ÎCCJ, decizie (scj.ro #147213)

Impozit pe bunuri imobile. Taxa pe valoarea adăugată. Clauză standard.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: taxa pe valoarea adăugată

-fiscalitate

Directiva 2006/112/CE, art. 73, art. 78

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1820/2014

În hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12- Tulică și

Plavoșin s-a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nici o mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoană obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

Obligația de a suporta

plata tuturor impozitelor și taxelor, prevăzută de părți în contract, se raportează la obligația legală a cumpărătoarei de a declara proprietatea la direcția de taxe și impozite locale, în vederea stabilirii și aplicării impozitului pe bunuri imobile, nu în legătură cu plata T.V.A., aceasta fiind o clauză standard în contractele de vânzare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2476 din 6 iunie 2018

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 05.04.2016, sub nr. x/x/2016, reclamanta A., a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.041.686  lei cu titlu de restituire a taxei pe valoare adăugată datorată în baza Contractului de vânzare autentificat sub nr. x/20.02.2013 de către Biroul Notarilor Publici C., sumă reținută de către organele fiscale din suma solicitată de reclamantă, cu titlu de rambursare TVA; Obligarea pârâtei la plata accesoriilor calculate de către organele fiscale la suma susmenționată și care au fost reținute din suma solicitată de reclamantă cu titlu de rambursare TVA; Obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective. S-a solicitat și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 873/NLP/PI din data de 11.10.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/x/2016, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 4000 lei, cheltuieli de  judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.

,

solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii care face obiectul prezentului dosar, cu cheltuieli de judecată, criticând hotărârea pronunțată de către instanța de fond pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 263/A din data de 10 aprilie 2017 CURTEA DE APEL TIMIȘOARA, SECȚIA A II-A CIVILĂ a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 873/NLP/PI din data de 11.10.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. A fost obligată apelanta la plata sumei de 16.136,40  lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, pârâtei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art.493 alin.2 din C. proc. civ.

Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin.3 raportat la art. XV alin.2 din Legea nr.2/2013 și art.486 C. proc. civ. s-a constatat că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 C.proc.civ.

În raport de dispozițiile art.486 alin.2 C. proc. civ., s-a constatat că recurenta a achitat taxa judiciară de timbru în conformitate cu dispozițiile OUG nr.80/2013.

Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin.1 C.proc.civ.

La data de 10.07.2017, în conformitate cu dispozițiile art.490 alin.2 teza I, cu referire la art.471 alin.5 din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimată, cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.

La 21.08.2017 s-a constatat că intimata a depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a invocat excepția tardivității și excepția nulității recursului.

În conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. 2 teza I, cu referire la art. 471 alin. 6 din Legea nr. 134/2010 - noul Cod de procedură civilă, raportat la art. XVII alin. 3 și art. XV alin. 4 din Legea nr. 2/2013, s-a dispus  comunicarea întâmpinării formulate de intimată către recurentă, punându-i-se in vedere obligația de a depune răspuns la întâmpinare, in termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Față de dispozițiile art. 490 alin. 2 teza I C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. 3 și art. XV alin. 4 din Legea nr. 2/2013, s-a constatat că recurenta a formulat, în termenul legal, răspuns la întâmpinare.

În baza art.XVII alin.2 din Legea nr.2/2013, coroborat cu art.493 alin.2 C.proc.civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017 potrivit dispozițiilor art.494 alin.4 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 31 ianuarie 2018, a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen la data de 21 martie 2018, în vederea soluționării acestuia, cauza fiind amânată la 6 iunie 2018.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate  prevăzut de art. art.488 pct.8  C.proc.civ.

Recurenta susține că instanțele au plecat de la premisa că în cadrul contractului de vânzare cumpărare încheiat, părțile au stabilit prețul fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, factura aferentă vânzării cuprinzând același preț stabilit prin contract, fără a  evidenția taxa pe valoare adăugată. Consecința acestui fapt ar fi imposibilitatea de a solicita taxa pe valoare adăugată aferentă tranzacției, prețul final, indiferent de recalificarea tranzacțiilor efectuată de către organele de control fiscal, fiind cel menționat în contract.

Susține recurenta că taxa pe valoare adăugată este o taxa datorată de beneficiar și nu a manifestat vreodată intenția de a suporta  plata acestei taxe, în locul cumpărătoarei.

Organele fiscale au stabilit că terenurile vândute nu intră în categoria terenurilor a căror vânzare este scutită de plata taxei pe valoare adăugată, stabilind în sarcina recurentei obligația de plată a taxei pe valoare adăugată  de 1.041.686 lei. Această sumă a fost deja recuperată de către organele fiscale de la recurentă, cu titlu de TVA datorat, la care au fost calculate penalități și majorări de întârziere aferente, cauzându-i-se astfel un real prejudiciu, cu toate că pârâta este persoana care trebuie să suporte plata taxei pe valoare adăugată, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie de TVA.

Prin modul în care au soluționat cauza care face obiectul prezentului contract, instanțele de judecată au încălcat normele imperative ale C. Fisc. în materie de TVA, respectiv prevederile art. 125 și următoarele C. Fisc.

Cu privire la intenția părților contractuale la momentul încheierii contractului, ambele instanțe au plecat de la premisa că în speță, datorită faptului că părțile nu au stabilit nimic cu privire la TVA, vânzătorul este cel care trebuie să achite această taxă, făcându-se trimitere la Cauzele conexate C-249/12 si C-250/12 Tulica si Plavosin.Arată recurenta că premisa de la care a fost analizată cauza este eronată: părțile au stabilit regimul taxei pe valoarea adăugată - tranzacțiile fiind considerate scutite de la TVA; prețul contractului a fost stabilit pentru vânzarea efectivă a terenurilor, fără să conțină taxa pe valoarea adăugată. Cele reținute de către ambele instanțe încalcă normele legale în materie de contracte, respectiv prevederile art. 1270 C. civ.

