ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3265/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3265/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 1619/116/2008 pe rolul Tribunalului Călărași la data

de 5 august 2008, reclamantul T.C.

a

solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Călărași, anularea dispoziției

din 2004 emisă de pârât, restituirea în natură a suprafeței de teren de 150 m.p.

situată în Călărași sau prin compensare cu o altă suprafață de teren din altă zonă

a Municipiului Călărași, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamantul și-a modificat acțiunea

în sensul că solicită doar restituirea în natură a suprafeței de 150 m.p., situată

în Călărași.

În motivare, reclamantul a arătat că suprafața

de 150 m.p., situată în Călărași a aparținut părinților săi, respectiv, defuncților

T.G. și T.C.L., teren pentru care defunctul T.G. a formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001, fiind acordate măsuri reparatorii prin echivalent de 4.650 RON.

A mai arătat reclamantul că în prezent

este liberă doar jumătate din suprafață, pentru că cealaltă jumătate a fost ocupată

de o terță persoană, respectiv, reprezentantul romilor din cadrul Primăriei Călărași

care și-a construit pe teren o vilă.

Prin sentința civilă nr. 585 din 10 iunie

2009, Tribunalul Călărași

a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță

a reținut că în mod corect prin dispoziția contestată i-au fost acordate defunctului

T.G., al cărui moștenitor este reclamantul, conform certificatului de moștenitor,

pentru imobilul situat în str. I., măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de

4.650 RON, raportat la împrejurarea că imobilul face obiectul art. 11 din Legea

nr. 10/2001 și nu se poate restitui în natură fiind ocupat, situație ce rezultă

atât din raportul comisiei interne de Lege nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Călărași,

cât și din raportul de expertiză efectuat în cauză, conform căruia, din suprafața

solicitată de 150 m.p., 124,54 m.p. teren intravilan este ocupat de o alee de acces

la blocul de locuințe din zonă și că terenul este situat în domeniul public, teren

delimitat de poligonul din schița anexă la raportul de expertiză.

Prin decizia civilă nr. 189/A din 15 martie

2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins,

ca inadmisibilă, excepția tardivității cererii formulată de pârât prin întâmpinare;

a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Referitor la excepția de tardivitate,

instanța de apel a apreciat că aceasta

este inadmisibilă în această fază procesuală, în contextul în care a fost invocată

și în fața instanței de fond, care, prin încheierea de ședință din 24 noiembrie

2008 a apreciat că este nefondată.

Pe fondul cauzei,

instanța de apel a reținut că în mod corect

prima instanță a statuat că în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 3, 7, 11

și 24 din Legea nr. 10/2001 terenul din litigiu nu poate fi restituit în natură,

suprafața revendicată de reclamant nefiind liberă ci afectată în suprafață de 25,46

m.p. de proprietatea numitului P.N., iar suprafața de 124,54 m.p. reprezintă domeniul

public al Consiliului Local Călărași (aleile de acces, la blocul învecinat), reclamantul

fiind îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii care i se cuvin pentru terenul

proprietatea autorului său preluat prin Decretul de expropriere nr. 244/1983.

Prin decizia civilă nr. 5284 din 20 iunie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs

a constatat că ambele instanțe au reținut faptul că terenul în litigiu nu poate

fi restituit în natură reclamantului deoarece nu este liber și nu face parte din

domeniul public.

În acest cadru juridic, instanțele erau

însă datoare să identifice cu precizie terenul pe care reclamantul l-a avut în proprietate,

prin acte cadastrale; să identifice terenul rămas neutilizat; să verifice dacă s-a

făcut o declarație de utilitate publică, și dacă da, care este documentul ce se

referă la terenul în litigiu expropriat; să verifice prin solicitare de avize, dacă

terenul în litigiu este străbătut sau nu de rețele sau lucrări subterane de canalizare,

apă, gaze, telefoane etc; să se efectueze o nouă expertiză tehnică, deoarece prima

nu a lămurit toate aspectele menționate.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

sub nr. 6543/2/2011.

