ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 588/2013

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2232 din

14 aprilie 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea în

despăgubiri formulată de reclamantul V.I. față de pârâtul Statul Român.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza l sunt neconstituționale.

Tribunalul a reținut

că art. 998, art. 999 C. civ., astfel cum a fost precizată acțiunea de către reclamanți,

reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun și este

de principiu că normele speciale ale Legii nr. 221/2009 se completează cu normele

generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamantul

nu ar fi invocat în mod explicit dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ.

S-a reținut că,

Legea nr. 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptățite

în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală

a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate

politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie

1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat

și cu un caracter special față de prevederile generale ale art. 998, art. 999

C. civ.

Declararea neconstituțională

a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art.

5 alin. (1), lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009, nu înlătură prescripția împlinită

a dreptului la acțiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, art.

999 C. civ.

De asemenea, tribunalul

a reținut că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza l a Legii nr. 221/2009

reclamanții nu au dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale.

S-a constatat

că, cererea reclamanților de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, art.

999 C. civ. este prescrisă.

Totodată s-a reținut

că în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen. întrucât

art. 504 și urm. C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare,

iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter

politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989.

Recursul, astfel

cum a fost calificat de către instanța de apel, declarat de reclamantul V.I. a fost

respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă

nr. 478 din 14 februarie 2012.

În argumentarea

acestei decizii Curtea de Apel Timișoara a reținut, în esență, că în ceea ce privește

despăgubirile pentru daune morale, deși au fost invocate pe parcursul acțiunii ca

temei suplimentar/substitutiv dispozițiile în materie ale C. civ., a constatat că

ele nu pot fi analizate independent de temeiul legii speciale care nu este decât

o particularizare a celor dintâi, decise în mod excepțional și voluntar de către

legiuitor.

Pe de altă parte,

chiar dacă dispozițiile de drept comun ar fi constituit temeiul inițial, și unic,

al acțiunii, la data introducerii acțiunii aceasta era demult prescrisă, termenul

de prescripție începând să curgă, cel mai târziu, la data apariției Decretului-Lege

nr. 118/1990 (la care se raportează și Legea nr. 221/2009) când persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, deportate

în străinătate sau constituite în prizonieri li s-a recunoscut, de principiu, dreptul

la a fi dezdăunate pentru aceste abuzuri.

S-a constatat

cs| Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere

inclusiv jurisprudența C.E.D.O. pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea

ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească

temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice

internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența

unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Totodată, s-a

reținut că Decizia nr. 1358/2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până

la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum

(

este și cazul

de față), așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond, nefiind vorba

în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare

este corectă rezultă, de dată recentă, și din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de recurs în interesul legii,

care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de

aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

Împotriva acestei

decizii reclamantul V.I. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs indicat, recurentul a arătat, în esență, că, Curtea de Apel

Timișoara nu a pronunțat o hotărâre irevocabilă, deoarece raportat la valoarea obiectului

cererii, sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție,

fiind supusă apelului și recursului, dat fiind că acțiunea așa cum a fost precizată

se întemeiază pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

nu sunt aplicabile în speță.

Recurentul susține

că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile

juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 au fost declarate neconstitutionale.

Astfel, recurentul

consideră că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului

litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța

este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale respectând astfel

dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Pentru aceste

motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate

în sensul admiterii pretențiilor formulate și în consecință obligarea Statului Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000

euro cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime,

familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter

politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat în baza deciziei nr. 200/1951

a Ministerului Administrației și Internelor.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul

este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin acțiune reclamantul

a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri

morale, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1)

și alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Ulterior, în fața

Tribunalului Timiș, reclamantul și-a precizat și completat acțiunea în sensul că

a înțeles a-și modifica temeiul de drept al acesteia, raportat la situația specială

creată în urma admiterii excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională

prin Deciziile 1354/2010 și 1358/2010, indicând temeiul acțiunii, ca fiind art.

998-999 C. civ.

Acțiunea în fața

instanței de fond a fost analizată în raport de temeiurile de drept invocate, respectiv

art. 998-999 C. civ. și art. 504 C. proc. pen.

Curtea de Apel

Timișoara a procedat la calificarea căii de atac exercitată împotriva sentinței

de fond, ca fiind recurs, în baza prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

așa cum au fost modificate de pct. 3 al art. XIII din Legea nr. 202/2010.

Din acest punct

de vedere, Înalta Curte constată că procedând la recalificarea căii de atac promovată,

din apel în recurs, în raport de modificarea temeiului de drept al cererii de chemare

în judecată, instanța a nesocotit principiul legalității căilor de atac, prevăzut

de art. 282 C. proc. civ.

Așadar, cum limitele

competenței materiale, după valoare, sunt exclusiv cele trasate de reclamant prin

acțiune, iar calea de atac nu este cea prevăzută de legea specială, ci cea de drept

comun, în raport de temeiul acțiunii modificat la fond, regimul căilor de atac aplicabil

hotărârilor formulate în cauză este cel guvernat de art. 282 C. proc. civ., care

configurează practic principiul legalității căilor de atac.

În consecință,

litigiului de față i se aplică regula potrivit căreia o hotărâre pronunțată în primă

instanță este supusă apelului și recursului, în raport de valoarea litigiului, neaflându-ne

astfel în situația excluderii căii de atac a apelului.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin decizia recurată instanța de control

judiciar, dând o calificare greșită căii de atac promovată de reclamant, a încălcat

practic normele de ordine publică privind competența materială, după valoare, nesocotind

astfel și o regulă cu valoare de principiu constituțional, cea a legalității căilor

de atac potrivit căreia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă

că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute

de lege.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul,

va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea

căii de atac a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei civile nr. 478 din 14 februarie

2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare ca apel la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.