ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3295/2019

Ședința publică din data de 13 iunie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că pentru a fi în prezența unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situații comparabile, la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Principiul egalității nu se opune aplicării unor reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite. Principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în situații care nu sunt diferite.

S-a mai arătat că, în acord cu susținerile reclamantei că persoanei cu dizabilități nu i s-a solicitat să achite parcarea în detrimentul unei alte persoane cu handicap (care este scutită de la plată) sau a vreunei persoane fără handicap care a fost scutită. Or, numai atunci se poate vorbi de o discriminare, în care handicapul să poată fi considerat un criteriu de referință, în sensul disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și prin urmare, nu există o justificare obiectivă pentru diferența de tratament constatată. Nu poate fi asimilată unei fapte de discriminare nerespectarea de către un agent economic a dispozițiilor legale prev. de art. 65 din Legea 448/2006, petentul însă ar fi putut fi supus unei sancțiuni contravenționale dintre cele care se regăsesc în cuprinsului aceluiași act normativ, respectiv art. 100-101.

Împotriva sentinței nr. 236 din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esență, următoarele:

- considerăm că sentința civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (8) noul C. proc. civ.), deoarece instanța de fond analizează prin sentința recurată doar o formă a discriminării, respectiv forma de jure sau formală. În acest sens, se poate afirma cu tărie că instanța de fond a emis o sentința civila netemeinică, dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece atât în litera cât și în spiritul Constituției României se interzic ambele fețe ale discriminării: atât cea formală, cât și cea substanțială.

- a discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. Principiul egalității impune ca dreptul să trateze egal persoane aflate în situații comparabile, respectiv dreptul să trateze diferit persoane aflate în situații diferite. Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferențele efective între persoane.

- în acest caz, intimatul-reclamant, era obligat să ia toate măsurile ce se impun și să aducă la cunoștința angajaților prevederile legale. Situația comparabilă la care trebuie să ne raportăm, constă în situația celorlalte persoane care pot beneficia de parcare și care au avut parte de un tratament adecvat situației personale (achitarea taxei de parcare), respectiv ne raportăm la faptul că reclamanții în speța de față au acționat similar față de o persoana cu dizabilitați, deși situația specială, cât si legislația în vigoare presupune un tratament adecvat și diferit față de tratamentul aplicat persoanelor "normale" (acces gratuit la locurile de parcare).

- aspectele semnalate de petent trebuie analizate din perspectiva dreptului persoanei cu dizabilitați la autonomie și a dreptului de participare efectivă la viața comunității. Accesibilitatea este un factor esențial de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor persoanelor cu handicap, egalizarea șanselor presupunând procesul prin care libertatea de mișcare și de acces în anumite spații devine disponibilă acestei categorii de persoane cu dizabilitate de natură locomotorie. Este evident faptul că dreptul de a nu fi supus discriminării constituie unul dintre drepturile fundamentale într-o societate democratică, dreptul la egalitate constituind un drept cu aplicare imediată și nu progresivă având în vedere că discriminarea în sine este un afront adus demnității umane.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:

- instanța de fond a apreciat în mod corect că, pentru a interveni cazul de discriminare, trebuie să existe doua situații comparabile la care tratamentul să fi fost diferit, atitudine ce trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege.

- s-a reținut corect în sentința atacată faptul că angajatul societății nu i-a solicitat intervenientului (persoană cu dizabilități) să achite parcarea, în detrimentul altei persoane cu handicap (scutită de la plată) sau a vreunei persoane fără handicap (pe care s-o fi scutit, deși avea obligația să plătească biletul).

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acțiune îndreptată împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 381/02.09.22015 emisă în dosarul x/2015 și exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 1000 RON și de la obligația de publicare în mass-media a rezumatului hotărârii de constatare.

