ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1747/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 1 martie 2016 sub nr. de Dosar x/2016 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. SA - în insolvență - reprezentată legal prin administrator special B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 24 din 13 ianuarie 2016 pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în Dosarul nr. x/2015 și exonerarea societății reclamante de la obligația achitării amenzii contravenționale în cuantum de 2.000 RON.

Prin Sentința nr. 169/2016 pronunțată în data de 30 iunie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Societatea A. SA - în insolvență - reprezentată prin administrator special B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Societatea A. SA - în insolvență - reprezentată prin administrator special B., care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

A susținut recurenta-pârâtă că sentința pronunțată este nelegală întrucât instanța de fond nu a ținut cont de apărările sale și nu a înțeles să valorifice toate aspectele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, în mod greșit prin hotărârea atacată s-a reținut că reprezintă discriminare, conform prevederilor art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 2 alin. (6) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 "faptul că nu beneficiază de sporul de fidelitate persoanele care sunt în concediu de boală sau persoanele al căror concediu s-a reprogramat, în lunile în care timpul efectiv lucrat în program normal este mai mic decât timpul de lucru programat".

Citând prevederile O.G. nr. 137/2000, susține recurenta-pârâtă că, pentru existența unei situații de discriminare, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv un tratament diferențiat, tratamentul diferențiat să nu fie justificat, iar tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege. Diferența de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă.

Astfel cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, diferența de tratament devine discriminare în sensul prevederilor art. 14 din Convenție atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Reiterează recurenta-pârâtă argumentele aduse în faza judecății de fond, conform cărora la negocierea clauzei din contractul colectiv de muncă al A. - SA privind acordarea/neacordarea sporului de fidelitate, părțile contractante au avut o justificare rezonabilă și obiectivă. Astfel, arată recurenta că acordarea sporului de fidelitate nu reprezintă o obligație stabilită prin lege, ci este obligație contractuală asumată de către angajator. În consecință, condițiile de acordare a acestui spor se află la latitudinea părților semnatare ale contractului colectiv de muncă, în speță angajatorul și salariații - reprezentați de organizația sindicală reprezentativă la nivelul societății. În acest sens sunt și dispozițiile art. 229 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii), potrivit cărora, în contractul colectiv de muncă se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

Introducerea în contractul colectiv de muncă al A. SA a clauzei privind acordarea sporului de fidelitate în luna în care un salariat se află în concediu pentru capacitate temporară de muncă sau în concediu de odihnă reprogramat s-a realizat cu acordul salariaților societății, reprezentați de organizația sindicală reprezentativă, nicidecum ca urmare a unei decizii unilaterale a societății.

Potrivit dispozițiilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 53/2003, contractul individual de muncă se suspendă de drept în cazul în care salariatul se află în concediul pentru capacitate temporară de muncă. Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor salariale de către angajator. Pe durata acestei suspendări salariații beneficiază de o indemnizație prevăzută de lege, iar pentru acordarea unor alte drepturi, cum este și cazul sporului de fidelitate, este necesară prevederea acestora în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul-societății (art. 49 alin. (3) din Legea nr. 53/2003).

Reprogramarea concediului de odihnă conduce la majorarea de cheltuieli salariale programate lunar și, implicit, la un dezechilibru financiar la nivelul societății.

La negocierea clauzei criticate, părțile semnatare ale Contractului Colectiv au avut în vedere încadrarea în cheltuielile cu salariile prevăzute în proiectul bugetului de venituri și cheltuieli al societății pentru anul 2015 la capitolul "Sporuri" precum și situația dificilă din punct de vedere economic și financiar a societății.

Față de caracterul excesiv de oneros, corelat cu situația financiară a societății aflate în insolvență, prin adresa nr. x din data de 17 martie 2016 administratorul judiciar provizoriu Casa de Insolvență C. a notificat denunțarea Contractului Colectiv Muncă încheiat la nivelul A. înregistrat la ITM Hunedoara sub nr. 11 august 2014 și a actelor adiționale ulterioare, contract a cărui valabilitate urma să înceteze de drept la data de 31.07.2016.

Denunțarea contractului colectiv de muncă de către administratorul judiciar provizoriu a avut ca temei de drept art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Astfel cum rezultă din motivarea Hotărârii nr. 24 din 13 ianuarie 2016, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a considerat în mod greșit că prevederile art. 5 din Legea nr. 12/2015, care completează art. 145 din Codul Muncii cu alin. (4), sunt aplicabile în prezenta cauză deoarece perioadele de incapacitate temporară de muncă se consideră activitate prestată doar la stabilirea duratei concediului de odihnă anual.

Pe altă parte, menționează recurenta-pârâtă că, potrivit clauzei contractuale criticate, părțile au convenit acordarea sporului de fidelitate pentru timpul efectiv lucrat, nicidecum pentru timpul considerat lucrat.

Neacordarea sporului de fidelitate în luna în care un salariat se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă sau în concediu de odihnă reprogramat nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a părților semnatare ale A. SA, astfel încât nu se poate reține o încălcare a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în absența vreunei culpe în sarcina societății angajatoare care să justifice aplicarea unei amenzi contravenționale.

De altfel, în conținutul petiției înaintate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, dl. D. nu a indicat niciun caz concret de discriminare, respectiv act din care să rezulte fapta de discriminare și persoana considerată discriminată, rezumându-se la renunțarea unei situații ipotetice în care se pot afla salariații societății și, implicit, membrii organizației sindicale al cărei președinte este.

A mai arătat recurenta-pârâtă că nu poate fi de acord cu argumentația instanței de fond în a cărei accepțiune este sancționată prevederea contractuală din punct de vedere al intervalului pentru care se aplică sporul de fidelitate.

Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în cauza de față.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul declarat în cauză în raport de criticile formulate, temeiurile de casare invocate și probele administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul său nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

II.1 Argumentele de fapt și de drept relevante

Recurenta-pârâtă, invocând ca temei de drept al căii de atac declarate prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a susținut că este nelegală sentința primei instanțe pentru că, în mod greșit, s-a reținut că reprezintă discriminare, potrivit prevederilor art. 2 alin. (6) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, faptul că "nu beneficiază de sporul de fidelitate persoanele care sunt în concediu de boală sau persoanele al căror concediu s-a reprogramat, în lunile în care timpul efectiv lucrat în program normal este mai mic decât timpul de lucru programat".

În opinia recurentei-pârâte, diferența de tratament devine discriminare în sensul prevederilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. A susținut însă că, în cauză, s-a făcut dovada existenței unei astfel de justificări, la negocierea clauzei din contractul colectiv de muncă al A. SA privind acordarea/neacordarea sporului de fidelitate, întrucât:

- acordarea sporului de fidelitate nu este o obligație stabilită prin lege, ci o obligație contractuală asumată de către angajator;

- introducerea în contractul colectiv de muncă a respectivei clauze s-a realizat cu acordul salariaților societății reprezentați de organizația sindicală reprezentativă, nu în urma unei decizii unilaterale a conducerii societății;

- potrivit art. 50 lit. b) din Legea nr. 53/2003, contractul colectiv de muncă se suspendă de drept pe perioada în care salariatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, iar suspendarea are ca efect și suspendarea plății de către angajator, iar pentru acordarea sporului de fidelitate este necesară prevederea sa în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății (art. 49 alin. (3) din Legea nr. 53/2003;

- reprogramarea concediului de odihnă conduce la majorarea de cheltuieli salariale programate lunar și, implicit, la un dezechilibru financiar al societății.

Prin Hotărârea nr. 24 din 13 ianuarie 2016 emisă de CNCD s-a stabilit că această faptă, izvorâtă din clauza inserată în Actul adițional nr. x la Contractul Colectiv de Muncă al SC A. SA, reprezintă discriminare, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 2 alin. (6) și art. 5 din O.G. nr. 137/2000.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Din interpretarea acestui text legal se desprinde concluzia că, pentru existența unei discriminări directe, sancționabile în condițiile O.G. nr. 137/2000, este necesar a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

1) să existe un tratament diferențiat - deosebire, excludere, restricție sau preferință;

2) tratamentul diferențiat să fie bazat pe criteriile enumerate de legiuitor sau a unui alt criteriu similar;

3) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect - restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept.

În cauză, tratamentul diferențiat reclamat în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării constă în neacordarea sporului de fidelitate pentru o lună și este bazat pe 2 criterii:

- incapacitatea temporară de muncă - concediul de boală;

- reprogramarea concediului de odihnă.

Sporul de fidelitate reprezintă, conform art. 160 din Codul muncii, o componentă a dreptului salarial, iar pentru angajații recurentei-pârâte s-a prevăzut acordarea lui în Contractul Colectiv de Muncă al SC A. SA înregistrat la ITM Hunedoara sub nr. x din 1 august 2014, fiind definit, la alin. (1), ca acel "spor de vechime neîntreruptă în activitatea minieră și energetică, potrivit tranșelor de vechime și cuantumurilor determinate explicit", iar potrivit alin. (3) din acest contract, "sporul de fidelitate se calculează la salariul de bază, proporțional cu timpul efectiv lucrat în programul normal de lucru. Sporul se anulează în luna în care timpul efectiv lucrat în program normal de lucru este mai mic decât timpul de lucru programat, cu excepția situației în care salariatul s-a aflat în concediu de odihnă în baza programării aprobate."

