ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3322/2018

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 18.03.2014 la Tribunalul Timiș sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând, instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare autentic pentru imobilul situat în Timișoara, înscris în CF nr. x Timișoara cu nr. cad. - top. x, al cărui preț de vânzare a fost convenit la suma de 340.000 euro, respectiv 1.510.416 RON (4,4424 RON/1 euro).

În drept, a invocat art. 1528 C. civ.,la data de 18.08.2014 reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul ca temeiul juridic este reprezentat de art. 1669 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 343 din 28.03.2017, Tribunalul Timiș a respins acțiunea, reținând că, în cauza dedusă judecății, lucrul nu se mai găsește în patrimoniul promitentei-vânzătoare - lipsind un element esențial al validității contractului.

Reclamantul A. a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 343 din 28.03.2017 a Tribunalului Timiș, arătând că instanța a omis, prin sentința pronunțată, să se pronunțe asupra cererii privind restituirea taxei judiciare solicitate prin cererea de repunere pe rol și prin notele de ședință depuse la dosar, invocând art. 442 și art. 444 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1103 din 11.07.2017, Tribunalul Timiș a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 343 din 28.03.2017, în sensul că a respins cererea reclamantului de restituire a taxei de timbru, constatând că reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele constatate de art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Reclamantul A. a declarat, în termen legal, apel împotriva încheierii din 18.10.2016 și a considerentelor sentinței civile nr. 343 din 28.03.2017, pronunțate de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2014, cu motivarea ca, deși incidența lipsei obiectului a fost corect reținută, nu a fost indicată cauza respectivei lipse de obiect a litigiului soluționat.

Reclamantul a declarat apel în termenul legal și împotriva sentinței civile nr. 1103 din 11.07.2017 a Tribunalului Timiș, solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii de restituire a taxei judiciare de timbru.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 216 din 13 decembrie 2017, a respins apelul declarat de reclamant împotriva încheierii din 18 octombrie 2016 și a considerentelor sentinței civile nr. 343/2017 pronunțată de Tribunalul Timiș. A respins apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1103/2017 pronunțată de aceeași instanță.

Împotriva Deciziei nr. 216 din 13 decembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv schimbarea hotărârilor pronunțate în cauză și admiterea cererii privind acordarea restituirii taxei judiciare de timbru.

Susține recurentul, în motivarea recursului, că în cursul judecății prezentei cauze, aceasta a rămas tară obiect întrucât, prin admiterea apelului și constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată, respectiv restabilirea situației anterioare de Carte funciară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, ca urmare a hotărârii definitive dată în Dosarul nr. x/2014 a Curții de Apel Timișoara, pârâta din prezenta cauză a pierdut din patrimoniu său imobilul ce face obiect al prezentei cauze.

Apreciază că taxa plătită pentru acțiunea pendinte nu mai era datorată întrucât cererea introductivă de instanță a rămas fără obiect, fără ca părțile să aibă vreo culpă procesuală, fiind îndeplinite condițiile pentru restituirea în tot a taxei judiciare de timbru achitate.

A criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut la pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., considerând, în esență, că instanța a săvârșit un "exces de putere" atunci când a contestat puterea textului de lege reprezentat de art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013.

Consideră că motivul de recurs constând în "excesul de putere" trebuie valorizat în cauză nu de pe platforma separației puterilor în stat, ci în sensul denegării de dreptate.

Excepția lipsei obiectului procesului este o excepție de fond, peremptorie si absolută. Practica judiciară anterioară Noului Cod a consacrat soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de către pârât de bunăvoie, înainte de finalizarea procesului ori pârâtul a intrat în imposibilitatea dovedită de a executa pretenția în cursul judecății mai presus de propria voință; deși nu este consacrată legislativ, ea se deduce pe cale de interpretare din dispozițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ.,civilă de la 1865 (ce au corespondent în art. 194 lit. c) C. proc. civ.). Fiind o împrejurare intervenită ulterior introducerii cererii, nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 (ce au corespondent în art. 196 alin. (1) C. proc. civ.), care are în vedere, ca orice nulitate, inexistența obiectului la data cererii (or, prin ipoteză, la acel moment exista, dar a dispărut ulterior); în același sens s-a pronunțat și doctrina actuală.

