești nu

s-a declarat și nulitatea contractului de vânzare cumpărare prin care reclamantul

a cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 4/1973 și nici faptul că printr-o hotărâre

judecătorească s-a respins cererea numitului C. de anulare a titlului de

proprietate asupra terenului obținut de reclamant.

S-a mai

apreciat că nu are nici o relevanță faptul că această hotărâre nu a fost pusă

în executare în termenul de 3 ani prevăzut de Legea nr. 10/ 2001, nefiind o

restituire în temeiul legii speciale, ci o hotărâre dată într-o revendicare de

drept comun, iar dreptul de proprietate asupra imobilului astfel recunoscut, este

un drept real imprescriptibil. Instanța de apel a constatat, că dispozițiile

invocate de reclamant referitoare la înscrierea în cartea funciară, vizează

doar publicitatea imobiliară, înscrierea în cartea funciară a dreptului reclamanților

nesemnificând, faptul că aceștia ar mai putea opune vreun drept de proprietate,

atâta vreme cât dreptul lor a fost infirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În

aceeași idee, s-a reținut că nu au nicio legătură cu prezenta cauză susținerile

reclamantului legate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995, care ar

stabili vocație succesorală într-un anumit fel, pentru ca pârâta G. nu invocă

drepturi întemeiate pe aceste legi, întrucât a dobândit un drept existent în

patrimoniul autorului său, în baza Deciziei civile nr. 1228 din 27 noiembrie 2007

a Curții de Apel Ploiești.

În ceea

ce privește calitatea pârâtei G. de succesoare în drepturi a numitului C., s-a

constatat că pârâta și-a dovedit aceasta calitate prin testamentul autentificat

din 04 octombrie 2010 și certificatul de moștenitor din 03 noiembrie 2010.

S-a

apreciat că nu pot fi primite nici susținerile reclamantului referitor la modul

în care a fost întocmit testamentul, la faptul că în acest testament ce

cuprinde un legat cu titlu universal în favoarea pârâtei G., nu s-a făcut

mentiunea expresă în ce privește imobilul din prezenta cauză, sau alte aspecte

referitoare la interesele anumitor persoane. S-a apreciat că singurul fapt

relevant în cauză este faptul că nici testamentul și nici certificatul de moștenitor

din 2010, nefiind anulate, își produc efectele juridice, dovedind calitatea pârâtei

G. de succesoare în drepturi a defunctului C.

Ca atare,

s-a reținut că era lipsită de relevanță proba cu interogatoriul pârâtei G.,

fiind corect respinsă de tribunal, atât timp cât interogatoriul era conceput de

reclamanți pentru a demonstra fapte irelevante pentru proces, iar pe de altă

parte din perspectiva de succesor în drepturi, de pe urma defunctului C., proba

în sine era inutilă, pârâta dovedindu-și această calitate cu testamentul

autentificat din 04 octombrie 2010 și certificatul de moștenitor din 03

noiembrie 2010.

În ce

privește situația terenului și faptul că Decizia de atribuire a terenului a

fost atacată în justiție de autorul pârâtei G., acțiunea fiind respinsă, s-a

constatat că prin Decizia civilă nr. 1228 din 27 noiembrie 2007 a Curții de

Apel Ploiești s-a dispus obligarea reclamantului A. (și a sotiei sale B.)

să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului C. imobilul din, Călărași,

compus din teren și construcțiile existente pe acest teren. Cum, prin această

decizie reclamantul a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie și terenul, s-a reținut că este corectă soluția primei instanțe sub

acest aspect de respingere a cererii reclamanților de despagubire pentru

terenul aferent imobilului.

S-a

constatat că, în prezenta cauză, nu se discută regimul juridic al construcțiilor

noi edificate de reclamant, astfel că tribunalul nu avea a tranșa aceste

aspecte, fiind limitat să se pronunțe, conform art. 129 C. proc. civ., doar cu

privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Or, reține instanța de

apel, obiectul cauzei nu a vizat și stabilirea regimului juridic al acestor construcții,

ci doar despagubirea reclamanților pentru valoarea lor.

