ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2057/2018

Asupra cauzei de fața, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. x/2016 la data de 18.04.2016 contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Comisia locală Dulcești și Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, anularea sentinței civile nr. 1776 din data de 17.06.2015 a Judecătoriei Roman pe motiv că "procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii (art. 503 pct. 1 C. proc. civ.).

Prin sentința civilă nr. 3120 din data de 28.11.2016 Judecătoria Roman, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a contestatorului A., invocată de Comisia locală Dulcești, a admis contestația în anularea sentinței civile nr. 1776 din data de 17.06.2015, a anulat hotărârea contestată și, în urma rejudecării cauzei pe fond, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de Comisia locală Dulcești privind anularea Hotărârii nr. 10146 din 30.01.2015 de validare a Hotărârii nr. 592 din 23.01.2015 a Comisiei locale Dulcești privind atribuirea în proprietatea S.C. B. S.R.L. Dulcești a suprafeței de 0,3994 ha teren situat sub mijloacele fixe, necesar utilizării normale a acestora.

Prin Decizia civilă nr. 796 din data de 13.06.2017 Tribunalul Neamț a admis apelul intimatei și a schimbat în totalitate sentința civilă nr. 3120 din data de 28.11.2016 în sensul respingerii ca inadmisibilă a contestației în anularea sentinței civile nr. 1776 din data de 17.06.2015 a Judecătoriei Roman, formulată de contestatorul A. în calitate de reprezentant al S.C. B. S.R.L. Dulcești în contradictoriu cu intimații Comisia locală Dulcești, Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și C.

Prin Decizia civilă nr. 255 din data de 19 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 796 din data de 13.06.2016, pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul A., reprezentant al S.C. B. S.R.L., care s-a depus la Tribunalul Neamț, această instanță înaintându-l la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 13.04.2018, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 19 aprilie 2018, s-a fixat termen la data de 24 mai 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente;

Hotărârea supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în soluționarea contestației în anulare formulată de către A., reprezentant al S.C. B. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, având în vedere că instanța care a pronunțat prima hotărâre a fost Judecătoria Roman, apelul împotriva hotărârii date în contestația în anulare a fost soluționat de către Tribunalul Neamț.

Potrivit art. 508 alin. (4) C. proc. civ., hotătârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

În ceea ce privește competența de soluționare a recursului declarat în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunțate în soluționarea unei contestații în anulare de către tribunal, se reține incidența dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență anterior redată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisa a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot îl stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 326 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în soluționarea contestației în anulare.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare ia situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de către tribunale și neputând ti identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest, temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ. se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea unei contestații în anulare de către Tribunalul Neamț revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competența de soluționare a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de către contestatoarea S.C. B. S.R.L. Dulcești, reprezentată de A., împotriva Deciziei nr. 255 din data de 19 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24.05.2018.