ÎCCJ, decizie (scj.ro #82742)

Recunoașterea

hotărârilor străine. Divorț

Recunoașterea

hotărârii de divorț pronunțate în străinătate este supusă condițiilor prevăzute

de art.  art.166 din Legea nr. 105/1992 sau, după caz, prevederilor

tratatelor bilaterale de asistență juridică în materie civilă.

Secția civilă, decizia

nr.1135 din 19 martie 2002

Prin sentința civilă nr.119 din 25 martie 1999, Tribunalul Arad a admis cererea

creditoarei V.J., în contradictoriu cu debitorul V.A., dispunând recunoașterea

în România a sentinței nr.12 P.20928/1994/16 pronunțată de Judecătoria orașului

Gödöllo, la 10 septembrie 1997, rămasă definitivă la 8 aprilie 1998, având ca

obiect divorțul intervenit între părți. Pe cale de consecință, a dispus și

încuviințarea executării silite a  sentinței.

În motivarea cererii, creditoarea V.I. a arătat că, prin  această sentință

s-a declarat desfăcută căsătoria acesteia cu V.A., încredințându-i-se minorii,

cu obligația pârâtului la plata pensiei de întreținere în  favoarea

acestora și că, deși sentința a rămas definitivă, acesta refuză plata.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.46-53 din Tratatul încheiat între

România și Ungaria în anul 1953 și art.167 din Legea nr.105/1992, cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internațional.

În esență,  prima instanță și-a motivat hotărârea, constatând întrunite în

cauză dispozițiile legale mai sus menționate.

Împotriva sentinței civile nr.119 din 25 martie 1999 a declarat apel debitorul

V.A., criticând-o cu privire la nerespectarea normelor privind competența

materială de soluționare a cauzei. Au fost invocate, în acest sens, prevederile

art.20 alin.2 și 3 din Legea nr.105/1992.

Prin decizia civilă nr.84 din 18 iunie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a respins apelul, reținând că prima instanță a valorificat în mod legal

dispozițiile art.166 din Legea nr. 105/1992, potrivit cu care „hotărârile

străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la Statutul

civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind

pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de

cetățenie al fiecărei părți”.

Recursul  este nefondat.

Normele având caracter imperativ privind competența materială a tribunalului

sunt prevăzute în art.2 lit.j din C.proc.civ., care se referă la cererile

pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a

hotărârilor date în țări străine. Legea pentru organizarea judecătorească nr.

92/1992 stipulează deopotrivă în art.24 că sunt competente tribunalele cu

sediul în localitatea de reședință de județ a petiționarului.

De altfel, soluția Tribunalului Arad, ca instanță de fond, a fost menținută în

apel, această din urmă instanță, apreciind incidente în cauză dispozițiile

art.166 din Legea nr.105/1992, ce reglementează raporturile de drept

internațional privat, în  înțelesul mai sus evocat.

S-a considerat că instanța din Ungaria a fost competentă să pronunțe sentința a

cărei recunoaștere  se  solicită, față de Convenția încheiată între

Ungaria și România privind existența judiciară în materia dreptului civil,

familial și penal, semnată la București la 7 octombrie 1958.

Această sentință nu cade, așadar, sub incidența prevederilor art.20 alin.2 și 3

din Legea nr.105/1992.

Cum, în mod corect, s-a reținut de instanța de apel  că hotărârea a cărei

recunoaștere s-a solicitat se referă la statutul civil al intimatei-creditoare

V.J., iar aceasta este de cetățenie maghiară, recursul se va respinge.