În ce

privește valoarea despăgubirilor acordate reclamanților pentru lucrările

efectuate la construcții și pentru construcțiile noi, s-a constatat că reclamantul

face susțineri aflate într-o flagrantă contradicție, pentru că dacă inițial

contestă aplicarea de către tribunal a art. 48 din Legea nr. 10/2001, ulterior

revine și susține că ”problema acordarii despăgubirilor pentru îmbunătățiri o

consideră tranșată prin Legea nr. 1/2009 în art. 48”. Instanța de apel a

apreciat că în cauză este incident art. 48 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 1/2009, pentru argumentele și, pentru următoarele

considerente, care răspund și criticilor pârâtei G. referitor la acest aspect.

Astfel, în

ce privește faptul că art. 48 din Legea nr. 10/2001, se referă la chiriașul

care a adus îmbunătățiri imobilului, s-a constatat că textul are în vedere situația

restituirii în natură către persoana îndreptățită a imobilului, când imobilul

era ocupat de chiriaș (coroborat cu faptul că în situația în care imobilul a

fost înstrăinat,acesta nu se restituie în natură către persoana îndreptățită).

Pe de

altă parte, s-a reținut că,admiterea acțiunii în revendicare s-a întemeiat

exact pe ideea că dreptul de proprietate a aparținut fostului proprietar (sau

succesorului acestuia), iar nu chiriașului cumpărător, deci practic prin

contractul de vânzare cumpărare încheiat de acesta din urmă, nu a operat

transferul dreptului de proprietate.

S-a

reținut că la data demarării procesului Legea nr. 10/2001 prevedea că

despagubirea chiriașului pentru îmbunătățirile necesare și utile se face de

către unitatea deținătoare pentru situația în care preluarea a fost fără titlu

valabil, cazul de față, însă ulterior modificarii aduse prin Legea nr. 1/ 2009,

aceste despăgubiri sunt datorate de proprietarul căruia i-a fost restituit

bunul. Instanța de apel a apreciat că noua formă a textului se aplică și

procesului în curs, atât timp cât raportul juridic referitor la plata acestor îmbunătățiri

nu s-a tranșat. S-a apreciat că în cauză nu poate fi vorba de drepturi câștigate

de pârâta G. sub imperiul formei inițiale a legii, având în vedere că încă de

la formularea cererii de chemare în judecată reclamanții solicitaseră aceste despăgubiri

de la pârâtul C., astfel că noua dispoziție nu a intervenit nici pentru a

suprima sau restrânge drepturile procesuale ale pârâtei.

Pentru

aceste motive, s-a apreciat că raporturile juridice dintre reclamant și pârâta G.,

sunt guvernate de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în formă modificată

prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriașii au dreptul la despăgubiri

pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile

necesare și utile.

Analizand

criticile referitoare la modalitatea de stabilire a sumei de 295.110 lei, despăgubiri

datorate de pârâta G., critici comune apelului declarat de reclamant și de pârâta

G.,instanța de apel a constatat că din expertiza efectuată în apel de expertul J.,

a rezultat că în prezent clădirea are fisuri ale soclului în mai multe zone, că

reclamantul nu a probat cu vreun înscris sau în alt mod, efectuarea unor consolidări

la nivelul anului 1978, așa cum a susținut, iar față de faptul că singura probă

relevantă sub acest aspect este expertiza efectuată la acest moment, care atestă

că există probleme la fundația clădirii ce necesită consolidare. Ca atare, instanța

de apel a reținut că lucrările de consolidare nefiind dovedite, nu pot fi

acordate reclamantului despăgubiri cu acest titlu.

În

privința lucrărilor pe care expertul le-a regăsit la fața locului, acesta a

precizat că o parte dintre ele, conform normativelor în vigoare, au uzură de 100%,

motiv pentru care nu au fost evaluate.