Prin decizia civilă nr. 357/A din 11 octombrie

2012, Curtea de Apel București,

în

rejudecare, a admis apelul reclamantului; a schimbat sentința atacată; a admis în

parte acțiunea, a anulat dispoziția atacată și a obligat pârâtul să restituie reclamantului

terenul identificat de punctele de contur 7-8-5 și cele două puncte de inflexiune

ale terenului cu trotuarul din est și din sud, urmând a menține acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru suma de 791 RON.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în rejudecare, terenul

ce a constituit obiectul notificării formulate de autorul reclamantului, este ocupat

în proporție de 85% de o alee de acces betonată și trotuare, astfel cum au delimitate

în schița anexa raportului de expertiză, precum și de curțile imobilelor aflate

la numere poștale A, B și C. În ceea ce privește rețele de sistematizare, terestre

sau subterane, potrivit relațiilor obținute de la SC D.S.R. SRL, de la SC E. SA

Călărași, precum și de la E.D. Dobrogea, s-a confirmat faptul că nu există rețele

de apă, canalizate, rețele de gaze sau rețele de distribuție a energiei electrice

pe terenul revendicat de reclamant în condițiile legii speciale, adresa instanței,

prin care s-au cerut aceste relații fiind însoțită de o copie a raportului de expertiză

efectuat în cauză, prin care s-a identificat terenul.

Potrivit fișele imobilelor comunicate de

Primăria Călărași, instanța de apel a constatat că se regăsește și fișa corespunzătoare

imobilului de la nr. D, în figurează ca proprietar tatăl reclamantului T.G.

Din analiza documentației trimise referitoare

la aleea betonată, instanța de apel a constatat că la data de 30 august 2007 s-a

emis autorizația de construcție pentru executarea lucrărilor de construire pentru

Drumuri A.N.L. II Ansamblul de locuințe 116 apartamente.

În ceea privește imobilul situat la numerele

poștale A și B, autorizația de construire a fost emisă la data de 21 noiembrie 2005,

la cererea lui P.N., care își dovedește calitatea de proprietar a imobilului prin

intermediul a două contracte de vânzare-cumpărare, prin care a dobândit separat

terenul situat din punct de vedere poștal numerele A și B, din conținutul acestor

contracte rezultând că ambii vânzători au prezentat drept titlu de proprietate dispozițiile

emise de Primarul Municipiului Călărași în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care

s-au restituit în natură terenurile respective.

Situația se prezintă similar și pentru

imobilul de la numărul C de pe str. I., în sensul că actualul proprietar a obținut

autorizație de construcție la data de 1 august 2007, în condițiile în care a dobândit

terenul în temeiul unui contract de vânzare cumpărare de la fostul proprietar, căruia

i s-a retrocedat în natură terenul în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziție

emisă de Primarul Municipiului Călărași.

Atât în cazul imobilului situat în

str. I. la numărul C, cât și în cazul celui de la numerele A și B, dispozițiile

autorilor actualilor proprietari au fost emise în anii 2003-2004, ca de altfel și

dispoziția contestată în prezenta cauză.

Așa cum rezultă din conținutul dispoziției

atacate de reclamant, autorul său a depus notificare, pentru imobilul în litigiu,

în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 20 iulie 2001.

Față de această situație, instanța de apel

a constatat că autorizația de construire pentru aleea betonată, care, potrivit concluziilor

expertului topometrist ocupă terenul notificat în proporție de aproximativ 85%,

a fost emisă la data de 30 august 2007, deci, ulterior depunerii notificării de

către autorul reclamantului. Faptul că la acel moment, reclamantul nu înregistrase

pe rolul instanței contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării,

nu este de natură să scoată operațiunea de schimbare a destinației imobilului notificat

de sub incidența interdicției impuse de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, în condițiile în care s-a respins de către instanța de fond excepția

tardivității, ce nefondată, iar instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, această

excepție, pe considerentul că a fost invocată prin întâmpinare de către intimatul

pârât, care nu a exercitat calea de atac a apelului și, mai departe, nici a recursului.