Inclusiv în cadrul contractului părțile au stabilit că societatea-pârâtă, în calitate de cumpărătoare este cea care va suporta plata tuturor impozitelor si taxelor. Prin interpretarea dată acestui articol, cele două instanțe limitează în mod nelegal aplicabilitatea articolului, prin care se stabilește clar ca societatea cumpărătoare va suporta toate taxele și impozitele aferente imobilelor descrise mai sus și nu toate taxele aferente înregistrării transferului de proprietate la organul fiscal. Aceste norme contractuale sunt în conformitate cu prevederile legale în materie de taxa pe valoare adăugată, TVA fiind un impozit cu plata fracționată, costul final fiind suportat de către beneficiar, în acest caz intimata. Fiecare persoană impozabilă care intervine în circuitul unui bun ori serviciu achită o fracțiune din taxa aferentă valorii adăugate prin intervenția sa asupra bunului ori serviciului. Costul final al taxei va fi suportat de către consumator. TVA este un impozit neutru. Astfel, pentru agentul economic, TVA este o taxă neutră, întrucât o va transmite următorului agent economic până la consumatorul final. Or, în cazul de față, taxa pe valoare adăugată solicitată de către organele fiscale a fost suportată de către recurentă, chiar dacă nu a colectat taxa de la beneficiarul căreia îi revenea obligația de plata a acesteia.

În fapt, în cadrul contractului susmenționat, părțile au căzut de acord ca, în cazul în care  vânzătorul va fi obligat la plata unor taxe suplimentare, acestea să fie suportate de către beneficiarul final, de către cumpărătoare. Astfel, la momentul semnării contractului, cumpărătoarea și-a asumat riscul de a fi obligată la plata taxei pe valoare adăugată.

Cu privire la accesoriile solicitate, menționează faptul că a fost obligată la plata acestora, obligație care cade în sarcina intimatei, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Printr-o altă critică recurenta arată că, referitor la acordarea dobânzii legale de la data introducerii cereri de chemare în judecată care face obiectul dosarului, în cazul de față, nu a fost stabilită prin contractul încheiat nivelul dobânzii, motiv pentru care dobânda se va calcula la nivelul stabilit prin lege, de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către intimată în faza de apel, recurenta susține că a solicitat reducerea cuantumului onorariului de avocat solicitat. În cadrul deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că nu poate proceda la reducerea onorariului pentru că nu s-a indicat cuantumul până la care se solicită reducerea și nici nu s-a motivat această solicitare.Arată recurenta că nu intră în obligația sa de a indica cuantumul până la care să fie redus onorariul de avocat sens în care invocă prevederile art. 451 C. proc. civ., în care se arată că instanța de judecată poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. În acest context, motivarea instanței de apel este nelegală, încălcând principiul stabilit prin prevederile legale menționate mai sus.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, a reținut că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta susține că instanțele au plecat de la premisa că în cadrul contractului de vânzare cumpărare încheiat, părțile au stabilit prețul fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, aceasta fiind o taxa datorată de beneficiar, recurenta nemanifestat vreodată intenția de a suporta  plata acestei taxe, în locul cumpărătoarei.

Critica nu este fondată.

În mod corect a reținut instanța de apel că, astfel cum rezultă din convenția părților, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul, au avut în vedere prețul  negociat și achitat și nu suma plătită la care s-ar adăuga, eventual, și TVA.

Această interpretare este în concordanță cu interpretarea dată în cauza Cauza Plavoșin, când s-a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nici o mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoană obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

Poziția Comisiei Centrale, concretizată prin Decizia nr. 6/2014, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1820/30.12.2014, este în deplin acord cu hotărârea pronunțată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Plavoșin.

Contrar susținerilor recurentei, în situațiile în care părțile nu au făcut nicio înțelegere cu privire la taxa pe valoare adăugată, taxa colectată aferentă livrărilor de bunuri/prestărilor de servicii taxabile se consideră că este inclusă în prețul tranzacției.

Recurenta a mai susținut că cele reținute de către ambele instanțe încalcă normele legale în materie de contracte, respectiv prevederile art. 1270 C. civ. deoarece în cadrul contractului părțile au stabilit că societatea-pârâtă, în calitate de cumpărătoare este cea care va suporta plata tuturor impozitelor și taxelor,  aceste norme contractuale fiind în conformitate cu prevederile legale în materie de taxa pe valoare adăugată, TVA fiind un impozit cu plata fracționată, costul final fiind suportat de către beneficiar, în acest caz intimata.

Susținerea recurentei este nefondată.

Înalta Curte reține că obligația de a suporta plata tuturor impozitelor și taxelor se raportează la obligația legală a cumpărătoarei de a declara proprietatea la direcția de taxe și impozite locale, în vederea stabilirii și aplicării impozitului pe bunuri imobile, aceasta fiind o clauză standard în contractele de vânzare, care  nu se referă la „riscul suportării TVA”, cum greșit susține  recurenta.

Statuându-se asupra faptului că cererea principală nu este fondată, nici pretențiile accesorii respectiv dobânzile legale nu pot fi acordate.

Recurenta a criticat și cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în faza de apel.

Înalta Curte reține că instanța de recurs nu poate aprecia asupra cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în fața instanței de fond, aceasta nereprezentând un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie, asupra căreia instanța de recurs nu are a se pronunța.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art.497 C.proc.civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, a respins recursul.