Motivul de recurs circumscris art. 488 pct. 5 C. proc. civ. a fost apreciat de către recurent ca vizând și alte texte din legea comună de procedură civilă sau din legi speciale care prevăd ipoteze de nulitate a actelor de procedură, eu consecințe și asupra hotărârii judecătorești adoptate, respectiv și alte situații decât cele de încălcare a competenței, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încălcarea autorității lucrului judecat, considerând că nulitatea semnifică de fapt anulabilitatea hotărârii recurate, ea trebuind să fie constatată sau declarată de instanță.

Susține că, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., poate invoca nulitatea absolută "în orice stare a judecății cauzei", inclusiv în recurs, dacă pentru dovedirea ei nu este necesară administrarea altor probe decât, eventual, înscrisurile noi. In acest sens a invocat nulitatea actului de procedură a judecării pe fond a dreptului în condițiile în care a timbrat doar judecarea considerentelor pentru care i se refuză restituirea unei taxe judiciare pe care a achitat-o dar pentru care nu a mai beneficiat de judecată, cererea fiindu-i respinsă pe motiv că nu există obiect material.

În ceea ce privește motivul întemeiat pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., a arătat că reprezintă motiv de casare nu numai inexistența motivării, ci și insuficiența acesteia. Consideră, în acord cu doctrina, că în interiorul acestui motiv de casare nu trebuie să se distingă între motive cu privire la chestiuni de procedură, chestiuni de fapt și chestiuni de drept substanțial, toate fiind deopotrivă susceptibile de verificare și eventuală sancționare de către instanța de recurs.

Recurentul a arătat că5 dacă se va trece peste primele trei motive, înțelege a se prevala și de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. Pentru acest motiv, recurentul a prezentat o serie de considerații teoretice asupra încadrării criticilor formulate în exigențele textului de lege.

În esență, apreciază că judecata de nulitate permite, în forme limitate, constatarea ex officio din partea instanței, în condițiile în care, în orice judecată având ca obiect aplicarea și/sau neaplicarea unui act, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel act este valid sau nu pentru sistemul juridic, această operațiune intrând în puterile naturale pe care instanța le exercită incidental atunci când examinează speța.

Consideră că motivele invocate în prezenta cerere trebuie să fie primite întrucât acestea ori nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Solicită a se observa că motivul de casare invocat nu este unul exclusiv de "fapt", motivele de recurs fiind precise, clar formulate, întemeiate, fără carențe și sunt operante, în sensul teoriei "erorii cauzale".

Cu privire la calitatea motivării hotărârii, arată că, astfel cum, în măsura posibilului, "părțile sunt ținute să expună pretențiile lor într-o manieră clară, lipsită de ambiguități și în mod raționai structurată" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 29 august 2000, în cauza Jahnke și Lenobie), asemenea trebuie sa fie și considerentele instanțelor care soluționează cererea petentului, astfel ea motivul de apel sau de recurs să nu rămână fără consecințe asupra dispozitivului hotărârii atacate.

În final, recurentul, în conformitate cu dispozițiile art. 519-521 C. proc. civ., a solicitat sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemelor de drept care s-au ivit pe parcursul soluționării cauzei, respectiv referitor la circumscrierea noțiunii de beneficiar al dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Urmare comunicării motivelor de recurs, intimata - pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin raportul întocmit în procedura de filtru, s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu, motivele de recurs putând fi încadrate în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin încheierea de dezbateri din data de 3 octombrie 2018, Înalta Curte a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru formularea unei sesizări pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare:

În esență, litigiul poartă asupra cererii reclamantului de restituire a taxei de timbru pe care a achitat-o în litigiul principal în care cererea sa de validare a unui antecontract de vânzare cumpărare și pronunțare a unei hotărâri ce ține ioc de act de vânzare a fost respinsă pe motiv că bunul nu se mai află în patrimoniul promitentului vânzător.