Instanța

de apel a mai reținut că nu s-a adus de către reclamant vreun argument contrar

acestei rețineri a expertului, în condițiile în care expertul invocă Catalogul

nr. GE/0321997, astfel că, numai cu un contraargument de ordin tehnic ar fi

putut fi demontată această concluzie a expertului

S-a

constatat că lucrările utile, ce nu se cuvin decât în măsura sporului de valoare

pe care îl aduc imobilului. Or, sporul de valoare este în mod direct influențat

de gradul de uzură și vechimea lucrării, iar în condițiile în care expertul a

stabilit că aceste lucrări au gradul de uzură de 100%, ele nu mai aduc niciun

spor de valoare imobilului.

Restul lucrărilor,

care nu sunt considerate uzate 100% și au fost găsite de expert în teren, au

fost evaluate la suma totală de 22.079 lei, fiind luat în considerare gradul de

uzură, branșamentul la gaze, în valoare de 1.626 lei și valoarea a două puțuri

absorbante în valoare de 1.680 lei. Referitor la aceste lucrări, s-a apreciat că

se cuvine reclamantului contravaloarea lor, astfel cum a fost determinată de

expert, acestea fiind lucrări necesare și utileși că din devizul analitic parte

a raportului de expertiză a rezultat existența următoarelor lucrări: lucrări la

șarpantă, gratii la ferestre, placaj gresie, pavaj, lucrări la gard, lucrări la

instalațiile electrice, sanitare și termice. Având în vedere natura acestor lucrări

și faptul că imobilul are o vechime considerabilă, fiind construit în anul 1929

și, preluat de stat în anul 1950, s-a apreciat că aceste lucrări nu pot fi

considerate decât necesare și utile, fiind destinate să conserve imobilul. Aceeași

este și situația lucrărilor cu branșamentul la gaze și valoarea a două puțuri

absorbante, lucrări în mod evident necesare și utile, dată fiind destinația

lor.

S-a mai

apreciat că, în niciun caz, aceste lucrări nu pot fi considerate voluptuorii,

nefiind lucrări care să vizeze aducerea imobilului la un nivel de confort

superior, ci sunt lucrări de conservare a imobilului și, de aducere a acestuia

la un nivel de confort minimal, raportat la standardele actuale.

Ca atare,

instanța de apel a constatat că cererea reclamantului pentru valoarea acestor lucrări

necesare și utile, care totalizează 25.383 lei este întemeiată, urmând a fi

obligată pârâta G. la plata acestora.

În ceea ce

privește construcțiile noi executate, instanța de apel a constatat că prin

contractul de vânzare cumpărare din 1974, a fost vândută reclamantului o

constructie locuință și anexe, evaluate la acel moment la suma de 2.600 lei. Nu

s-a putut determina pe baza inscrisurilor existente la dosarul cauzei din ce

erau compuse aceste anexe. Expertul a identificat mai multe astfel de anexe,

anume garaj auto, bucătărie de vară, sopron, latrină, cramă, 3 magazii, verandă,

intrare beci. Din probele administrate nu a rezultat data edificarii acestora

de către reclamant și nici expertul nu a putut identifica care dintre aceste

anexe au fost vândute reclamantului prin contractul de vânzare cumpărare din anul

1974 și care sunt noi, adică executate de reclamant.

În

privința anexelor lipite de construcția cu destinație de locuință, comparând schița

imobilului actual cu schița imobilului care a făcut obiectul vânzării, s-a

constatat că între acestea există o oarecare suprapunere, anume, și la momentul

vânzării în anul 1974, erau lipite de locuință anumite anexe, chiar dacă pe schiță

sunt reprezentate cu o formă și dimensiuni diferite. Pe de altă parte, s-a

constatat că, toate aceste construcții noi nu pot fi încadrate în noțiunea de

cheltuieli necesare, în raport de natura lor, nefiind făcute doar pentru

conservarea imobilului cumpărat.