Pe cale de consecință, soluția respingerii, ca nefondată, a excepției tardivității

contestației formulate de reclamant în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 a rămas

irevocabilă, astfel că instanța de apel, în rejudecare este obligată să se pronunțe

asupra litigiului în consecință. Pe de altă parte, formularea contestației de către

reclamant la o dată ulterioară nu apare ca fiind imputabilă acestuia, în condițiile

în care, așa cum a reținut prima instanță în motivarea soluției de respingere a

excepției tardivității, comunicarea dispoziției nu s-a realizat prin scrisoare recomandată

cu confirmare de primire. Deși dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu prevăd

modalitatea de comunicare a dispoziției, instanța de apel a apreciat că aceasta

trebuie să asigure transmiterea dispoziției, precum și confirmarea primirii sale

de către destinatar, această exigență fiind determinată de semnificația juridică

a dispoziției, precum și necesitatea de a asigura accesul real la justiție a persoanelor

îndreptățite, având în vedere că termenul de contestare curge de la data comunicării,

potrivit prevederilor art. 26 alin. (3) din lege.

Pe cale de consecință, instanța de apel

a apreciat că emiterea autorizației de construire pentru ansamblul de locuințe pe

terenul notificat de reclamant, care în final a condus la ocuparea acestuia de către

o alee betonată de acces către blocul de locuințe vecin și de către trotuare, astfel

cum au fost delimitate în schița anexa raportului de expertiză, constituie o situație

ce trebuie asimilată celor care intră sub interdicția reglementată de textul

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În circumstanțierea acestei situații, instanța

de apel a avut în vedere și faptul că imobilele cu care terenul notificat de reclamant

se suprapune parțial, situate la numerele poștale A, B și, respectiv, C au făcut,

de asemenea, obiectul unor retrocedări în temeiul Legii nr. 10/2001, în aceeași

perioadă cu emiterea dispoziției reclamantului, care, nefiind comunicată prin scrisoare

recomandată în condiții de regularitate procedurală, în sensul că, așa cum rezultă

din actele depuse de intimată în rejudecare, comunicarea s-a efectuat pe numele

autorului reclamantului, care este decedat, reclamantul a nu a avut posibilitatea,

din punct de vedere teoretic să o atace injustiție. De asemenea, se susține de către

intimata pârâtă, potrivit adresei din 7 noiembrie 2008, că la momentul soluționării

notificării de către unitatea deținătoare, terenul era ocupat de fundația unui bloc

de locuințe, însă, potrivit relațiilor suplimentare obținute de în rejudecarea apelului,

autorizația de construire pentru Ansamblul de locuințe 116 apartamente a fost emisă

la data de 30 august 2007.

Față de această situație, dând eficiență

prevederilor art. 11 alin. (3), interpretat în coroborare cu dispozițiile art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că lucrările de sistematizare

efectuate pe terenul notificat de autorul reclamantului, astfel cum a fost identificat

prin raportul de expertiză, nu au fost în mod legal autorizate, din perspectiva

exigențelor impuse de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, astfel că restituirea

parțială în natură a terenului devine posibilă. Pe cale de consecință, porțiunea

de teren care formează obiectul retrocedării este individualizată de perimetrul

7-8-5 și cele două puncte de inflexiune ale terenului cu trotuarul din este și din

sud, astfel cum rezultă din schița anexă raportului de expertiză.

În ceea ce privește cealaltă porțiune de

teren care este ocupată de trotuarul dinspre nord (delimitată de punctele de contur

8-9-10-4-5, pe planul des situație întocmit de expert) și de imobilele situate la

numerele poștale A, B și, respectiv, C (delimitată de punctele de contur 9-1-2-4),

în lumina dispozițiilor legale anterior menționate, se impune menținerea soluției

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, al căror cuantum se va diminua

în mod proporțional.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Primarul municipiului Călărași,

arătând

că, interpretând în mod greșit dispozițiile art. 11 alin. (3) coroborate cu dispozițiile

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat în mod eronat

că lucrările de sistematizare efectuate pe terenul notificat de autorul reclamantului,

așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză, nu au fost legal autorizate.

Recurentul-pârât arată că realizarea scopului

exproprierii unui imobil nu are un înțeles restrictiv și nu se limitează la amprenta

la sol a blocurilor construite. Astfel, căile de comunicație, căminele de vizitare,

lampadarele, spațiul de joacă și spațiul verde constituie amenajări de utilitate

publică în înțelesul legii, iar faptul că pe o porțiune de teren nu există construcții

nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren, atâta vreme

cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea nevoilor

comunității.