Recurentul susține că, în această situație, sunt aplicabile dispozițiile art. art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, care dispun în sensul că sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie "când acțiunea sau cererea rămâne tară obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale".

Instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe potrivit căruia reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului de lege invocat, întrucât cererea sa de chemare în judecată nu a fost respinsă ca rămasă fără obiect, ci a fost soluționată pe fond, fiind respinsă pe considerentul că, în urma constatării nulității titlului pârâtei asupra imobilului în litigiu, pe cale judecătorească, într-o cauză ce a făcut obiectul unei judecăți distincte, antecontractul de vânzare-cumpărare dintre părți a rămas fără obiect material, fiind astfel lipsit de una din condițiile de validitate, aceea ca lucrul să se găsească în patrimoniul promitentei-vânzătoare.

Apreciază instanța de apel că acțiunea ar fi rămas tară obiect doar dacă reclamantul ar fi obținut ceea ce a solicitat ca urmare a unor dispoziții legale, ceea ce nu s-a întâmplat însă.

Deși recurentul a formulat critici în temeiul art. 488 pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin raportul asupra admisibilității recursului s-a reținut că respectivele critici se încadrează în cazurile reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., nefiind formulate critici care să corespundă situațiilor reglementate de pct. 4 și 5.

În acest sens se constată că recurentul a susținut, în cadrul primului motiv de recurs, că instanța de apel s-ar face vinovată de denegare de dreptate, săvârșind un "exces de putere" atunci când a contestat puterea textului de lege, reprezentat de art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, ignorând împrejurarea că excepția lipsei obiectului procesului, este o excepție de fond, peremptorie si absolută. Apreciază că, în practica judiciară anterioară Noului Cod și în doctrina actuală, a fost consacrată soluția de respingere a cererii ca rămasă Iară obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de către pârât de bunăvoie,

6 înainte de finalizarea procesului ori pârâtul a intrat în imposibilitatea dovedită de a executa pretenția în cursul judecății mai presus de propria voință.

Aceste argumente nu susțin motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat de recurent, întrucât, pe de o parte, procedând la identificarea obiectului acțiunii instanța nu săvârșește un exces de putere în sensul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, excesul de putere presupunând o ingerință a instanței în atribuțiile unei alte puteri din ordinea constituțională prin săvârșirea unui act pe care doar această putere îl putea face.

Pe de altă parte, nu se pune problema, în această situație, a unui refuz de a judeca, prin negarea forței juridice obligatorii a unui text de lege. Dimpotrivă, instanța a procedat, în limitele atribuțiilor sale jurisdicționale, la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, iar incorecta apreciere, în opinia recurentului, asupra subzistenței obiectului acțiunii, ce a determinat reținerea ca neincident a textului de lege menționat, reprezintă un aspect ce poate fi analizat exclusiv din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nici dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu se regăsesc în critica subscrisă acestui motiv. Astfel, recurentul a invocat o presupusă nulitate a actului de procedură în condițiile în care dreptul său a fost judecat pe fond deși, susține ei, a timbrat doar judecarea considerentelor pentru care i se refuză restituirea unei taxe judiciare pe care a achitat-o fără a mai beneficia de judecată. Se constată că reclamantul a criticat în căile de atac calificarea pe care instanța de fond a dat-o noțiunii de "obiect al acțiunii" atât prin încheierea premergătoare din 18.10.2016 și în considerentele litigiului principal, cât și la momentul soluționării cererii completat oare, critici cărora instanța de apel le-a răspuns, în limitele obiectului judecății. Raționamentul instanței cu privire la "obiectul acțiunii" ține tot de corecta aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013, urmând a fi analizat prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și nu de încălcarea unei reguli de procedură, ce ar atrage nulitatea absolută a deciziei recurate.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul invocă o motivare insuficientă a deciziei recurate, care ar fi trebuit să verifice, fără distincție, deopotrivă, chestiuni de procedură, chestiuni de fapt și chestiuni de drept substanțial.

Recurentul nu precizează care anume aspect dedus judecății în apel a primit o motivare insuficientă, în condițiile în care analiza acestui motiv de recurs se raportează la limitele în care recurentul a atacat decizia pronunțată în apel.