Instanța

de apel a reținut că se pune problema de a determina dacă aceste construcții

noi se încadrează în noțiunea de cheltuieli utile, și, dacă au adus un spor de

valoare imobilului, întrucât aceste cheltuieli nu se cuvin în mod automat, ci

numai în măsura în care aduc un spor de valoare imobilului.

Astfel, instanța

de apel a constatat că nu se verifică în cauză că acestea aduc vreun spor de

valoare imobilului, având în vedere natura, vechimea și destinatia lor. Sporul

de valoare nu decurge automat din faptul existenței în plus a anumitor construcții,

căci aceasta ar putea să nu intereseze piața imobiliară, într-o eventuală

vânzare, sau pe proprietar, ci chiar, dimpotrivă, să producă neajunsuri și

costuri suplimentare proprietarului, în raport de criteriile subiective de

folosire a curții imobilului, sau să atragă o scădere de preț pentru terenul

afectat de aceste construcții.

Așadar,

simplul fapt al existenței unor construcții, reține instanța de apel, nu

semnifică în mod automat un plus de valoare pentru imobilul văzut în ansamblul

lui, ci, dimpotrivă, pot rămâne indiferente, sau chiar poz produce o scadere de

valoare imobilului. S-a apreciat că trebuie avută în vedere și natura acestor construcții,

care nu reprezintă o valoare în sine, privite ca și construcții de sine stătătoare,

dată fiind modalitatea de construire, în regie proprie de către reclamant,

vechimea și destinația lor, dar și modalitatea de amplasare pe terenul

imobilului, ocupând funcțional întreaga curte a imobilului.

Raportat

la natura acestor construcții noi, la vechimea lor, și la modalitatea de edificare,

s-a apreciat că nu rezultă că ar aduce un plus de valoare proprietății, în

ansamblul său, motiv pentru care instanța de apel a constatat că nu este

întemeiată pretenția reclamantului de obligare a pârâtei G. la plata

contravalorii acestor construcții noi.

Instanța

de apel a înlăturat apărarea pârâtei G. în sensul că hotărârea pronunțată în

revendicare (Decizia civilă nr. 1228/2007 a Curții de Apel Ploiești ar avea

autoritate de lucru judecat în sensul că, de vreme ce a dispus restituirea întregului

teren și a tuturor construcțiilor existente pe teren, obligarea sa la plata

vreunei sume de bani referitor la aceste lucrări efectuate de reclamant la construcții

ar reprezenta o înfrângere a autorității de lucru judecat a acestei hotărâri. S-a

apreciat că, ceea ce a făcut obiectul judecății în acțiunea în revendicare, a

fost imobilul preluat de către statul comunist de la autorul pârâtei, astfel că

numai cu privire la acest aspect există autoritate de lucru judecat. Au fost

înlăturate și criticile pârâtei G. referitor la soluția dată cererii formulate în

contradictoriu cu Statul Român, referitoare la inaplicabilitatea art. 50 din

Legea nr. 10/2001, sau la modalitatea în care ar fi fost reclamanții

despagubiti pentru prețul plătit la cumpărare, aceste aspecte sunt străine de raportul

juridic în care aceasta este implicată.

Instanța

de apel a a mai constatat că sunt neîntemeiate și criticile referitoare la

acordarea dreptului de retenție, apreciind că acest drept trebuie recunoscut

reclamantului A., în raport de situația concretă a cauzei. Or, acest drept, văzut

ca o garanție a executarii de către pârâta G. a propriei obligații față de

reclamant, se impune a fi acordat reclamantului, pentru asigurarea unei juste

modalități de executare a obligațiilor reciproce ale părților, anume cea de

restituire a imobilului care incumbă reclamantului în baza Deciziei civile nr. 1228/2007

a Curții de Apel Ploiești și, cea de plată a sumei de 25.385 lei, dar și față

de situația personală a reclamantului, persoană în vârstă afectată de anumite

probleme de sănătate, ceea ce l-ar pune în dificultate în cazul neexecutării de

către pârâtă a obligației de plată a sumei.