Prima instanță, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenientul forțat B., în calitate de Președinte al C., a anulat Hotărârea nr. 381/2.09.2015 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a exonerat reclamanta de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 1000 de RON și de la obligația de publicare în mass-media a rezumatului hotărârii de constatare.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, intimatul-intervenient B., în calitate de Președinte al C. a formulat o petiție susținând că în data de 14.09.2014 a efectuat o excursie pe Transfăgărășan, împreună cu un grup de persoane cu dizabilități, însoțitori și voluntari, iar în parcarea de la Bâlea Lac, angajatul firmei de parcare a solicitat petentului să plătească locul de parcare deși acesta din urmă beneficia de scutire.

Prin Hotărârea nr. 381 din 2.09.2015, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că sesizarea petentului B., în calitate de Președinte al C., constituie faptă de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) "refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități, din O.G. nr. 137/2000 republicată și a dispus sancționarea părții reclamate, în speță S.C. A. S.A. Sibiu, cu amendă contravențională în cuantum de 1000 RON potrivit art. 26 alin. (1) și (2) "Consiliul sau, după caz, instanța de judecată poate obliga partea care a săvârșit fapta de discriminare să publice, în mass-media, un rezumat al hotărârii de constatare, respectiv al sentinței judecătorești" din același act normativ.

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

"prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Actul normativ mai arată că, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare (art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare).

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

"(4)Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

Înalta Curte constată că pentru a lămuri dacă în cauză sunt întrunite elementele constitutive (latura materială și componenta subiectivă) ale contravenției pentru care a fost sancționată intimata reclamantă se impune a analiza condițiile legale menționate mai sus în raport de situația de fapt dedusă judecății.

Prin raportare la prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

- Existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile). În cauza de față, condiția este îndeplinită întrucât a fost restricționat accesul în parcarea unității, impunându-se plata taxei de parcare, deși legal beneficiau de scutire. - Existența unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Erau persoane cu deficiențe de mișcare, însă, legiuitorul nu a limitat aceste criterii întrucât sintagma "sau orice alt criteriu" oferă posibilitatea reținerii oricărui alt element nespecificat de lege, dar care este materializat ca fapt determinant în săvârșirea formei de discriminare constând în refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități.

- Tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege. Impunerea plății taxei de parcare a condus evident la restrângerea exercitării dreptului conferit de lege.

Astfel, potrivit art. 65 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap:

"(1) În spațiile de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică, precum și în cele organizate vor fi adaptate, rezervate și semnalizate prin semn internațional cel puțin 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puțin de două locuri, pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport pentru persoane cu handicap.

(2) Persoanele cu handicap sau reprezentanții legali ai acestora, la cerere, pot beneficia de un card-legitimație pentru locurile gratuite de parcare. Autovehiculul care transportă o persoană cu handicap posesoare de card-legitimație beneficiază de parcare gratuită.

(3) Modelul cardului-legitimație va fi stabilit în normele metodologice*) de aplicare a prevederilor prezentei legi. Eliberarea cardurilor se face de către autoritățile administrației publice locale.

(4) Costurile aferente dreptului prevăzut la alin. (2) se suportă din bugetele locale.

(5) În spațiile de parcare ale domeniului public și cât mai aproape de domiciliu administratorul acestora repartizează locuri de parcare gratuită persoanelor cu handicap care au solicitat și au nevoie de astfel de parcare."

Apare evident faptul că alte persoane cu handicap posesoare de card-legitimație au putut beneficia de parcare gratuită.

- Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate și necesare.

Impunerea achitării taxei de parcare nu a fost justificată obiectiv de un scop legitim. Nu se poate reține susținerea intimatei cum că angajatul său nu cunoștea acest drept al persoanelor cu dizabilități, întrucât avea obligația să instruiască angajații care se ocupau de parcare cu privire la toate situațiile ce se puteau ivi. Mai ales că, în spațiile de parcare organizate există obligația adaptării, rezervării și semnalizării prin semn internațional cel puțin 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puțin de două locuri, pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport pentru persoane cu handicap.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 236 din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și rejudecând va respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 236 din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2019.