Or, cu privire la acest aspect, se reține că, deși prin cererea de apel, recurentul a solicitat o nouă judecată asupra fondului, date fiind limitele învestirii fixate prin cererea de apel, situația de fapt și dispozițiile de drept aplicabile nu pot. privi decât modalitatea în care dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 au fost interpretate și aplicate, operațiune juridică pe care instanța de apel a efectuat-o cu o motivare ce reține atât situația de fapt, cât și temeiul de drept aplicabil.

În fine, ultima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează efectul pe care constatarea nulității unui act juridic îi are asupra subzistenței obiectului acțiunii în dovedirea căreia respectivul act nu mai poate fi valorificat, recurentul susținând că, în acesta situație, procesul devine lipsit de obiect, ceea ce impune restituirea taxei de timbru. Consideră recurentul că în orice judecată având ca obiect aplicarea și/sau neaplicarea unui act, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze, pe cale incidentală, dacă acel act este valid sau nu pentru sistemul juridic.

Formulând o astfel de critică, recurentul confundă obiectul acțiunii, ca mijloc procedural de sesizare a instanței, cu obiectul material al contractului, a cărui existență în patrimoniul vânzătorului constituie un aspect al validității convenției deduse judecății.

Potrivit art. 45 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie "când acțiunea sau cererea rămâne tară obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale".

În mod corect instanțele de fond au apreciat că textul de lege nu este aplicabil în situația reclamantului procedând la verificarea incidenței acestuia prin stabilirea a însuși obiectului acțiunii.

Obiectul acțiunii civile este reprezentat de protecția unui drept subiectiv civil ce se concretizează, în funcție de forma de manifestare a acestuia, în obiect al litigiului. In cauză, pretenția concretă a reclamantului a fost aceea de a se dispune, pe cale judiciară, transferul dreptului de proprietate întemeiat pe promisiunea de vânzare încheiată între părți, de la promitenta vânzătoare la reclamant prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare.

invalidând promisiunea de vânzare pe motiv că bunul ce constituie obiect al convenției între părți nu se mai află în patrimoniul debitorului obligației de a vinde, prima instanță nu a verificat doar existența obiectului acțiunii ca și condiție de exercitare a acesteia reglementată de art. 194 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât situația în care pârâtul se află în imposibilitate de a executa pretenția în cursul judecății dintr-o cauză mai presus de propria voință, nu lipsește, cum susține greșit recurentul, de obiect acțiunea.

În acest sens, corect instanța de apel a apreciat că cererea ar fi devenit lipsită de obiect atunci când pretenția concretă s-ar fi îndeplinit printr-o dispoziție expresă a legii de natură a înlătura procedura judiciară.

Or, în cauză, nu s-a ivit o atare situație juridică, ci au fost analizate condițiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru validarea unei promisiuni de vânzare și pronunțarea hotărârii care să țină loc de act de vânzare cumpărare, ceea ce presupune o judecată asupra fondului pretențiilor și nu constatarea ca neîndeplinită a unei condiții de formă pentru exercitarea acțiunii, respectiv indicarea obiectului cererii, în acest sens, instanța a procedat la o verificare a condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru transferul valabil al dreptului de proprietate, astfel cum impune art. 1669 C. civ. raportat la dispozițiile art. 1673 C. civ., norme de drept substanțial a căror incidență presupune o analiză a fondului dreptului dedus judecății. Nulitatea juridică a titlului de proprietate al promitentei vânzătoare nu reprezintă o excepție de procedură care împiedică judecata fondului, ci o sancțiune juridică a actului civil, ale cărei efecte se produc pe fondul dreptului subiectiv ce nu mai poate opera în forma pentru care reclamantul solicită protecție juridică.

Prin urmare nu se poate susține că acțiunea dedusă judecății ar fi rămas iară obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale, pentru a fi aplicabilă teza restituirii taxei de timbru.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte va respinge recursul ca ne fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 216 din 13 decembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03.10.2018.