În ce

privește apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 26

septembrie 2012 a Tribunalului Călărași, instanța de apel a constatat că s-a

criticat respingerea probelor cu interogatoriu și martori, aspecte ce au fost

examinate prin considerentele expuse.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin

E. Călărași. Reclamantul A. a mai declarat recurs și împotriva încheierii de

ședință din 26 septembrie 2012 a Tribunalului Călărași.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel de reclamantul A., vizează următoarele

aspecte:

Se susține că motivarea hotărârii instanței de apel nu este

altceva decât o preluare a notelor scrise depuse de pârâta G. și că în mod

greșit instanța de apel nu a reținut existența incompatibilității judecătorului

I., în

condițiile în care aceasta a soluționat și cauza ce a format obiectul Dosarului

nr. x/1994 în care a pronunțat sentința civilă nr. 6458 din 27 decembrie 1995, cât

și Decizia nr. 1554/2012 în Dosarul nr. x/116/2008 al Tribunalului Călărași,

întrucât hotărârile date au ca obiect cererile așa zisei persoane îndreptățite C.,

atât pentru despăgubiri cât și, pentru retrocedarea în natură a imobilului, situație

în care se susține că este dovedită starea de incompatibilitate a judecătorului

I.

Reclamantul a invocat

ca temei al recursului declarat dispozițiile art. 488, pct. 8 C. proc. civ. considerând

că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, având

în vedere faptul că înstanțele anterioare au fost induse în eroare de G.,

beneficiara testamentului întocmit de C., în condițiile în care în testamentul

întocmit de C., testatorul face anumite precizări care nu sunt de natură a

stabili exact calitatea numitei G., cu atât mai mult cu cât acest testament

instituie ca legatari cu titlu particular pe K. și L., care urmează să moștenească

două suprafețe de teren ce au aparținut fostei soții a testatorului și că, doar

pentru pentru restul averii a fost instituită ca legatar cu titlu universal pe G.

Față de această

situație se susține că G. neavând nici un drept prevăzut în mod expres în

testament privind apartamentul din litigiu, nu poate sta în proces în calitate

de moștenitoare a numitului C., motiv pentru care invocă lipsa calității

procesuale a acesteia. Ca atare se arată că înlăturând de la vocația

succesorală pe G., urmează a se observa că hotărârea dată de nu poate fi

executată, întrucât titularul dreptului, ca persoană îndreptățită, a decedat.

O

altă critică vizează atât expertiza efectruată de expertul Coiculescu, cât și

modalitatea de stabilire a despăgubirilor solicitate.

Reclamantul

a mai învederat făptui că, C.. care pretinde că era fiul lui H. și al M.

proprietarii inițiali ai imobilului, nu poartă numele părinților săi în

condițiile în care la rubrica „mamă” este trecut un alt nume și, anume N., iar

numele acesteia apare schimbat în actele depuse la dosar.

Pârâtul Statul Român

prin E. a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că în mod greșit au fost înlăturate

susținerile referitoare la inaplicabilitatea art. 48, 49 și 50 din Legea nr.

10/2001, care constituie temeiul de drept al acțiunii introductive.

S-a

arătat că, pornind de la faptul că reclamanții și-au precizat definitiv cadrul

procesual la termenul din 19 octombrie 2011 și, respectiv, 30 noiembrie 2011,

în sensul că au renunțat la chemarea în judecată a pârâtei Primăria Călărași,

menționând că prețul actualizat plătit pentru imobilul în litigiu îl solicită

de la pârâtul Statul Român și,că temeiul de drept al acțiunii l-a constituit art.

48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001, raportat la momentul precizării

cadrului procesual, acțiunea reclamanților față de Statul Român este

inadmisibilă, întrucât dispozițiile art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001,

nu sunt incidente în această cauză.

Se

arată că, imobilul în litigiu a fost dobândit în baza Legii nr. 4/1973 și, nu

în baza Legii nr. 112/1995, acesta necircumscriindu-se noțiunii de imobil

restituit în baza Legii nr. 10/2001.Cum,în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 10/2001, se solicită admiterea recursului și pe

cale de consecință respingerea acțiunii față de Statul Român, ca inadmisibilă.

