ÎCCJ, decizie (scj.ro #82742)

Recunoașterea hotărârilor străine. Divorț Recunoașterea hotărârii de divorț pronunțate în străinătate este supusă condițiilor prevăzute de art. art.166 din Legea nr. 105/1992 sau, după caz, prevederilor tratatelor bilaterale de asistență juridică în materie civilă. Secția civilă, decizia nr.1135 din 19 martie 2002 Prin sentința civilă nr.119 din 25 martie 1999, Tribunalul Arad a admis cererea creditoarei V.J., în contradictoriu cu debitorul V.A., dispunând recunoașterea în România a sentinței nr.12 P.20928/1994/16 pronunțată de Judecătoria orașului Gödöllo, la 10 septembrie 1997, rămasă definitivă la 8 aprilie 1998, având ca obiect divorțul intervenit între părți. Pe cale de consecință, a dispus și încuviințarea executării silite a sentinței.

În motivarea cererii, creditoarea V.I. a arătat că, prin această sentință s-a declarat desfăcută căsătoria acesteia cu V.A., încredințându-i-se minorii, cu obligația pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea acestora și că, deși sentința a rămas definitivă, acesta refuză plata. În drept, au fost invocate dispozițiile art.46-53 din Tratatul încheiat între România și Ungaria în anul 1953 și art.167 din Legea nr.105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional. În esență, prima instanță și-a motivat hotărârea, constatând întrunite în cauză dispozițiile legale mai sus menționate. Împotriva sentinței civile nr.119 din 25 martie 1999 a declarat apel debitorul V.A., criticând-o cu privire la nerespectarea normelor privind competența materială de soluționare a cauzei.

Au fost invocate, în acest sens, prevederile art.20 alin.2 și 3 din Legea nr.105/1992. Prin decizia civilă nr.84 din 18 iunie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul, reținând că prima instanță a valorificat în mod legal dispozițiile art.166 din Legea nr. 105/1992, potrivit cu care „hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la Statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți”. Recursul este nefondat. Normele având caracter imperativ privind competența materială a tribunalului sunt prevăzute în art.2 lit.j din C.proc.civ., care se referă la cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine.

Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 stipulează deopotrivă în art.24 că sunt competente tribunalele cu sediul în localitatea de reședință de județ a petiționarului. De altfel, soluția Tribunalului Arad, ca instanță de fond, a fost menținută în apel, această din urmă instanță, apreciind incidente în cauză dispozițiile art.166 din Legea nr.105/1992, ce reglementează raporturile de drept internațional privat, în înțelesul mai sus evocat. S-a considerat că instanța din Ungaria a fost competentă să pronunțe sentința a cărei recunoaștere se solicită, față de Convenția încheiată între Ungaria și România privind existența judiciară în materia dreptului civil, familial și penal, semnată la București la 7 octombrie 1958. Această sentință nu cade, așadar, sub incidența prevederilor art.20 alin.2 și 3 din Legea nr.105/1992.

Cum, în mod corect, s-a reținut de instanța de apel că hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat se referă la statutul civil al intimatei-creditoare V.J., iar aceasta este de cetățenie maghiară, recursul se va respinge.