ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 468/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și SC B. SA, obligarea pârâtului Ministerul Economiei să dispună revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate MO 1793/1995.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2376 din 15 septembrie 2014, a respins, ca neîntemeiate, excepția puterii de lucru judecat și excepția lipsei de interes.

Totodată, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul a cărui revocare se solicită a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice în sfera raporturilor juridice referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile, prin intabularea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate recunoscut de actul în litigiu.

Prin Decizia nr. 21984 din 16 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 2376 din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, A. a formulat contestație în anulare,invocând prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.

În motivarea contestației s-a arătat, în esență, că respingerea recursului are la baza o eroare pe care se întemeiază: faptul ca ar fi intrat în circuitul civil imobilul ce face obiectul actului administrativ atacat, respectiv Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate MO nr. 1793/1995 emis pentru imobilul de 6.588 mp din strada C. nr. 23 - 37 .

În opinia contestatorului, instant de recurs nu a motivat în fapt și în drept și nici nu indica de unde rezulta dovada ca imobilul a intrat în circuitul civil, ci doar face referiri cu caracter generic la noțiunea '"a intrat în circuitul civil", probabil având în vedere acte din alte cauze.

A susținut contestatorul că la dosarul cauzei nu exista dovezile esențiale: extras CF pentru imobilul de 6588 mp, certificat fiscal, certificat de nomenclatura stradală pentru adresa poștală strada C. 23 - 37 sector 5.

De asemenea, arată contestatorul, tot cu caracter generic, dar nu concret, instanța face referire la intabularea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate recunoscut de acest act administrativ, operațiune ce nu a fost efectuată până în prezent, imobilul de 6.588 mp din str. C. nr. 23 - 37 nu a fost și nu va putea fi intabulat în Cartea Funciară niciodată, intabularea fiind singura dovadă că a intrat în circuitul civil prin caracterul Erga Omens pe care îi conferă și care trebuie dovedit cu un extras de Carte Funciară.

A mai susținut contestatorul că imobilul de 6.588 mp din strada C. nr. 23 - 37, menționat în actul administrativ individual, respectiv Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate MO nr. 1793/1995 nu a intrat și nici nu va putea intra în circuitul civil, întrucât are o adresă poștală falsă, adresă poștală ce este atribuită din 1986 unor imobile, respectiv blocuri de locuințe cu aproximativ 1.400 de familii.

Nici Ministerul Economiei, nici beneficiarul SC B., nu au prezentat nici până în acest moment în combaterea motivelor cererii subsemnatului, dovezi din care să rezulte existența fizică a imobilului, ci doar niște acte din care rezultă că au inclus în capitalul social al SC B. acest imobil de 6.588 mp din strada C. nr. 23 - 37, cu încălcarea normelor legale imperative (imobil neintabulat, imobil neevaluat...).

Totodată, consideră contestatorul, dacă instanța consideră că introducerea (ilegală) în capitalul social a imobilului de 6.588 mp (fără adresă poștală reală) - ar echivala cu introducerea în circuitul civil al imobilului - ar fi o eroare, întrucât nu există nici o dovadă că adresa pentru imobilul de 6 588 mp din strada C. nr. 23 -37 este reală sau a fost reală, sau dacă a existat la data emiterii actului administrativ individual în anul 1995. Consider că instanța a fost în stare de incompatibilitate: imparțialitatea și independența instanței fiind grav afectate și ușor de constatat.

A susținut contestatorul că instanța de recurs a încălcat principiul imparțialității și independenței, fapt ce rezultă din atitudinea subiectivă și părtinitoare cu care a înțeles să instrumenteze cauza, încălcând principiile contradictorialității, afectând dreptul recurentului la un proces echitabil, în sensul că a favorizat vizibil pârâtele Ministerul Economiei și SC B.

În opinia contestatorului, judecarea cauzei fără citarea părților a permis ca în această modalitate instanța să pronunțe o soluție prestabilită, instanța având convingerile formate înainte de judecarea cauzei, bineînțeles căutând să evite soluționarea chestiunilor prealabile, lăsate nesoluționate.

În fine, a mai susținut contestatorul, instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs aduse hotărârii instanței de fond care a instrumentat defectuos cauza încălcând principiile contradictorialității, disponibilității părților, făcând doar referiri cu caracter generic care încalcă prevederile art. 425 din C. proc. civ.

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.: (...)

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Așadar, reglementând contestația în anulare specială, art. 503 din C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, alături de alte motive expres și limitativ prevăzute de lege, textul care o reglementează fiind de strictă interpretare.

În ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Pentru a fi aplicabile în speță aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speță nu se poate susține că ne aflam în prezența vreunei omisiuni a instanței.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Contrar susținerilor contestatorului, instanța de recurs a constatat că în cauză, considerentele propriu-zise ale sentinței care reflectă analiza punctelor de vedere ale părților au o întindere considerabilă astfel încât nu se poate susține că argumentația lipsește.

Împrejurarea că în procesul de deliberare și redactare judecătorul găsește întemeiate susținerile uneia dintre părți și argumentația aferentă, care se regăsesc apoi în actul final al judecății (hotărârea judecătorească), nu poate conduce la concluzia că lipsesc argumentele proprii, motiv pentru care nu se poate susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Esențial este, astfel cum a arătat și instanța de recurs, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ca instanța să realizeze un examen efectiv al susținerilor părților iar considerentele să cuprindă "atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părților".

Or, instanța de recurs a constatat că sentința atacată satisface aceste exigențe.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, contestatorului tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Cu privire la ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., aceasta se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 1984 din 16 iunie 2016 este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În orice caz, contestația în anulare nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

În realitate, ceea ce urmărește contestatorul prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a soluției adoptate, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Aceste erori invocate de contestatoare nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

De asemenea, se constată că nici susținerile contestatorului referitoare la nelegala citare a părților nu sunt fondate, având în vedere că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că recursul a fost soluționat conform prevederilor art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

În acest sens, se reține că potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (6) din C. proc. civ. " Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil și toți membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casare și Justiție, completul se poate pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, printr-o decizie definitivă, care se comunică părților. În soluționarea recursului instanța va ține seama de punctele de vedere ale părților formulate potrivit alin. (4).", prin urmare în cauză nu se impunea citarea părților."

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin invocarea acelorași motive și argumente aduse în fața instanței de recurs, contestatorul și-a întemeiat doar în mod formal cererea dispozițiile sus-menționate, în realitate urmărind reiterarea căii de atac a recursului, ceea ce, potrivit principiului unicității dreptului de a folosi o cale de atac, este inadmisibil.

Așa fiind, se constată că, în cauză, contestatorul nu invocă niciunul din cazurile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., iar criticile aduse hotărârii atacate nu se încadrează în niciunul din aceste cazuri, textul legal fiind de strictă interpretare și aplicare.

Temeiul legal al soluție adoptate

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1984 din 16 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM