SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 11486/04 prezentate de Paolo DIUCI împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 12 februarie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Snejana Botoucharova, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, judecători; și Claudia Westerdiek graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 martie 2004, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Paolo Dinucci, este un cetățean italian, născut în 1957 și rezident în Sofia. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Procedura penală împotriva reclamantului la 6 iulie 1993, reclamantul a fost arestat și pus în arest provizoriu. Ulterior, la o dată nespecificată, a fost pus sub acuzare pentru fraudă comisă prin intermediul unui document fals (art. 212 din Codul Penal), înrăutățit (art. 210 din Codul Penal) și declarații mincinoase (art. 313 din Codul Penal) comise ca complicitate cu alte trei persoane. La 26 iulie 1993 el a plătit o garanție pentru controlul judiciar și a fost eliberat. La o dată nespecificată, anchetatorul a propus rejudecarea inculpaților. La 5 decembrie 1994, procurorul regional a pus capăt procedurilor penale pentru înșelăciune agravată și declarații mincinoase. La 4 aprilie 1995 s-a întocmit un act de acuzare.
Prin hotărârea din 16 noiembrie 1998 a Tribunalului Regional din Plovdiv, reclamantul a fost condamnat la 7 ani de închisoare pentru înșelăciune. La o dată nespecificată, sentința a fost anulată de tribunalul din Plovdiv, iar cazul a fost trimis procurorului pentru o declarație suplimentară. La 27 octombrie 1999, a fost stabilit un nou act de acuzare. Reclamantul a fost acuzat de înșelătorie agravată comisă în complicitate cu alte două persoane care au cauzat un prejudiciu material considerabil întreprinderii producătoare de țigări, care a fost obligată să finanțeze ea însăși plata taxelor de acciză datorate în mod normal de către cumpărător. La 3 martie 2000, reclamantul a fost arestat și pus în arest provizoriu.
La 30 iunie 2000, tribunalul de district l-a numit pe reclamant și pe coinculții săi, iar reclamantul a fost eliberat în aceeași zi. La o dată nespecificată, Curtea Supremă de Casație a pronunțat hotărârea instanței regionale și a dispus revizuirea cauzei de către această instanță. La 20 mai 2004, tribunalul regional a recunoscut că este vinovat de înșelăciune agravată pe reclamant și pe co-inculpații săi. Reclamantul a fost condamnat la trei ani de reținere. La 4 aprilie 2005, Curtea Supremă de Casație a anulat hotărârea, indicând că aceasta era insuficient motivată. Înalța instanță a dispus reexaminarea cauzei de către un alt colegiu al Tribunalului Regional. printr-o ordonanță din 16 mai 2005, Tribunalul Regional din Plovdiv a dispus citarea mai multor martori.
O audiere a avut loc la 17 februarie 2006. În martie 2006, Tribunalul Regional a confirmat hotărârea din 30 iunie 2000. În opinia sa, decizia contabilului întreprinderii de a nu solicita plata accizelor nu a fost motivată de comportamentul inculpaților, ci de propria sa lipsă de cunoaștere a legislației fiscale. În consecință, s-a considerat că legătura directă dintre comportamentul inculpaților și prejudiciul suferit de întreprindere lipsea. La 17 aprilie 2007, Curtea Supremă de Casație a anulat hotărârea atacată pe motiv că instanța inferioară nu era supusă unei examinări meticuloase, obiective și exhaustive a dovezilor privind răspunderea penală a inculpaților. Se pare că audierile din 17 iunie și 20 septembrie 2007 ale Tribunalului Regional au fost amânate, iar o nouă audiere a fost stabilită pentru 15 noiembrie 2007. Retragerea documentelor de identitate ale reclamantului.
La 22 martie 1995, se pare că autoritățile bulgare și-au retras permisul de ședere, eliberat la 20 decembrie 1985, precum și pașaportul italian (a se vedea legislația națională relevantă). La o dată nespecificată, reclamantului i s-a impus o interdicție de a părăsi țara în temeiul art. 153a din CPP. La 23 iulie 2004, ca urmare a plângerilor prezentate de reclamant Consiliului de Miniștri, autoritățile au organizat o întâlnire între el și funcționarii poliției. La această întâlnire, reclamantul a fost informat că interdicția de a părăsi țara are legătură cu urmărirea penală a acestuia.
Retragerea documentelor de identitate ale unui străin În conformitate cu art. 24 alineatul (1) (3) din Decretul de punere în aplicare a Legii privind șederea străinilor din 1990 (Правилник за прилагане на O măsură similară a fost prevăzută de Legea privind străinii, în vigoare din decembrie 1998 ( În octombrie 1994, a intrat în vigoare o nouă dispoziție prin care se prevede că persoanele care fac obiectul unei pedepse mai mari de trei ani sunt supuse în mod automat unei interdicții de a părăsi teritoriul țării [art. 147 alineatul (3) din CPP din 1974]. Cu toate acestea, începând cu 1 În iunie 1995, cei interesați puteau părăsi Bulgaria cu permisiunea procurorului sau a instanței. La 6 august 1999, legislația în domeniu a fost modificată.
Refuzul procurorului sau al tribunalului din statul membru în cauză de a permite persoanei în cauză să părăsească țara avea dreptul la o cale de atac în fața instanței de primă instanță sau, respectiv, în fața instanței superioare (art. 153a). art. 153a din CPP din 1974 a fost preluat în termeni similari de noul Cod de procedură penală, în vigoare începând cu 29 aprilie 2006. În plus, persoana care este supusă unei interdicții de a părăsi țara poate solicita acum instanței să revoce această măsură, indiferent de stadiul în care se află procedura penală [art. 68 alineatele (5) și (6) GRIFS]. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii penale împotriva sa.
În ceea ce privește aceeași dispoziție, el susține că procesul nu este echitabil și că judecătorii nu sunt obiectivi. Invocând art. 6 alineatul (2), reclamantul se plânge de o încălcare a prezumției de nevinovăție. Reclamantul se plânge că a trăit fără acte de identitate începând cu 22 martie 1995. El consideră că această situație încalcă dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie. El susține că, fără un act de identitate el nu poate primi asistență medicală, el nu poate avea un loc de muncă și nu poate ieși din apartamentul său fără a se teme de controalele de identitate. De asemenea, acesta indică faptul că este reținut în Bulgaria împotriva voinței sale.
În această privință, el invocă art. 2, 3, 5 și 8, precum și art. 2 din Protocolul Invouchant la art. 5, el se plânge că a fost reținut în mod ilegal în 1993 și 2000. Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, partea relevantă din care se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură.
În ceea ce privește celelalte obiecțiuni ale reclamantului, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu arată nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ... a …
de la requête n o 11486/04 présentée par Paolo DINUCCI contre la Bulgarie La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 12 février 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Snejana Botoucharova, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, juges, et de Claudia Westerdiek , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mars 2004, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Paolo Dinucci, est un ressortissant italien, né en 1957 et résidant à Sofia. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1. La procédure pénale à l’encontre du requérant Le 6 juillet 1993, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire. Par la suite, à une date non précisée, il fut mis en examen pour escroquerie commise à l’aide d’un faux document (article 212 du Code pénal), escroquerie aggravée (article 210 du Code pénal) et déclarations mensongères (article 313 du Code pénal) commises en complicité avec trois autres personnes. Il lui était reproché d’avoir organisé une exportation fictive de cigarettes en 1992 et 1993, afin d’éviter le paiement des droits d’accise. Le 26 juillet 1993, il versa une garantie au titre du contrôle judiciaire et fut libéré. A une date non précisée, l’enquêteur proposa le renvoi en jugement des prévenus.
Le 5 décembre 1994, le procureur régional mit un terme aux poursuites pénales pour escroquerie aggravée et déclarations mensongères. Le 4 avril 1995, un acte d’accusation fut établi. Par un jugement du 16 novembre 1998 du tribunal régional de Plovdiv le requérant fut reconnu coupable d’escroquerie commise à l’aide d’un faux document et condamné à sept ans de prison. A une date non précisée, le jugement fut annulé par le tribunal d’appel de Plovdiv et l’affaire fut renvoyée au procureur pour un complément d’instruction. Le 27 octobre 1999, un nouvel acte d’accusation fut établi. Le requérant fut accusé d’escroquerie aggravée commise en complicité avec deux autres personnes ayant causé un préjudice matériel considérable à l’entreprise productrice de cigarettes, qui avait été obligée à financer elle-même le versement des droits d’accise normalement dus par l’acheteur.
Le 3 mars 2000, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire. Le 30 juin 2000, le tribunal de district acquitta le requérant et ses coaccusés. Le requérant fut libéré le jour même. Par la suite, le tribunal régional confirma ce jugement. A une date non précisée, la Cour suprême de cassation cassa le jugement du tribunal régional et ordonna le réexamen de l’affaire par cette juridiction. Le 20 mai 2004, le tribunal régional reconnut coupables d’escroquerie aggravée le requérant et ses coaccusés. Le requérant fut condamné à trois ans de réclusion. Le requérant se pourvut en cassation. Par 4 avril 2005, la Cour suprême de cassation annula le jugement, indiquant que celui-ci était insuffisamment motivé.
La haute juridiction ordonna le réexamen de l’affaire par un autre collège du tribunal régional. Par une ordonnance du 16 mai 2005, le tribunal régional de Plovdiv ordonna la citation de plusieurs témoins. Une audience eut lieu le 17 février 2006. Par un jugement du 1 er mars 2006, le tribunal régional confirma le jugement du 30 juin 2000. Il estima que la décision du comptable de l’entreprise de ne pas demander le paiement des droits d’accise n’était pas motivée par le comportement des accusés, mais par sa propre méconnaissance de la législation fiscale. En conséquence, il fut considéré que le lien direct entre le comportement des accusés et le dommage encouru par l’entreprise faisait défaut.
Le procureur se pourvut en cassation. Le 17 avril 2007, la Cour suprême de cassation annula le jugement attaqué au motif que la juridiction inférieure ne s’était pas livrée à un examen méticuleux, objectif et exhaustif des preuves concernant la responsabilité pénale des accusés. La haute juridiction ordonna le réexamen de l’affaire par un autre collège du tribunal régional de Plovdiv. Les audiences des 17 juin et 20 septembre 2007 du tribunal régional furent apparemment ajournées. Une nouvelle audience fut fixée pour le 15 novembre 2007. 2. Le retrait des pièces d’identité du requérant. L’interdiction de quitter le pays. Le 22 mars 1995, apparemment motivées par l’ouverture de poursuites pénales à l’encontre du requérant, les autorités bulgares retirèrent son permis de séjour, délivré le 20 décembre 1985, ainsi que son passeport italien ( cf. le droit interne pertinent).
A une date non précisée, le requérant se vit imposer une interdiction de quitter le pays en vertu de l’article 153a du CPP. Le 23 juillet 2004, suite à des plaintes envoyées par le requérant au Conseil des ministres, les autorités organisèrent une rencontre entre lui et des fonctionnaires de la police. Lors de cette rencontre, le requérant fut informé que l’interdiction de quitter le pays était liée aux poursuites pénales à son encontre. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le retrait des pièces d’identité d’un étranger Selon l’article 24 alinéa 1 (3) du décret d’application de la loi sur le séjour des étrangers de 1990 (Правилник за прилагане на Закона за пребиваване на чужденците в Народна република България от 1990 г.), en cas d’ouverture d’une instruction préliminaire à l’égard d’un étranger, ses pièces d’identité étaient confisquées par les organes chargés de l’instruction.
Une mesure semblable a été prévue par la loi sur les étrangers, en vigueur depuis le mois de décembre 1998 (Закон за чужденците в Република България). La personne concernée doit se voir délivrer une pièce d’identité temporaire. 2. L’interdiction de quitter le territoire régie par le Code de procédure pénale de 1974 (CPP de 1974) et par le nouveau Code de procédure pénale En octobre 1994, une nouvelle disposition entra en vigueur, prévoyant que les personnes mises en examen encourant une peine supérieure à trois ans étaient automatiquement frappées d’une interdiction de quitter le territoire du pays (article 147 alinéa 3 du CPP de 1974). Toutefois, à compter du 1 er juin 1995, les intéressés pouvaient quitter la Bulgarie avec l’autorisation du procureur ou du tribunal.
Le 6 août 1999, la législation en la matière fut modifiée. L’interdiction automatique céda la place à une interdiction prononcée au cas par cas par le procureur ou par le tribunal saisi de l’affaire, qui étaient aussi compétents d’autoriser un départ à l’étranger sur demande de l’intéressé. Le refus du procureur ou du tribunal d’autoriser la personne concernée à quitter le pays était susceptible de recours respectivement devant le tribunal de première instance ou devant le tribunal supérieur (article 153a).
La disposition de l’article 153a du CPP de 1974 a été reprise en des termes similaires par le nouveau Code de procédure pénale, en vigueur à compter du 29 avril 2006. De plus, la personne frappée par une interdiction de quitter le pays peut désormais demander au tribunal de révoquer cette mesure, quelque soit le stade auquel se trouve la procédure pénale (article 68 alinéas 5 et 6). GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure pénale à son encontre. Au regard de cette même disposition, il avance que le procès n’est pas équitable et que les juges ne sont pas impartiaux. 2. Invoquant l’article 6 § 2, le requérant se plaint d’une atteinte à la présomption d’innocence.
3. Le requérant se plaint qu’il vit sans pièce d’identité depuis le 22 mars 1995. Il considère que cette situation viole son droit au respect de sa vie privée et familiale. Il fait valoir que sans une pièce d’identité il ne peut pas recevoir des soins médicaux, il ne peut pas avoir un emploi et il ne peut pas sortir de son appartement sans craindre les contrôles d’identité. Il indique également qu’il est retenu en Bulgarie contre son gré. A cet égard, il invoque les articles 2, 3, 5 et 8, ainsi que l’article 2 du Protocole n o 4. 4. Invoquant l’article 5, il se plaint qu’il a été illégalement détenu en 1993 et en 2000. EN DROIT 1. Le requérant dénonce la durée excessive de la procédure pénale à son encontre.
Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, la partie pertinente duquel se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Concernant les autres griefs du requérant, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 concernant la durée de la procédure pénale. Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président