În speță, terenul în litigiu face parte

din domeniul public al statului, servind scopului pentru care a fost construit,

fiind afectat de existența unei alei betonate ce ocupă terenul în proporție de 85%,

care face parte din lucrările tehnico-edilitare și a cărei restituire în natură

pune locuitorii celor două blocuri în situația de a nu avea acces cu autoturismele

proprii.

Suprafața de teren în litigiu fiind afectată

de parcare betonată, trotuar și carosabil, rezultă că sunt incidente dispozițiile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind amenajările de utilitate publică.

Recurentul-pârât mai arată că reclamantului

i-a fost atribuită o suprafață de teren de 150 m.p. prin Ordinul nr. 225/1995, situată

în Călărași, str. I. la care acesta a renunțat în favoarea unui alt teren în aceeași

suprafață, situat în Călărași, str. P., astfel încât reclamantul a fost despăgubit

în echivalent.

Așadar, în mod greșit instanța de apel

a dispus restituirea în natură a terenului, neobservând că în raport de specificul

situației terenul expropriat a fost folosit potrivit scopului exproprierii, iar

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate și ocupă funcțional

întreg terenul, fiind, astfel, incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) raportat

la art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamantului i se cuvin

măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul este fondat, urmând a fi admis,

pentru argumentele ce succed:

Prin cererea introductivă de instanță astfel

cum a fost ulterior precizată, reclamantul T.C. a solicitat anularea dispoziție

din 2004 emisă de Primarul municipiului Călărași și restituirea în natură a terenului

în suprafață de 150 m.p. situat în str. I. nr. D, teren expropriat de la autorii

săi prin Decretul de expropriere nr. 244/1983.

Într-un prim ciclu procesual, cererea reclamantului

a fost respinsă, reținându-se că terenul în discuție nu poate fi restituit în natură,

fiind afectat de utilități.

Într-un al doilea ciclu procesual, în care

prin decizia de casare din 20 iunie 2011 a instanței supreme s-a dispus trimiterea

în rejudecare a cauzei la instanța de apel, pentru verificări în ceea ce privește

existența sau inexistența utilităților ce ar constitui impediment la restituirea

în natură, s-a pronunțat o soluție contrară, respectiv, s-a admis acțiunea reclamantului

și i s-a restituit acestuia, în parte, suprafața de teren solicitată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Primarul municipiului Călărași care, atașat memoriului de recurs, a depus

în prezenta cale de atac înscrisuri noi cu privire la situația de fapt a imobilului

în litigiu.

În susținerea criticii potrivit căreia

în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu, pe de o parte,

întrucât acesta nu era susceptibil de o asemenea restituire, iar pe de altă parte,

întrucât reclamantul ar fi beneficiat deja de măsuri reparatorii conform dipozițiilor

legale în materie, recurentul-pârât a depus la dosarul cauzei, în copie conformă

cu originalul, ordinul prefectului nr. 225 din 11 mai 1995 privind atribuirea de

teren în proprietate unor persoane domiciliate în municipiul Călărași, din Anexa

căruia rezultă că numitului T.G. s-a atribuit suprafața de 150 m.p. situată în

str. I. nr. E.

Atașat acestui ordin, recurentul-pârât

a mai depus cererea formulată de T.G. la data de 25 iulie 1995, prin care acesta

arată că „(...)renunț la terenul în suprafață de 150 m.p. atribuit prin ordinul

nr. 225/1995 (...) și declar că sunt de acord să primesc în schimb aceeași suprafață

de teren în Călărași, str. P.”; adresa din 17 iulie 1995 emisă de Municipiul Călărași

prin care se solicită anularea ordinului nr. 225/1995 privind atribuirea terenului

de 150 m.p. situat în str. I. nr. E. și emiterea unui nou ordin pentru aceeași suprafață

situată în str. P.; ordinul nr. 397 din 27 iulie 1995 emis de Prefectura județului

Călărași prin care se atribuie lui T.G. suprafața de 150 m.p. situată în str. P.;

autorizație de construire din 19 decembrie 1995 emisă la solicitarea lui T.G. pentru

terenul de 150 m.p. din str. P.; contract de vânzare-cumpărare încheiat la 5

noiembrie 2012 între T.G., în calitate de vânzător și N.M., în calitate de cumpărător,

privind terenul de 150 m.p. situat în str. P.

