ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 588/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2232 din 14 aprilie 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul V.I. față de pârâtul Statul Român. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l sunt neconstituționale. Tribunalul a reținut că art. 998, art. 999 C. civ., astfel cum a fost precizată acțiunea de către reclamanți, reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun și este de principiu că normele speciale ale Legii nr. 221/2009 se completează cu normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamantul nu ar fi invocat în mod explicit dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ.

S-a reținut că, Legea nr. 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptățite în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat și cu un caracter special față de prevederile generale ale art. 998, art. 999 C. civ. Declararea neconstituțională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art. 5 alin. (1), lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009, nu înlătură prescripția împlinită a dreptului la acțiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, art. 999 C. civ.

De asemenea, tribunalul a reținut că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza l a Legii nr. 221/2009 reclamanții nu au dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale. S-a constatat că, cererea reclamanților de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, art. 999 C. civ. este prescrisă. Totodată s-a reținut că în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen. întrucât art. 504 și urm. C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989. Recursul, astfel cum a fost calificat de către instanța de apel, declarat de reclamantul V.I.

a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 478 din 14 februarie 2012. În argumentarea acestei decizii Curtea de Apel Timișoara a reținut, în esență, că în ceea ce privește despăgubirile pentru daune morale, deși au fost invocate pe parcursul acțiunii ca temei suplimentar/substitutiv dispozițiile în materie ale C. civ., a constatat că ele nu pot fi analizate independent de temeiul legii speciale care nu este decât o particularizare a celor dintâi, decise în mod excepțional și voluntar de către legiuitor.

Pe de altă parte, chiar dacă dispozițiile de drept comun ar fi constituit temeiul inițial, și unic, al acțiunii, la data introducerii acțiunii aceasta era demult prescrisă, termenul de prescripție începând să curgă, cel mai târziu, la data apariției Decretului-Lege nr. 118/1990 (la care se raportează și Legea nr. 221/2009) când persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, deportate în străinătate sau constituite în prizonieri li s-a recunoscut, de principiu, dreptul la a fi dezdăunate pentru aceste abuzuri. S-a constatat cs| Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența C.E.D.O.

pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie. Totodată, s-a reținut că Decizia nr. 1358/2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum ( este și cazul de față), așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond, nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale. Împotriva acestei decizii reclamantul V.I. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs indicat, recurentul a arătat, în esență, că, Curtea de Apel Timișoara nu a pronunțat o hotărâre irevocabilă, deoarece raportat la valoarea obiectului cererii, sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind supusă apelului și recursului, dat fiind că acțiunea așa cum a fost precizată se întemeiază pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speță.

Recurentul susține că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstitutionale. Astfel, recurentul consideră că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii pretențiilor formulate și în consecință obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administrației și Internelor. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Ulterior, în fața Tribunalului Timiș, reclamantul și-a precizat și completat acțiunea în sensul că a înțeles a-și modifica temeiul de drept al acesteia, raportat la situația specială creată în urma admiterii excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin Deciziile 1354/2010 și 1358/2010, indicând temeiul acțiunii, ca fiind art. 998-999 C. civ. Acțiunea în fața instanței de fond a fost analizată în raport de temeiurile de drept invocate, respectiv art. 998-999 C. civ.

și art. 504 C. proc. pen. Curtea de Apel Timișoara a procedat la calificarea căii de atac exercitată împotriva sentinței de fond, ca fiind recurs, în baza prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, așa cum au fost modificate de pct. 3 al art. XIII din Legea nr. 202/2010. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că procedând la recalificarea căii de atac promovată, din apel în recurs, în raport de modificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, instanța a nesocotit principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 282 C. proc. civ. Așadar, cum limitele competenței materiale, după valoare, sunt exclusiv cele trasate de reclamant prin acțiune, iar calea de atac nu este cea prevăzută de legea specială, ci cea de drept comun, în raport de temeiul acțiunii modificat la fond, regimul căilor de atac aplicabil hotărârilor formulate în cauză este cel guvernat de art. 282 C. proc.

civ., care configurează practic principiul legalității căilor de atac. În consecință, litigiului de față i se aplică regula potrivit căreia o hotărâre pronunțată în primă instanță este supusă apelului și recursului, în raport de valoarea litigiului, neaflându-ne astfel în situația excluderii căii de atac a apelului. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin decizia recurată instanța de control judiciar, dând o calificare greșită căii de atac promovată de reclamant, a încălcat practic normele de ordine publică privind competența materială, după valoare, nesocotind astfel și o regulă cu valoare de principiu constituțional, cea a legalității căilor de atac potrivit căreia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea căii de atac a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei civile nr. 478 din 14 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare ca apel la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.