Întrucât

pârâta G. în ședința publică din 30 octombrie 2015, a ridicat excepția

nulității recursului declarat de reclamantul A. pentru neîncadrarea criticilor

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta

Curte va examina cu prioritate această excepție, raportat la dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea

de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul

impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de

nelegalitate.

Din

aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ.,

privitoare la sfera motivelor de recurs, rezultă că, pentru a fi validă

juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă moivele pe care se sprijină,

adică acele argumente de natură juridică pentru care recurentul înțelege a

critica hotărârea atacată.

Este

real că, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate,

recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală

a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unui din motivele

limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Potrivit

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu

atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., „Per a

contrario", dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă

încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine, este nulitatea

recursului.

În

speță, se constată că reclamantul a formulat în cuprinsul cererii de recurs,

critici propriu-zise în ce privește hotărârea instanței de apel, ce pot fi

încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru

care, Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului declarat de

reclamant.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții

au solicitat, prin acțiunea precizată, obligarea pârâților G. și Statul Român,

prin E., la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului

dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 4/9173

privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul

de stat către populație, imobil pe care aceștia l-au pierdut, prin hotărâre

irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul

proprietar.Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 48 - 50 și art.

50

1

din Legea nr. 10/2001.

Conform

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea

despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

Este

real că imobilul în litigiu nu a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, însă

se verifică faptul că acesta a fost trecut în patrimoniul statului în baza

Decretului nr. 92/1950, încadrându-se astfel în categoria imobilelor preluate

abuziv în perioada regimului comunist.

Urmare

a trecerii în patrimoniul statului, imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii

nr. 4/1973, dată la care reclamanții cumpărători nu aveau niciun motiv pentru

care să se îndoiască de faptul că statul este proprietar, sau să verifice dacă

imobilul este construit din fondurile statului.

Legea

nr. 4/1973 putea constitui temei pentru înstrăinarea către populație doar a

locuințelor construite din fondurile statului, sau imobilele executate cu

materiale inferioare, sau cu uzură avansată.

Prin

Legea nr. 10/2001 a fost reglementată diferit situația contractelor de vânzare

cumpărare anulate și a celor neanulate, dar constatate nepreferabile prin

raportare la titlul foștilor proprietari, rațiunea fiind aceea de a da

eficientă principiului ocrotirii bunei credințe și de a proteja cumpărătorii de

bună credință (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Astfel,

pentru identitate de rațiune, conform principiului „ubi eadem est ratio, eadem

solutio esse debef, și în situația din speță, chiar dacă nu ne aflăm în

prezenta unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legi nr. 112/1995,

fiind vorba despre un imobil pe care statui l-a preluat în mod abuziv, în

regimul politic trecut, imobil aparținând unor persoane fizice, pe care ulterior

l-a înstrăinat potrivit Legii nr. 4/1973, se aplică aceleași dispoziții legale,

respectiv art. 50 și 50

1

din Legea 10/2001.

Se constată, așadar

că și în cazul acestui tip de acțiune ca1itate procesuală pasivă o are E.

conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede ca restituirea

prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent E.)

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Chiar

dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, E. apare ca plătitor al prețului

de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al

statului, acesta din urmă fiind singurul și, direct implicat în situația ce a

generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu E., în nume propriu.

Astfel,

Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu

valabil, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a

înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, Legii nr. 4/1973 sau altor acte

normative.

Ulterior,

cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar, sau cu

moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea

contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod

firesc, de la cel care le-a vândut imobilul și, anume Statul prin

reprezentantul său legal.

Or,

în această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face

de către E., care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului,

deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele

de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care,

corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd

bunul.

E.

acționează ca simplu instrument plătitor a) sumelor de bani sus-menționate, în

numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu

plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De

altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele

fizice și persoanele juridice:„Statul este persoana juridică în raporturile în

care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și

obligaț