La termenul de judecată din 12 iunie 2013,

reprezentanta intimatului-reclamant a negat că acesta ar fi primit despăgubiri de

orice fel urmare a exproprierii.

În atare situație, constatând că împrejurările

de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin stabilite, în conformitate cu dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de trimitere va

verifica dacă reclamantul a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii pentru terenul

în litigiu și în caz afirmativ, va arăta motivat, în ce au constat acestea și care

este relevanța acestui fapt asupra cererii în despăgubire deduse judecății în procesul

pendinte.

În măsura în care instanța de trimitere

va constata că reclamantul urmează a beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul

în litigiu, instanța de trimitere, în aplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea

nr. 10/2001, are a analiza și stabili, motivat, tipul de măsuri reparatorii ce se

cuvin a fi acordate reclamantului.

În cauză este de necontestat că terenul

solicitat de reclamant a fost expropriat prin decretul de expropriere nr. 244/1983,

care la art. 1 prevedea exproprierea de „terenuri în suprafață de 4757 m.p., construcții

în suprafață de 1604,65 m.p., precum și împrejmuiri în lungime de 302 m”, pentru

realizarea ansamblului de locuințe „Bordare strada București zona Bl", iar

la art. 2 exproprierea de „terenuri în suprafață de 7439 m.p., construcții în suprafață

de 2747,74 m.p., precum și împrejmuiri în lungime de 441,30 m”, pentru realizarea

ansamblului de locuințe „Bordare strada București zona A”.

În această situație, dispozițiile art.

11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prevăd că „în cazul în care construcțiile expropriate

au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții

de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată

servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane

și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.”

Prevederile alin. (3) al art. 11 din lege

au în vedere ipoteza în care construcțiile expropriate au fost integral demolate,

iar execuția noilor lucrări pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul.

Dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 trebuie analizate însă, prin raportare la dispozițiile art. 10 din aceeași

lege și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit

cărora, prin teren liber restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit

sau neafectat de amenajări de utilitate publică.

Sintagma „amenajări de utilitate publică”

are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv,

suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoilor comunității,

căi de comunicații, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi,

parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Prin raportul de expertiză specialitatea

topografie efectuat cu prilejul cercetării pe fond a cauzei, referitor la terenul

de 150 m.p. revendicat de către reclamant, expertul a concluzionat că 25,46 mp din

această suprafață este ocupată de proprietatea lui P.N., iar suprafața de 124,54

m.p. este ocupată de o alee de acces către blocul învecinat, iar prin raportul de

expertiză efectuat în rejudecarea apelului, expertul a concluzionat că acesta este

ocupat în proporție de 85% de o alee de acces betonată și trotuare, precum și de

curțile imobilelor aflate la numerele poștale A, B și C.

În atare situație, revine instanței de

apel obligația de a stabili, motivat, în ce măsură terenul afectat aleii de acces,

indiferent de momentul betonării, se circumscrie sau nu sintagmei „teren liber”

în sensul dat acesteia prin dispozițiile legale anterior menționate.

Analiza instanței de apel va avea în vedere

faptul că din economia Legii nr. 10/2001, realizarea scopului exproprierii nu are

un înțeles restrictiv, în sensul că nu vizează exclusiv edificarea construcțiilor

menționate în actul de expropriere, ci și construcțiile sau terenurile care asigură

funcționalitatea acestora, conform scopului pentru care au fost expropriate și edificate.

În acest sens, este necesar a se stabili

cu claritate dacă acele terenuri afectate de amenajări sau lucrări (parcare, alee

betonată) se circumscriu sau nu scopului exproprierii, reprezentând amenajări de

utilitate publică ce deservesc construcțiile realizate urmare a exproprierii.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va trimite

cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță potrivit art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Primarul

municipiului Călărași împotriva deciziei nr. 357 A din 11 octombrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite cererea de intervenție în interesul

recurentului-pârât formulată de P.N. și P.M.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 iunie 2013.