Recurenta-pârâtă a susținut că, fiind o obligație contractuală, condițiile de acordare a acestui spor sunt la latitudinea părților semnatare ale contractului colectiv de muncă, astfel că nu poate fi vorba despre o discriminare, cât timp reprezentanții salariaților au agreat situațiile în care se plătește sporul de fidelitate.

Contrar acestor alegații ale recurentei-pârâte, reține Înalta Curte că este imperativă respectarea prevederilor din legislația muncii în privința drepturilor salariale de care beneficiază angajații aflați în situații analoage, iar clauzele contractului colectiv de muncă, adoptate în urma negocierilor părților semnatare ale respectivului acord, nu pot fi contrare acestor dispoziții legale, ci trebuie să urmărească compatibilitatea drepturilor conferite de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății cu cele prevăzute în codul muncii.

Sesizarea intimatului-pârât a fost justificată de reducerea sporului de fidelitate pe întreaga lună în care a survenit incapacitatea de muncă sau reprogramarea concediului, indiferent de timpul efectiv lucrat din luna respectivă.

În pofida faptului că prima instanță a analizat incidența în cauză a prevederilor art. 49 alin. (2) și (3) și ale art. 50 din Legea nr. 53/2003, stabilind că perioada în care un angajat s-a aflat în incapacitate de muncă se consideră activitate prestată doar pentru calcului duratei concediului anual de odihnă, fiind suspendată plata drepturilor de natură salarială de către angajator, cu excepția celor prevăzute expres în norme legale sau convenționale speciale, în calea de atac a recursului sunt făcute trimiteri la incidența acelorași prevederi legale, fără însă a se critica raționamentul exprimat de judecătorul fondului și fără a se arăta care este, în opinia recurentei, interpretarea corectă a acestor dispoziții legale în situația discriminatorie constatată de către CNCD și menținută prin hotărârea atacată.

Modalitatea în care au fost stipulate premisele pentru neacordarea sporului de fidelitate sunt apte să creeze situații discriminatorii între angajați aflați în situații asemănătoare, astfel cum corect s-a reținut în sentința atacată, neavând nicio justificare rezonabilă și obiectivă neacordarea sporului de fidelitate pentru întreaga lună în care o persoană a lucrat mai puțin decât timpul normal de lucru, fiind astfel încălcat principiul stabilit anterior, în cadrul aceleiași clauze contractuale, potrivit căruia "sporul de fidelitate se calculează la salariul de bază, proporțional cu timpul efectiv lucrat în programul normal de lucru".

Cât privește situația referitoare la reprogramarea concediului de odihnă, ceea ce critică recurenta-reclamantă în calea de atac declarată este interpretarea de către CNCD a prevederilor art. 145 alin. (4) din Codul muncii, în condițiile în care prima instanță a stabilit că nu prezintă relevanță această normă legală în ceea ce privește calificarea perioadei concediului de odihnă ca și perioadă de activitate prestată.

Însă, în situația reprogramării concediului de odihnă, s-a arătat că poate interveni o discriminare atunci când angajatul aflat într-un astfel de concediu este nevoit, din motive obiective, să-l întrerupă și să fie rechemat la locul de muncă (art. 151 din Codul muncii), cu posibile consecințe pecuniare împovărătoare pentru angajator, precum și cu posibilitatea pentru angajat de a nu beneficia de plata sporului de fidelitate, întrucât se află în ipoteza reprogramării concediului și efectuării muncii sale în afara timpului de lucru programat.

Susținerile recurentei-reclamante privind caracterul excesiv de oneros corelat cu situația financiară a societății și starea de insolvență nu pot constitui repere ale unei justificări rezonabile și obiective pentru a îngrădi drepturile salariale ale angajaților care, din motive obiective, nu pot presta munca în timpul de lucru programat, fiind în situația rechemării din concediu pentru cauze independente de voința sa. Aceste susțineri reprezintă doar chestiuni subiective care, și dacă ar fi fost probate, tot nu ar fi putut îndreptăți societatea angajatoare la crearea unor fapte discriminatorii între angajați aflați în ipoteze similare de muncă, din perspectiva recunoașterii drepturilor lor conform Codului muncii.

Prin urmare, este legală concluzia la care a ajuns intimatul-pârât prin soluția pronunțată în cuprinsul hotărârii nr. 24 din 31 ianuarie 2016, aceea de existență a discriminării sub forma restrângerii nejustificate a dreptului la salariu, cu privire la sporul de fidelitate, condițiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000 fiind îndeplinite, astfel că măsura de sancționare este legală, cum corect a reținut și judecătorul fondului.

II.2 Temeiul de drept al soluției pronunțate

Pentru considerentele anterior arătate, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA împotriva Sentinței nr. 169/2016 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sentință pe care o va menține, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA împotriva Sentinței nr. 169/2016 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2019.

Procesat de GGC - LM